o mică ratare

dacă nu-l vedeam pe autor la festivalul internaţional de literatură, unde am descoperit o persoană încântătoare prin vervă şi umor, nu-mi cumpăram acest mic roman. şi bine făceam. o carte care nu iese prin nimic în evidenţă, decât prin latura "ratată" a personajului unchiului rudolf.

poate că ar fi trebuit să fiu atins de referinţele la românia. multe. sau măcar înfuriat de diatribele contra sălbăticiilor legionare şi antievreieşti din ţărişoara noastră. însă nici măcar. nici amintirile copilului andrew / andrei, complexat pe viaţă de familia românească distrusă şi trimis la londra, la unchiul său rudolf / rudi petrescu. nici măcar tarele sentimentale ale băiatului nu mi s-au părut reuşite, ci de un kitsch surprinzător. 

evident, nu pot spune că bailey scrie prost. acţiunea e bine împărţită - cea din prezentul povestirii, rememorările inconştiente şi visele suprarealiste. finalul e totuşi ratat, fuşerit cu coincidenţe neverosimile.

dar să încheiem pozitiv. impresionante mi-au fost referinţele muzicale ale cărţii, dincolo de care ghicesc în bailey un împătimit al operei şi operetei, chiar şi al celei de mâna a doua (pe care o cântă unchiul rudolf), o dragoste stimabilă faţă de enescu, bartók şi dinu lipatti (mai jos este ultimul concert de la besançon). măcar pentru acestea, cartea a meritat cele câteva ore din viaţă.

într-un costum negru, mai mult o fantomă decât un om viu, lipatti a apărut în faţa noastră. l-am aplaudat în timp ce avansa încet spre pian. l-am auzit pe unchiul rudolf oftând.

dar cel care a început să cânte prima partită a lui Bach n-a fost deloc un spectru. fantoma s-a animat într-o secundă, cu un aer radios. eram oare conștienți de perseverenţa, de forţa supraumană care îl însufleţeau în acea după-amiază de septembrie? dacă eram, nu putea fi vorba decât despre o iluzie sentimentală, fiindcă indubitabila lui tenacitate era ascunsă de pianist în spatele unei necesare măşti de civilitate. abia mai apoi, după ce ascultaserăm într-o liniţte adâncă sonata în la minor a lui mozart, două improvizații shubertiene şi o serie fascinantă de valsuri ale lui chopin, abia atunci am înțeles că avuseserăm privilegiul să asistăm la un eveniment olimpian. lipatti era dincolo de etalarea ostentativă sau de inteligenţa superficială. ne cântase exact ce intenționaseră compozitorii să auzim. (p.85-86)

mai trebuie amintită traducerea lui marius chivu, foarte izbutită. 

paul bailey, unchiul rudolf (uncle rudolf), editura humanitas, bucureşti, 2009, 165 de pagini broşate, traducere de marius chivu  

coperta de angela rotaru

alte păreri la ionuca şi carminix.

dacă vreţi să încercaţi voi înşivă romanul, îl găsiţi pe aici.