câinele din noapte de lângă cuibul de cuci

ken kesey

zbor deasupra unui cuib de cuci 

(one flew over the cuckoo's nest)

editura polirom, iași, 2008 

390 de pagini legate

 traducere de marcel corniș-pope

 coperta de radu răileanu

există la unii scriitori momente de grație, în care iese la iveală Scriitorul acela care-ți schimbă viața, momente pentru care îi mulțumești că i-ai luat cartea în mână.

există în romanul lui ken kesey un mic fragment, în care povestitorul, personajul șeful bromden, într-o noapte, se-așează la fereastra balamucului în care e închis și, scăpat de supraveghetori, se uită la un câine.

în întunericul nopții și lumina lunii, câinele se zbenguie printre găuri de veverițe râmătoare:

galopând de la o galerie interesantă la alta, deveni atât de absorbit de ce i se întâmpla - cu luna colo sus, cu noaptea adâncă și boarea de vânt atât de plină de miresmele care-l pot îmbăta pe orice cățelandru -, că simți nevoia să se trântească pe spate și să se tăvălească în iarbă. se zbătu și se zvârcoli ca un pește, cu spinarea arcuită și burta-n sus și, când se ridică iar în picioare și se scutură, o bură de apă i se desprinse din blană, sticlind ca niște solzi argintii în bătaia lunii. (p.204)

apoi se uită după un stol de gâște, după care ia drumul străzii apropiate.

numai într-un spital de nebuni poți admira jocul unui câine. eu însumi mi-aduc aminte că, în timpul unui planton din armată - tot un soi de ospiciu -, m-am jucat toată noaptea cu o cățea. însă, în contextul cărții, în care personajul, un indian gonit din rezervație, se preface surdo-mut pentru a observa mai bine viața dimprejur, luarea aminte la jocul instinctual al unui dobitoc mi-a dat seama de impotența comunicării între noi, oamenii de azi. și de nevoia recurgerii la alte "comunicări" mai autentice.

fragmentul lui ken kesey m-a învățat mai mult decât cursurile de comunicare, în care mi se spune să ascult și să observ. mi-a pus că pot "comunica" mai mult prin jocul unui animal, că instinctual, ceea ce văd la un dobitoc îmi va ajuta, cumva, mai târziu. așa cum îl va ajuta și pe personajul romanului, la sfârșit. câinile i-a arătat direcția.

închiderea la falsa comunicare și deschiderea tăcută spre rădăcinile instinctuale e lecția importantă pe care ken kesey mi-a dat-o, prin câteva pagini. și i-am iertat unele scene plicticoase din carte.