Proust despre literatură

Adevărata viaţă, viaţa în sfârşit descoperită şi luminată, singura viaţă prin urmare cu adevărat trăită, este literatura. Această viaţă care, într-un sens, se află în fiecare clipă în toţi oamenii, ca şi în artist. Dar ei nu o văd, pentru că nu încearcă să o lumineze. Şi astfel trecutul lor e plin de nenumărate clişee care rămân inutile pentru că inteligenţa nu le-a putut „developa”. Viaţa noastră; şi de asemenea viaţa celorlalţi; căci stilul pentru scriitor, ca şi culoarea pentru pictor, nu ţine de tehnică, ci de viziune. El este revelaţia, care ar fi imposibilă prin mijloace directe şi conşiente, a diferenţei calitative care există în felul cum ne apare lumea, diferenţă care, dacă nu ar exista arta, ar rămâne secretul etern al fiecăruia dintre noi. Doar prin artă putem ieşi din noi înşine, putem şti ce vede un altul din acest univers care nu este acelaşi cu al nostru şi ale cărui peisaje ne-ar fi rămas la fel de necunoscute ca şi acelea care pot să existe pe lună. Datorită artei, în loc să vedem o singură lume, a noastră, noi o vedem multiplicându-se, şi câţi artişti originali există, tot atâtea lumi avem la dispoziţia noastră, mai diferite unele de celelate decât cele care se rostogolesc în infinit şi, multe secole după ce s-a stins focul din care emanau, fie că se numea Rembrandt sau Vermeer, ele ne trimit încă raza lor specială.

(Marcel Proust, Timpul regăsit, ed Univers, 2000, trad. Irina Mavrodin, p.247-248)

_____________________
La vraie vie, la vie enfin découverte et éclaircie, la seule vie par conséquent réellement vécue, cette vie qui en un sens, habite à chaque instant chez tous les hommes aussi bien que chez l'artiste. Mais ils ne la voient pas, parce qu'ils ne cherchent pas à l'éclaircir. Et ainsi leur passé est encombré d'innombrables clichés qui restent inutiles parce que l'intelligence ne les a pas "développés". Ressaisir notre vie; et aussi la vie des autres; car le style pour l'écrivain aussi bien que pour le peintre est une question non de technique, mais de vision. Il est la révélation, qui serait impossible par des moyens directs et conscients de la différence qualitative qu'il y a dans la façon dont nous apparaît le monde, différence qui s'il n'y avait pas l'art, resterait le secret éternel de chacun. Par l'art seulement, nous pouvons sortir de nous, savoir ce que voit un autre de cet univers qui n'est pas le même que le nôtre et dont les paysages nous seraient restés aussi inconnus que ceux qu'il peut y avoir dans la lune. Grâce à l'art au lieu de voir un seul monde, le nôtre, nous le voyons se multiplier et autant qu'il y a des artistes originaux, autant nous avons de mondes à notre disposition, plus différents les uns des autres que ceux qui roulent dans l'infini, et qui bien des siècles après qu'est éteint le foyer dont ils émanaient, qu'il s'appelât Rembrandt ou Ver Meer, nous envoient encore leur rayon spécial.

despre cărţi proaste

recunosc că nu-mi plac emisiunile criticului alex ştefănescu pe sticlă, dar aici face o treabă care merită tot respectul - asanarea literaturii române recente de cărţi proaste. e uimitor cât de mult s-a publicat, şi prost. iar prin acest volum - o compilaţie de articole scrise în ultimii 8 ani - alex ştefănescu ne arată de ce să ne ferim.

dar să începem cu câteva mostre, de care am râs ieri cu mare poftă:

proza
- Ce să fac dacă nu mă satisfaci? Eu am nevoie des de aşa ceva, ştii bine, şi tu nu prea mai ai timp. Spune şi tu ce să fac eu dacă EA îmi cere. Mă furnică, mă săgeată şi nu pot să rezist. Doar n-o să-mi bag deştu'! (violeta lăcătuşu)

Călugăriţa Agripina era împlinită la carne şi datorită vârstei, dar şi datorită unei alimentaţii consistente... avea o gură mare înconjurată de buze sau buzişoare, cum le alinta Tinel când îşi odihnea ochii privindu-le, mai mult bătând în roşu, cărnoase, uşor arcuite, şi acest semicerc degaja buchete de zâmbete provocatoare, dar şi odihnitoare interlocutorului... la orice mişcare prin cabinet, îşi arăta minunile coapselor şi gleznelor eu, le evidenţia static, dar mai ales dinamic printr-un mers vertical. (gheorghe grigorean)

Tinel s-a ridicat puţin şi, văzând ochii închişi ai femeii dragi, a lăsat gura să fixeze în aroma salivei buzele fierbinţi şi dornice în descătuşarea temperaturii genetice insuportabile. Gurile lor unite erau secondate şi de mâinile femeii care au prins cu moleşeala şi căşldura lor gâtul bărbatului ce se lăsa, ca un adolsescent, atras în mrejele catacombice ale începutului iubirii culto-monahale. (gheorghe grigorean)

Buzele lor se lăfăiau ca două răţuşte mici de tot într-un bazinel cu apă curată... (gheorghe grigorean)

Bine că s-a terminat aşa, că de reuşeam s-o violez forţat, cred că mă denunţa lui taică-său... (marin cioranu)

Dragostea acestei nopţi se curse vijelios, parcă la întrecere cu muritul clipelor sub apoteoza timpului. [adică făceau amor - n.m.] Un somn greu tătia peste fiinţele lor, şi un respirat dur arăta chinul din interiorul trupurilor ostenite. Ea se trezi repede şi plecă spre primele proceduri.(marin beşcucă)

- Ce-ţi inspiră imnul beethovenian al bucuriei? m-a întrebat soţia mea într-una din seri.
- Să-ţi spun ce simt cu adevărat? Ei bine! Află că ori de câte ori ascult acest imn, un îndemn lăuntric de-a străbate treptele devenirii mă cuprinde şi mă îndeamnă să trec dincolo de graniţele eului meu profund. (leon dură)

- Din această clipă eşti soţia mea! Sunt soţul tău! Conforma tradiţiei şi pentru amintirea acestei clipe, dă-mi voie să-ţi introduc această verighetă pe degetul corespunzător de la mâna stângă. Eu am introdus-o deja, observi? (constantin buligoanea)

poezia
Revino, nobilo făptură,/Întoarce-te, mai dă-mi o gură:/ Să-mi stingi iar dorul ce-ai aprins/ De când în vraja-ţi m-ai curpins. (bucur popescu)

La colţul străzii am văzut femeia./ Ea mi-a aprins în suflet iar scânteia./ Am alergat cu braţele deschise/Porţile iubirii erau închise.// Am aşteptat, i-am căutat privirea/ Am ţopăit, m-am întrecut cu firea/ Puteam să o ating, dar nu am îndrăznit/ Femeia este, încă, al vieţii mit. (alex vâlcu)

gâtul ei era prea lung/seabstrăgea pătrunsul de scuze/ revitalismul marasmei pe scurt/ edace iubirea serii/ în coastele inconturnabile ale durerii/ îngheţatul periplu/ sau dansul ţipătului în iglu/ dedublarea psihoimpresiei iubitei/ pletele ferestrei se subsumau/ în ispite/ admonestare fatidică a numbului cifru/ în coastele ilustrative te intru/ împăştiere ierarhică pentru înghiţitorul de pantă/ cetatea de clipe devine o altă/ imaginar rânduit în exorcismul ideii/ expurgă tabuul deschiderii cheii (florin ţupu)

Haosul liniştii mele într-al tău trup şi-a îngropat zăbrele,/în cârlionţul tău de femeie pură. (petre dobrescu)

eseul
Pe aceste concepte se creează tematica disonantă, oximoronică baudelairiană care suprasolicită demofilicul pe cale intelectuală pentru a accede la idealitate. Moartea ca principiu ultim este idealitatea totală, evaziunea supremă. Toate filozofia morţii baudelairiene, dacă am putea-o numi astfel, este intercondiţionată de o suită de lexeme oximoronice care invadează volumul până la obsesie. (cecilia burtică)

înregistrând, din perspective preponderent senzuale, polietajarea intra- şi extratextuală a lumii, nerepudiind utopia mitică salvgaradantă a genezei scripturale a macroexistării şi a destinului orfic al autorului care se obstinează neîncetat să-şi decanteze jaloanele individualităţii din substanţa fluidă, anamorfică şi insidios cromatizată a unui timp înţepenit (parcă) primordial între eschatologii şi soteriologii vicariante şi orbiculare... (ioan nistor)

e incredibil, au fost publicate în volum char discursuri funebre, poezii patriotice către nicolae ceauşescu, dedicaţii pe cărţi.

uimesc până şi numele autorilor - ionuţ ţene, cosmin miuţe, flavius lucăcel, moise n. istorică, g. holobâcă - sau ale editurilor - amurg sentimental, nelmaco, abaddaba, arefeană, isaura impex, editura tiparul din bârlad.

evident, şi alex ştefănescu are o opinie care nu mi-a plăcut, repetată contra haiku-lui, dar lucrarea e de toată admiraţia, lectură obligatorie pentru toţi scribălăii care cred că pot scrie şi fără să producă emoţie.

ps. în stilul exemplelor din carte, coperta cărţii e tare urâtă.

alex ştefănescu, cum te poţi rata ca scriitor. cîteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste, ed humanitas, buc, 2009, 361 p.

aţi mai citit un roman coreean pân-acum?

eu nu. ăsta e primul. şi mă bucur, chiar dacă autorul e un cărturar medieval (1637 - 1692) numit kim man-jung.
cum am luat cartea? păi e în colecţia rebrenduită a editurii piteştene paralela 45, colecţie întemeiată de gheorghe crăciun. apoi, am văzut că traducătorul a trans-spus din coreeană (îl cheamă tae hyun oum şi nu e la prima carte.)

păi şi eu m-am transpus bine în atmosfera cărţii, mi-a adus aminte de poveştile asiei pe care le devoram în copilărie, apoi poveştile nemuritoare, mai nou de filmele cu zburători de la ang lee încoace.

acţiunea se petrece în china, cu un tânăr călugăr budist care, pedepsit că visează la cele lumeşti, se reîncarnează într-un erou - so-yoo yang - care erou, deşi are origini modeste, are în schimb daruri native - e foarte frumos şi foarte deştept (apropo, câştigă postul de funcţionar împărătesc pe bune, prin concurs)- şi ajunge mare demnitar.

ce e modern în saga acestui personaj e accentul pe experienţele erotice şi pe intrigi amoroase, de alcov - sau cum s-o numi alcovul în coreeană - toate fecioarele frumoase vor să se cupleze cu so-yoo yang, să-i fie, indiferent a câta, soţie/concubină (va avea ]n cele din urmă opt). evident, sunt şi bătălii feerice, dar adesea se reduc la îndemânări diplomatice. destinul eroului curge ca uns, şi experienţele care contează în maturizare sunt cele erotico-poetice. seducţia se face prin ascundere, disimulare, prin poezie. evident, şi pe-atunci, fiecare relaţie se termina în pat, staţi fără grijă. fiecare de neuitat. pentru personaje, desigur.

oricum ce rămâne e atmosfera într-un timp altfel, într-o mentalitate altfel, într-un stil altfel, inedită prin spaţiu cultural-editorial de pe la noi, plin cu booker-uri, orange-uri si sulitzer-uri...

a fost pentru mine o ieşire spirituală din timp.

kim man-jung, visul învolburat al celor nouă, ed. paralela 45, piteşti, col. ficţiune fără frontiere, trad. tae hyun oum, 228 p

gomorra sau despre scriitorul lucid

şi-am văzut gomorra.
şi nu m-am transformat în stâlp de sare, deşi n-am ştiut să zic mai mult decât mamă, ce film, mamă, ce film, mamă...

o lume în care nu vreau să trăiesc, la care refuz să mă gândesc, să nu cad pradă ghearelor disperării şi să-mi trag un glonţ. pentru că mahalaua noastră nu e mult diferită decât cea a neapolelui, unde colcăie camorra în sânuri de familie, nu una cu ştaif cu care se lupta odinioară cattani, ci una a copiilor care nu se duc la şcoală să înveţe, ci în ruine să tragă cu arme, copii care ucid pe bani şi-şi doresc putere, copii care-şi varsă în propriul trup, otravă.

regizorul m-a rupt în două, planuri apropiate în care nu recunoşteam oameni, ci umbre, corpuri reci, murdare de roşul sângelui, prăfuite de heroină şi îndulcite cu euro, euro, euro... planuri depărtate în care nu recunoşteam cartiere, ci cimitire, o lume pe care nu vreau s-o văd decât în filme. sau în romane sf.

dar care există. printre noi. nu departe. poate în fiecare.

*

scriitorul cărţii după care s-a făcut filmul, roberto saviano, are treizeci de ani şi de la publicare, trăieşte păzit. iată un interviu cu el:

cine e kaminski?

sebastian zöllner e un dur, doar e reporter "de artă". nimeni nu-l place, căci e hotărât să-şi facă un destin adevărat - să scrie o carte despre pictorul kaminski, discipol al lui matisse, retras prin munţi. aşa că merge în munţi.

e foarte isteţ, se descurcă - parc-ar fi român - te identifici iute cu el.

M-am aşezat pe scaunul pe care stătuse bătrânul. Pe fereastră intrau pieziş raze de soare în care jucau fire argintii de praf. Trebuie să fie frumos să locuieşti aici.Am încercat să-mi imaginez: Miriam era cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă, dar puteam să mă obişnuiesc cu sta, arăta încă bine. El nu mai avea mult de trăit, ne-ar rămâne casa, banii lui şi, cu siguranţă, câteva tablouri. Aş locui aici, m-aş ocupa de moştenire, poate aş organiza şi un muzeu. Aş avea în sfârşit să scriu ceva important, o carte stufoasă. Nu foarte stufoasă, dar îndeajuns de stufoasă pentru rafturile importante ale librăriilor. Pe copertă aş putea pune un tablou al socrului meu. Sau mai degrabă ceva clasic? Vermeer? Iar titlul ar fi scris cu negru. Cartea ar fi cusută, hârtia ar fi groasă. Cu relaţiile mele, aş putea să-mi aranjaz câteva recenziipozitive. Am clătinat din cap, m-am ridicat în picioare şi am ieşit din cameră. (p.28)

dar pe la mijlocul cărţii, i se întâmplă ceva neaşteptat, lucrurile scapă de sub control, cartea la început foarte amuzantă devine ironică si serioasă, pe nesimţite intuieşti ca cititor că mesajul începe să fie altul, că-ncepi să înveţi.

şi la sfârşit descoperi că totul e o variaţiune pe tema unei legende despre Bodhidharma.
că trebuie să-ţi faci o poveste.

ps. acest roman, deşi tradus la noi acum, e apărut înaintea măsurării lumii, care rămâne "capodopera".

daniel kehlmann, eu şi kaminski, ed. humanitas fiction, buc, 2009, trad. corina bernic, 180 p