travaliu pentru carte

am avut norocul să particip la nașterea unei cărți - de la prima variantă până la încasarea banilor din librărie. e o experiență unică. iată o etapă a drumului în lume - tiparul.

   

Oops, they did it again! Sau cum a fost la o încă lansare cam plicticoasă.

Cum a fost la lansarea romanului Purificare, de Sofi Oksanen, eveniment găzduit de librăria Cărtureşti - Verona, marţi, 27 martie, începând cu ora 18, şi privit prin ochii a doi participanţi.

Constantin Piștea – participant la lansare 

Am aşteptat-o pe Sofi Oksanen vreo 10 minute peste ora anunţată, întârziere pusă pe seama traficului de Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecţiei Biblioteca Polirom, în cadrul căreia a apărut romanul Purificare. Totuşi, aşteptarea n-a fost chinuitoare. Am avut parte de scaune şi de un aer plăcut, cu iz de ceai şi fără nicio urmă de fum de ţigară, cum, din păcate, se întâmplă la evenimente asemănătoare de la Clubul Ţăranului. Din fericire, Cărtureştiul s-a onorat şi onorat-o pe Sofi Oksanen cu o atmosferă plăcută. Pe pereţi, fotografii cu orhidee, pe mesele vorbitorilor, ceşcuţe pentru cafea şi ceai.

Bogdan Stănescu a amintit de Nabokov. Citez din memorie: un bun romancier e un conglomerat fericit dintre un povestitor, un învăţător şi un vrăjitor. Oksanen se încadrează în descrierea lui Nabokov, şi-a exprimat părerea Bogdan-Alexandru Stănescu.

Apoi, a vorbit Excelenţa Sa, Ulla Väistö, ambasadoarea Finlandei în România, despre pasiunea cu care a citit romanul, în timpul unei curse aeriene de la Mexico City la Haiti (parcă), locuri care îi reveneau ca responsabilitate diplomatică prin anul 2009. Apoi, Bogdan-Alexandru Stănescu i-a poftit la cuvânt pe trei invitaţi, care să acopere elementele din menţiunea-Nabokov.

Simona Sora a vorbit din punctul de vedere al criticului literar (acoperind, fireşte, povestitorul). Am reţinut faptul că a identificat „centrul secret” al romanului (o sintagmă propusă de Orhan Pamuk) în conglomeratul ură-vinovăţie-ruşine şi a fost de acord cu doamna ambasador, care spusese că lectura cărţii este supusă inevitabil unui filtru personal. Simona Sora a mai vorbit despre magia cuvintelor, fapt care ducea către cea de-a treia calitate a unui romancier. Numai că următorul vorbitor a fost Ioan Stanomir, publicist şi politolog, care a acoperit „învăţătorul” şi a pus romanul finlandezei în contextul istoric şi a relaţionat evenimentele din Estonia comunistă cu cele din România şi estul Europei. Mi-a plăcut discursul lui Stanomir, cursiv, concret, aplicat, pasionat. După care, a venit rândul magiei, rândul „vrăjitorului”, jucat de actriţa Coca Bloos. Precum antevorbitorii, doamna Bloos s-a declarat onorată de posibilitatea de a lectura public din romanul acesta, care i-a plăcut foarte mult, şi a spus că, dacă ar fi după domnia sa, ar citi tot romanul. Am crezut că glumeşte, ca toţi cei de faţă, desigur. Cartea sa era înţepată de cel puţin zece semne, dar n-am crezut că se gândeşte să citească tot ce-şi însemnase. Şi, dacă am uitat să menţionez că discursurile celorlalţi duraseră, în total, 20-25 de minute, ei bine, după cel puţin acelaşi interval, doamna Bloos nu terminase lectura, deşi citea prost (pentru unul care avea lectura făcută, dar şi pentru unul care nu o avea, intonaţia era total anapoda, de parcă atunci ar fi citit prima dată textul), deşi audienţa dădea semne clare de plictis (înainte să părăsesc jenat sala, am prins comentariile în consecinţă ale celor care erau în jurul meu), deşi Bogdan-Alexandru Stănescu schimba ocheade cu Oana Boca (PR-ul Polirom) căutând, parcă, soluţia ieşirii din situaţie.

Ce mi-am dorit să fac şi nu am reuşit? Să o aud vorbind pe autoare, care mi s-a părut simpatică datorită coafurii (ciudăţică şi roşie ca-n poze) şi să o rog să-mi semneze exemplarul pe care-l terminasem de citit cu o seară înainte. Chiar dacă am plecat fără să-mi îndeplinesc cele două obiective, am fost mulţumit că am văzut în carne şi oase persoana care a scris o carte atât de bună.

Dragoș C. Butuzea – participant la aceeași lansare
Eu am ajuns cu întârziere – m-așteptam ca evenimentul să întârzie, ca de obicei la români. Am ajuns așadar la 45 de minute după, gândindu-mă că până vorbesc invitații, eu ajung direct la fix, fie s-o ascult pe autoare citind în finlandeză, fie răspunzând la întrebările invitaților, poate chiar ale publicului.

Deci m-am dus s-o ascult pe Sofi Oksanen și am dat de Coca Bloos, care citea din roman ca pe scenă. Eu, cum citisem romanul, nu regăseam nimic din lectura actriței, care suspina și se îndârjea tragic – pesemne nimeni nu-i spusese că genul epic e altceva decât genul dramatic. Când n-am mai rezistat, am plecat prin Cărturești să mai răsfoiesc ceva. Iar când am auzit aplauzele, m-am repezit să prind motivul pentru care venisem – Autoarea. Dar hopa! Evenimentul gata! Nu tu întrebări, nu tu lectură finlandeză (cum se obișnuiește, bunăoară, la FILB).

Puteți s-o-ntrebați orice pe Sofi Oksanen în particular, rostește unul din organizatori, Bogdan Stănescu, chemându-ne la autografe. A vorbit ieri mai mult de două ore la un alt eveniment, se scuză el. Păi dacă era obosită, de ce-l mai organizaseră și pe ăsta? Oare să-i ascultăm pe excelențele sale ambasadorii, pe onorabilii criticii literari, pe domnii experți în totalitarism, pe maeștrii actori? Sau să facă presa niște poze de grup?

Se anunțase Lansare Publică de Carte, mediul era de-așa natură ca să se bucure toată lumea de Autor. Altfel, ca admirator, îi puteam scrie foarte bine autoarei pe e-mail, cum am mai făcut cu alții. În fine, am luat un autograf și am plecat. Cu întrebarea de ce oare mă încăpățânez să mai particip la lansări? Căci nu sunt făcute deloc pentru de-alde mine.

café de flore

imdb

în zilele de azi când, atât în ceruri, cât și sub pământ, toate au devenit nepăsătoare față de soarta fiilor omului și nici o voce nu le mai vorbește de nicăieri și nu mai răspunde dorințelor lor – cum spunea nikolai leskov – iată un regizor care-și propune, cu instrumente cinematografice, să aducă înaltul cerului în soarta omului contemporan.

un film care cu siguranță, oferă o viziune – chiar dacă nu nouă – despre viață. mai precis, despre dragoste. chit că e cea de mamă, cea de iubit(ă); chit că e cea de azi sau cea de ieri; cea de aici sau cea de aiurea. un film care este de asemenea, o provocare. multe simboluri vizuale și auditive, multe legături intempestive între scene – se pare că în epoca vitezei filmele trebuie să se deruleze altfel.

antoine este un DG, are bani, vilă cu piscină, nevastă frumoasă și copii frumoși. călătorește prin lume să țină concerte. însă dincolo de viața prosperă, apare ceva subconștient, care-i dă semne. o fostă nevastă somnambulă și cu însușiri de medium, primește și ea semne și le caută interpretarea. o descoperă astfel (odată cu noi) pe vanessa paradis, o mamă ce are să crească un fiu cu sindrom down. ea își iubește atât de mult copilul, că devine dependent de el. totul se-nlănțuiește și cer(c)ul se închide perfect, la final.

ceea ce este impresionant este că, dincolo de imagini și sunete, descoperim, dacă suntem atenți, subtilul. fără efecte spectaculoase. doar ceva vise, somnambulisme și niscaiva viziuni.
o minunat de îndemânatică punere în scenă, cu mijloace cinematografice, a unei povești de viață – una manifestă și una ascunsă. destul de rar ca un film să reveleze direct o experiență reîncarnatorie.

iuliu cezar la godot

evident că dacă mi-ar fi spus cineva să văd un iuliu cezar în variantă exclusiv masculină, cu tineri la bustul gol tatuați și cu scene de cabaret burlești, aș fi pufnit în râs. iar dacă mi-ar fi spus că astea se vor petrece la o cafenea, cu țigare și cu băutură, aș fi zis un nu, mulțumesc.

și-aș fi pierdut o experiență unică - o punere în scenă, pe fond bucureștean, a piesei clasice shakespeariene. uimitor e că piesa este o tragedie. iar să-l vezi pe cezar dansând în fustanelă sau sărutându-se cu vreo doi tineri, chiar dacă azi e cool și chiar în spiritul antichității realului cezar, în mod sigur n-a fost în intenția dramaturgului. totuși, piesa este un adevărat spectacol. care răspunde unui spectator adevărat, vulg - cum era și cel al teatrului globe de acum 400 de ani - doar că între cel de ieri și cel de azi s-a interpus televiziunea.

dar să adaug repede ce e mai important - faptul că, în acest context scenic al regizorului eugen gyemant, coregrafia s-a dovedit extrem de ingenioasă - a  andreei gavriliu - iar interpretările câtorva actori, remarcabile. emilian oprea oferă un bun discurs de marc antonius iar ionuț grama pendulează amuzant de la un rol la altul. nu mi-a plăcut deloc lucian iftime, un necredibil brutus, și nici dan rădulescu, care-a oferit un cassius de liceu.

una peste alta, montarea lui iuliu cezar la godot e un experiment reușit, la care toți spectatorii din sală participă cu plăcere și reacționează cu râsete și chicote la scenele amuzante. până la urmă, să transformi o tragedie într-un cabaret e ceva ce trebuie văzut.

prețul - 25 de lei, deși condițiile localului cam înghesuite.

caricatura de vinerea asta

nu veţi fi stăpânii fricii voastre decât atunci când veţi îndrăzni să o atacaţi.

william danforth

desen de dragos butuzea