până acum m-am obișnuit să fiu contactat de cititorii acestui blog, pe mail sau pe mess, pentru recomandări livrești, trimiterea unor texte, sau doar pentru critici. unele m-au măgulit, altele m-au onorat.
dar ieri am primit de la o persoană care mi-a găsit numărul de telefon de pe blog un sms. îmi cerea permisiunea să mă sune doar ca să vorbească cu mine "banalități". am fost de acord, după ce i-am cerut numele. și soneria a sunat.
recunosc, am pornit discuții cu necunoscuți în călătorii, dar nu am depășit subiecte ca vremea, propriile slujbe sau politică.
recunosc, am scris pe blog intimități la îndemâna străinilor, dar din dorința de a-mi proba curajul.
recunosc că mi s-a întâmplat să am chestii pe suflet pe care să n-am putut să le spun prietenilor, dar le-am ținut întotdeauna în mine.
dar niciodată nu m-am gândit să sun pur și simplu pe cineva necunoscut pentru a fi ascultat.
și asta din prejudecata că poate voi invada intimitatea aproapelui, că poate îl voi găsi fără chef, că poate voi fi respins, că poate va face mișto de mine. cu alte cuvinte, nu am avut încredere în aproapele meu. ce s-ar fi putut întâmpla decât să mi se spună nu?
iar acest telefon m-a învățat că pe lume ne asemănăm îndeajuns să comunicăm la nevoie.
după câteva tăceri stânjenitoare, conversația a decurs firesc. am aflat că se numește e.h., că e din provincie (din c.), că are să vină să locuiască la bucurești, la fiica ei proaspăt absolventă de facultate și altele... am vorbit patruzeci de minute cu o doamnă ce, duminică după-amiază, s-a gândit că i-ar face bine să schimbe vorbe cu cineva pe care nu l-a cunoscut (și pe care nu-l va cunoaște poate) niciodată. o lecție de încredere.
este prima oară când scriu aici despre seriale. poate pentru că toată duminica și seara de luni le-am petrecut urmărind cele souă sezoane ale acestui serial.
în suits, un avocat celebru al unei mari case de avocatură din new york își ia ucenic un tânăr fără facultate, dar genial în memorie și logică. iată-i deci pe cei doi - maestru și discipol - cum se luptă cu cazurile civile, dar și cu luptele interne din cadrul companiei. apar deci multe personaje în jurul celor doi eroi, astfel încât să-i pună în valoare.
este un serial despre lumea bună americană, despre oameni - bărbați și femei - frumoși, bogați și de succes. am intrat în universul acestui serial și am fost absorbit pe de-a-ntregul.
mi-a plăcut să savurez replicile inteligente, ironice, viteza de gândire, ușurința traversării situațiilor, intrigile inteligente, personajele tip cu umorul și sexualitatea lor.
un film foarte distractiv, ce te face oricând să uiți de orice problemă, primindu-te călduros în universul său snob și aseptic.
nikos kazantzakis raport către el greco (Αναφορά στον Γκρέκο) editura humanitas, bucurești, 2012 traducere integrală de alexandra medrea-danciu 514 pagini broșate coperta de angela rotaru
humanitas fiction reeditează (de data asta integral) o carte ciudată, în răspăr cu ceea ce ne preocupă pe noi toți astăzi. aici, scriitorul grec nikos kazantzakis își dezvelește sufletul și avatarurile acestuia din copilărie, până în maturitatea creatoare.
aici, kazantzakis își jupoaie stilul scriitoricesc ca să-și arate ecorșeul vieții sale cu chinurile, dar și cu speranțele sale, știind că din unele curge sânge, că unele sunt urâte - dar e viața sa, cine suntem noi s-o judecăm?
născut în grecia, vizitează ca un adevărat globetrotter - dar unul spiritual - atena, cnossosul, parisul, ierusalimul, assisi-ul, roma, moscova. vizitează muntele athos, apoi deșertul sinai, gândindu-se să se călugărească de tânăr, să aducă lumii o nouă ordine spirituală. vizitează sils maria, fermecat de friedrich nietzsche, noul său zeu. apoi urmează să viziteze moscova, și mai noul olimp. și pe tot timpul acestui maraton, duce cu el, cum spuneam mai sus, falcăra spiritului, moștenit de la bunicul corsar și tatăl luptător.
dar de-ajuns cu generalizările, să spicuiesc ce mi-a plăcut mai mult la această carte destul de dificilă, și de necitit în tren sau metrou (deși io am făcut-o).
mi s-a lipit de creier scena maturizării sale depline, când, în creta, în dimineața de după masacrul turcilor asupra grecilor, tatăl îl duce pe micul nikos sub un platan unde stăteau spânzurați trei greci, cu limbile verzui ieșindu-le din guri. părintele ia capul copilului și-i țintuiește vederea către ei. cine i-a omorât? întreabă băiatul. libertatea, vine răspunsul. apoi îl pune pe băiat să atingă cu mâna, apoi cu buzele pielea moartă, rece și pergamentoasă. sărută-le picioarele și închină-te! i se poruncește. cam așa se căleau bărbații odinioară ca să lupte pentru ceva. mai luptăm noi pentru ceva acum?
m-au extaziat cuvintele călugărului din sinai, fost bogătaș mizantrop, care-l găsește pe kazantzakis de 25 de ani pregătit să devină călugăr pustnic și-i spune că îngroparea tinereții, înainte de a-și trăi zilele vieții ei e un mare păcat. cine își smulge din rădăcini instinctul își smulge din rădăcini puterea; numai în timp, când te saturi, prin încercare, materia asta întunecată poate deveni spirit. (p.299) singurul lucru care contează e strădania. e singurul lucru de care Dumnezeu va ține cont; iureșul - nimic altceva - dacă vom învinge sau pierde, a treaba lui, nu a noastră. (p.301)
iar mărturisirea către nietzsche - adevărată confesiune augustiniană - reprezintă pentru mine cele mai frumoase pagini pe care le-a scris cineva despre filozoful german. (p.317-327) este cea mai frumoasă mărturie despre filozoful german pe care am citit-o.
câteva dintre scenele cărții mi s-au părut demne de o antologie a misoginismului - de pildă, când o femeie începe să chicotească, răspunsul unui cioban vine repede: râde pentru o gâdilă. cine? diavolii. iar un călugăr de la athos spune că în măruntaiele femeii, diavolul nu doarme; lucrează. (p.227) -
sunt multe anecdote care îndulcesc cartea, descrierile locurilor sunt teribil de reușite.
uneori kazantzakis enervează prin chestiile sale apodictice despre căutarea sensului veții. alteori surpinde neplăcut prin sentențiozitățile sale. deseori găsește explicații la orice. imaginea sa este a unui balon în care se zbat aere colorate de diferite doctrine pe care le soarbe din locurile unde aventuriază - mitologie homerică, creștinism, ateism, comunism, literatură.
dar este al dracului de credibil și percutant - scrie cu sânge: fiecare cuvânt e o scoică ce
nu poate fi zdrobită și care închide o mare forță explozivă; ca să-i
descoperi sensul, trebuie să-l lași să irumpă ca o bombă, pentru a
elibera sufletul pe care-l ține captiv. (p.88)
și cel mai important - scrie o istorie personală a civilizației europene. și o istorie europeană a vieții sale.
pentru el greco.
a mai scris rontziki aici. ____________________________________________________________
pe marginea unei asemenea experiențe, poți fabula în voie. totuși, eu voi începe cu însemnătatea acestei experiențe pentru mine, apoi cu ceea ce se întâmplă de fapt.
povestea mea
cine mă știe doar de pe acest blog își închipuie poate că stau la calculator sau cu o carte în mână tot timpul iar din când în când mai ies la vreun eveniment plictisitor. e oarecum adevărat - nu am mers pe motocicletă, până și pe bicicletă am uitat să merg iar automobilul l-am condus destul de puțin.
dar cu parașuta mi-am dorit întotdeauna să zbor. pentru că mi-am dorit dintotdeauna să zbor.
poate și pentru că mi-e frică de înălțime. m-am urcat de câte ori am putut pe schele înalte (când am lucrat la disciplina în construcții), m-am suit în
foișoare, am mers în lifturi transparente (am ieșit până și dintr-unul blocat între etaje!), am călătorit cu avionul de câte ori am avut ocazia. ca inima să-mi bubuie
să se spargă iar vertijurile să mă amețească de cap. ca frica să nu-mi ucidă spiritul și visele, iar sinele să nu-mi rămână un mare necunoscut.
am fost deci încântat să accept invitația de a sări cu parașuta. evident, în tandem, cu cei de la școala de parașutism tnt brothers (membri ai u.s. parachute association). aflasem recent de existența lor și a parașutismului civil de la clinceni și mă gândeam că voi strânge cândva câteva milioane pentru a sări. dar frica mi-a sugrumat de fiecare dată dorința. și am tot amânat. până când, cu ceva emoții, m-am obișnuit. doar inima mi-era excitată de apropierea zborului și un michiduță care tot îmi șoptea - o să mori!
sâmbătă, ora 9. sunt la aeroport. împrejmuiri îngrijite, hambare curate, personal primitor și comunicativ. nu mai am deloc emoții, dar, deși totul pare firesc, m-aștept ca ceva neobișnuit are să se-ntâmple. dar să se întâmple mai repede! mi se desemnează un parașutist ce pare mai tânăr decât m-aștept, radu ionasca (e important numele lui, având în vedere faptul că îi încredințez viața pentru 6 minute!), care face glume, și nu pare prea preocupat - ci cam cum îmi deschid eu mailurile la serviciu. mă sui în avion, unul mic, ca o conservă, în care ne înghesuim șapte persoane, unul în brațele celuilalt. ne desprindem de sol cu spatele.
coversația e la fel de înghesuită. pământul se micșorează, dedesubt, vizibil. mă cam îngălbenesc - cel puțin așa mi se spune. nu prea știu ce trebuie să fac, decât poziția în care să m-arunc. asta ca să nu uit dup-aia, îmi spune radu. mă leagă de el.
e pe la 4000 de metri, mi se spune și se deschide ușa. sare omul cu filmarea. eu nu-l văd. un uragan de vânt rece și surd îmi taie fața. îmi scot picioarele, cum am fost sfătuit. trebuie să mă uit în sus, așa că mă în jos. frică. frică, frică. mă prind disperat de un mâner. instinctul mi se mobilizează pentru supraviețuire, nu pentru vise riscante. mâna mi se desprinde ușor. mi se face vânt. gata!
mă rostogolesc și văd cum avionul o ia cumva câș. presiunea îmi oprește respirația. și-apoi UAUU!! ZBOR CU ADEVĂRAT! unii ar spune că nu, de fapt, cad, dar ce șiu ei? cu siguranță n-au sărit, și mai mult ca sigur n-o vor face. îmi întind mâinile mele fără de pene! mă scufund în albastrul cerului, care e nu doar deasupra, ci și dedesubt.
se deschide parașuta! radu îmi dă frânele pe mână. trag în jos cu mâna dreaptă, mă răsucesc oblic spre dreapta. văd cum peisajul de pe pământ fugea la stânga. trag cu mâna stângă, pământul o rupe la dreapta.
dar când dau drumul la frâne, deîndată o liniște inumană mă cuprinde cu totul, de parcă îmi răsuflă în piept îngerii. încă o stângă, încă o dreaptă, iar îngerii. mă tot chinuiesc să mă golesc de gânduri, dar tot îmi scapă un gând: săracul leonardo da vinci, n-a apucat să simtă ce simt eu acuma.
huuu, e mai tare ca sexul! spun. n-ai fost la o orgie romană, vine din spate vocea lui radu. mâncare, băutură, femei cât cuprinde, îmi explică. hm, nu știe că mi-am propus deja să fac și asta.
mă apropii de pământ. văd o mașină albă, cât degetul, cum se târâie într-o dungă. visul are deci să se termine. încep să disting. mă întreb cum naiba cele câteva mișcări de parașută m-au adus așa de repede înapoi, tocmai pe locul de unde-am plecat, când desigur că avionul se îndepărtase bine. trebuie să ridic picioarele. aterizez lin, în fund. mă întind câteva clipe pe spate, copleșit de grandiosul pe care l-am trăit.
dar totul se plătește, și-ncep să conștientizez o durere cruntă de cap, de urechi surde, de la presiune.
concluzia? cea mai tare experiență din viața mea! incomparabilă, indescriptibilă, intransmisibilă. ce-am scris eu aici nu înseamnă nimic. ci doar vorbe. iaca filmul:
faptele
altitudinea este de cam 4000 de metri. căderea fără parașută are viteza de 200 km/h și durează cam 1 minut. parașutatul începe de la 1500 de metri și durează vreo 5 minute, dar cel de unul singur (ce implică cursuri) durează mai mult. greutatea are o foarte mare importanță. există un ceas special care indică altitudinea și timpul când trebuie deschisă parașuta.
pe toată durata zborului nu simți nici o clipă nesiguranță.
costul unui tandem este de 650 de lei, iar cu filmare 950 de lei. pentru avansați, un salt solo e 110 lei. prețurile sunt de nivel european, ca și echipamentele.
eu zic că merită de făcut asta o dată în viață- chit că strângi câte 50 de lei pe lună.
ideal pentru cadou. ideal contra depresiei intelectuale.
prima dată când am văzut tabloul ăsta, cocktail party, am râs. și-mi produce întotdeauna râsul, când îl privesc cu atenție.e uimitor cum într-un tablou au putut intra mii de imagini din media actuală.
pictorul improvizează abstract, dar fără a ieși cu totul la urmele unui realism comic. am descoperit câteva trăsături:
colorația stridentă râcâie ochiul și nu-l lasă indiferent;
aglomerarea cu linii, șerpi, benzi, panglici dau o atmosferă de carnaval, de zarvă, de mișcare - totul ieșit de sub control;
ochii ieșiți din orbite, măștile grotești, fantomatice, chiar hidoase dau senzația de neomenesc, față de care nu poți decât să râzi, căci altfel te îngrozești. în fața unui bețiv ce-a ieșit din sfera umanului, folosești râsul drept armă împotriva groazei;
eu văd tabloul ca reprezentarea unei NEBUNII TOTALE, în răspăr cu ceea ce ar trebui să reprezinte umanul - un bun manifest al pictorului spaniol contra lumii în care trăiește.
antonio saura (1930 - 1998) a fost un pictor spaniol. autodidact; începe să picteze într-o convalescență. influențat mai întâi de suprarealiști, trece la arta informală din cadrul expresionismului abstract. a se vedea alte variante de "cocktail party" aici, pe saitul autorului.
