Scuze. Iau o mică pauză de discuţii livreşti ca să mă idiotizez.

Aţi auzit despre peştele ţar?

Desigur că nu. Romanul cu numele ăsta a fost tradus la noi cu titlul Visul crestelor albe. E scris prin anii 70 de un scriitor sovietic tocmai din Siberia, Victor Astafiev pre numele lui. Nu vreau să vă spun despre scandalul antisemit şi antigeorgian în care acest scriitor, erou de razboi, a fost implicat.
 
Ci vreau să vă dau 3 motive de a citi romanul:
- Scriitorul este un scriitor „născut”, are talent cu carul, transformă cât ai zice peşte cuvântul în artă pură;
- Dai de cele mai frumoase descrieri de natură sălbatică citite vreodată – eu asta am păţit;
- Afli un mod de viaţă dur, din Siberia, ţara roşiilor veşnic verzi şi a braconierilor nestăpâniţi, despre care înainte nu aveai nici cea mai vagă idee decât de la puşcăriaşi, nu de la oamenii liberi.
 
Mie mi-au plăcut îndeosebi două capitole, pentru că uitai să vă spun că acesta e un roman-mozaic. Capitolele sunt Lângă Pragul de Aur şi mai ales Peştele ţar. În ultimul, un pescar se luptă cu un nisetru, pedeapsă dar şi izbăvire pentru/de un păcat trecut ascuns, te ţine cu sufletul la gură mai ceva ca un thriller. Oricum Hemingway ar trebui să se teamă în faţa acestor pagini, ruşii ăştia scriu dumnezeieşte...
 
În fine, vreau să recitesc această carte cândva, e stilistic desăvârşită, profund morală, îţi dă o anumită stare de spirit, inefabilă deocamdată. 

Victor Astafiev (foto), Visul crestelor albe, Ed. Univers, Buc., 1981, trad. Dana Petrişor şi Laurenţia Niculescu, 493 p.

kestii semitice

nu am nimic cu evreii, deşi, din cauza holocaustului nazist, dintr-o sensibilitate paranoică, dacă-i atingi cumva, ies la iveală triburile cuceritoare ale lui david, aşa cum e o vorbă că dacă-i zgândări pe ruşi, dai de tătari.
îi admir mult, citesc cu plăcere pentateucul, profeţii, mă încântă întotdeauna psalmii, răsfoiesc regulat o carte despre talmud (a lui a. cohen) şi una despre cabală (a lui moshe idel), îmi plac şi ador nenumăraţi scriitori sau artişti evrei sau cu origini evreieşti – alehem, proust, kafka, blecher, asimov, hermann broch, canetti, kis, gyorgy konrad, svevo, mahler, wittgenstein, popper, dustin hoffman s.a.
am însă şi eu o sensibilitate intelectuală „calitativă”: m-am săturat să văd capodopere în orice film despre holocaust - lista lui shindler etc., să văd genialităţi în orice carte despre persecuţia evreilor - alegerea sophiei etc., m-am săturat de documentare despre Hitler şi despre Isus Cristos omul, – toate acestea premiate, ultrapremiate, scoase în faţă şi aurite valoric.
mai am şi alte curiozităţi, am discutat recent cu nişte prieteni, vreau şi eu să aflu mai multe despre mossad, mai multe despre iordanieni, mai multe despre arabi – de dragul adevărului, şi nu al celui statuat de marketing şi de mass media.
au cer prea mult, au mă paşte teoria conspiraţionistă, au devin încet-încet antisemit?

Să învăţăm de la tâmpiţi

Aşa a făcut funcţionarul de la consiliul de tutelă de undeva din Europa Centrală în romanul Vizitatorul a lui György Konrád. El e plictisit, asemeni omului fără însuşiri Ulrich care învaţă de la "criminali", asemeni profesorului sinolog Peter Kien care învaţă de la proşti, asemeni lui Kafka ce învaţă de la "vizuinari"...

Acest fucţionar întâlneşte un copil de 5 ani complet idiot şi orfan, păros şi gol puşcă, într-un pat plin de fecale. Unde ceilalţi află repulsie, funcţionarul află, ghiciţi ce? Nemărginirea. Unde? Fix în creierul cât o nucă al idiotului. Află aici un no man's land unde i-ar plăcea să rămână, departe de infernul care e afară. Aşa că se mută împreună cu copilul idiot, de care are grijă, spre disperarea familiei, a colegilor, a vecinilor, a tuturor... 

Ce face până la urmă? Nu vă spun, ci va spun ce spune Musil, că orice lucru există datorită unui act anume, ostil într-o oarecare măsură faţă de mediul în care se află.
Cam asta e aici.

Mi-au plăcut mult de tot cele 190 de pagini, cu cîteva biografii în ele, cu cazuri de sinucideri, cu enumerări fractalice de lucruri şi oameni în încercarea lui Konrad de a descrie lumea. Mi-a plăcut poate şi pentru că am simtit o afinitate electiva cu personajul, fiind şi eu, patru ani de zile, funcţionar...

Nu ştiu ce-aş putea scrie despre o asemenea carte, ea nu poate fi decât citită, nu comentată, nu poţi să scrii ceva despre Kafka de pildă, altceva decât inepţii nu-ţi iese. Şi-apoi, vorba lui Wittgenstein, despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă...

Dar nu mă abţin de la un scurt citat:
...Ştiu sigur că alesul, celălat om asupra căruia cade alegerea, e tocmai acela ce-mi vine în faţă, cel pe lângă care eu trec: am trecut. Nu mai poate fi un necunoscut oarecare, chiar dacă nu-i pot spune pe nume. Îl privesc cu o atenţie efemeră, dus pe gânduri şi, pentru că îl bag în seamă, mă ia şi mă duce cu sine. Mă plimb printre modestele mele transcendenţe, dus pe altă lume, uneori doar preţ de o clipă, cât îi ofer un foc sau îi prind privirea, alteori pe o durată mai lungă, o mică viaţă într-una din lumile mele de dincolo, o mică moarte în viaţa de-aici, oricum provizorie (p.175)

György Konrád, Vizitatorul, Editura Univers, Bucureşti, 1998, trad. Paul Drumaru, 190 pagini
 

Ce faci dacă eşti critic literar şi primeşti carte cu dedicaţie?

O dai frumuşel de nouă la un anticariat. E şi ăsta un semn de apreciere a cărţii, o pot citi şi alţii...

Dedicaţia este pe cartea Locomotiva Noimann de Nichita Danilov, apărută la Polirom. O găsii la anticariatul de pe Doamnei...
(Aşa cum v-aşteptaţi, n-o cumpărai :)...)

Un mare scriitor

György Konrád.

E drept că mai întâi am auzit câte ceva despre el, mare dizident ungur pe vremea regimului comunist, un fel de Wałęsa sau Miłosz.

Apoi, dintr-un impuls oarecare, am cumpărat acum câţiva ani romanul Vizitatorul.

Din fericire, am binevoit să-l citesc, sunt aproape la jumătate şi sunt entuziasmat cum n-am mai fost demult de un roman. E genial, un roman scurt, dar îndesat, prea profund şi prea uman pentru vremea noastră.

Pe coperta a patra Carlos Fuentes afirmă că este una dintre cele mai incitante naraţiuni ale solidarităţii concrete de la Dostoievski încoace. Iar eu mă abţin să spun mai multe, îmi voi spune impresiile după ce voi termina.

Autorul are şi site personal. Pe care, fireşte, l-am pus şi în blogrollul meu. E uimitor ce viaţă excepţională a avut omul ăsta, şi ce minunat scrie...

Lecţie de penibilitate

Răsfoind volumul 4 al Operelor lui Dostoievski, dădui de o povestire intitulată O întâmplare penibilă, perfectă ca formă, cu un mesaj ce anunţă Însemnările din subterană şi Crimă şi pedeapsă.

Un general, Ivan Ilici Pralinski, general nu de armată, ci după cinurile funcţionăreşti ruseşti, afirmă într-o discuţie de pahar că relaţia dintre un superior şi un subaltern, dacă e bazată pe umanitate, duce la schimbarea reformelor sociale.

Pleacă şi, îmbuibat de şampanie, îi cade în cale nunta unui umil subaltern, la care se gândeşte să participe pentru a-şi arăta "umanitatea". Dar dacă gândurile lui sunt dintre cele mai bune, şi aici Dostoievski îşi dovedeşte geniul în a le descrie, faptele sunt dintre cele mai penibile - se îmbată, se "umileşte" şi se face de tot rahatul, la propriu. 

Socoteala din cap nu se potriveşte cu cea din realitate, spune autorul. Totul iese prost, distanţa dintre general şi subaltern se adânceşte, generalului nu-i rămâne decât să rămână acelaşi superior sever.

De unde rezultă că, dacă ne-ar şti cineva gândurile şi ar măsura cu ele ceea ce facem de fapt, ne-ar socoti pe toţi, de cele mai multe ori, tare penibili. 

Feodor Mihailovici Dostoievski, O întâmplare penibilă, traducere Demostene Botez şi Igor Blok, în Opere în 11 volume, vol.4, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968, 50 pag.

Scriitori născuţi şi scriitori făcuţi

După mine, există două feluri de scriitori:

- unii "născuţi", cu talent nativ, care, indiferent ce scriu, scriu genial, scriu aşa cum bem noi apă – Proust, Kafka, Arghezi;

- alţii "făcuţi", pentru care scrisul e un mare chin, le ia mult efort să scrie – Flaubert, Thomas Mann, Bulgakov, Rebreanu.
Exemplele pe care le-am dat nu fac vreo diferenţă valorică. Cel puţin când e vorba de marii maeştrii din trecut, ce scriau din vocaţie, dorind să spună ceva, ba chiar să revoluţioneze cumva lumea, cum spune Llosa.

Dar, într-o discuţie recentă cu cineva puneam la cale care anume dintre scriitorii contemporani, care scriu deseori din alte motive - celebritate şi bani - au valoare, care anume „vor rămâne".

Sunt cazuri de absolvenţi de litere, sau nu, cu un pospai de cultură literară, care, după ce participă la un curs de creative writing încep să scrie după reţete prefabricate. Scot deci bestselleruri şi devin ceva în genul altor scriitori mari, cu care presa literară îi aseamănă obligatoriu, calificându-i ca fiind „unul dintre cei mai buni”, „viitor titan al literaturii”, „al cărui cărţi sunt traduse în peste 30 de limbi” etc.
E-adevărat, scriu bine, amuză, dar după ce le închide cartea, cititorul nu rămâne cu nimic, nu e "mişcat", ci e exact la fel ca înaintea lecturii... Coelho, Foer, Palahniuk, ce să mai vorbesc de Dan Brown...
Câţi însă dintre ei vor fi citiţi după ani şi ani? Mai citim oare Eugene Sue sau Cezar Petrescu?

Beckett eseistul

Pe la 25 de ani, Samuel Beckett, nobelizatul, scrie un mic eseu, tradus la noi de-abia prin 2004, despre romanul lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut.
 

Nu am de gând să rezum cartea, ci să spun care-s ideile care m-au surprins pe mine, admirator înfocat al francezului.

1) Beckett spune că Proust dezvăluie realitatea printr-un singur mod, prin memoria involuntară - ea nu depinde de noi, ea singură-şi alege timpul şi locul în care-şi săvârşeşte miracolele. Ea e catalizatorul, iar întreg ciclul e un monument închinat memoriei involuntare şi o epopee a acţiunii sale, întreaga lume iese dintr-o cană de ceai, spune Beckett.

2) După Proust, împlinirea reprezintă identificarea subiectului cu obiectul dorit. Aceasta se face doar de către inimă, ea îşi alcătuieşte intermitent obiectul dorinţei din prelungirile punctelor spaţiului şi timpului pe care obiectul (Albertine) le-a ocupat şi le va ocupa vreodată. Scriitorul nu face decât să traducă pe înţelesul ei, a inimii, Dragostea şi Spaţiul şi Timpul – prin artă.

3) Arta este ieşirea din bezna timpului şi a obişnuinţei şi a pasiunii şi a inteligenţei. Tendinţa artistului este să se adune în sine – către inimă – nu să se risipească. El înlocuieşte inteligenţa cu afectivitatea, după definiţia lui Schopenhauer a artei: contemplarea lumii independent de principiul raţiunii.

4) Adevărul lui Proust nu porneşte din raţiune, ci din impresii.

Parcă după citirea acestui mic eseu, romanul* lui Beckett se înţelege mai bine.

Samuel Beckett, Proust, Humanitas, 2004, trad. Vlad Russo, 111 p.

___________

*Molloy

Câmpul cu tei nemţeşti al lui Ioan T. Morar

Lindenfeld nu e o capodoperă, dar e un roman foarte bun, dintre cele mai bune publicate în ultima vreme. Deşi l-am citit mai mult în autobuz, troleibuz, metrou, chiar tren.

M-a acaparat de la primul capitol, nici nu zici că e un roman românesc, dacă prin roman românesc înţelegi ceva greoi, cu profunzime sadoveniană ce te chinuie în şcoală cu comentarii despre.

Acţiunea e cam în genul filmului Good bye, Lenin, adică o lume falsă e construită în jurul unui om, pentru a-l face pe acesta fericit. Dar dacă în filmul nemţesc lumea se construieşte din dragoste, în romanul românesc aceasta se face pentru bani, "realitatea e gratis, ficţiunea e pe bani."

Un fost sătean ajuns miliardar şi bătrân vrea să-şi viziteze locurile natale, satul din România, Lindenfeld. Dar pentru că acum satul e părăsit şi miliardarul nu trebuie să facă un infarct, el trebuie populat. Cum spuneam, pe bani. Aşa că se iau o trupă de actori şi un grup de tineri pictori să facă pe sătenii. Şi de-aici toată acţiunea cărţii, aflăm foarte multe despre personaje, istoriile lor amestecate acum în istoria falsă, toate montate ca într-un film.

Cel mai mult mie mi-a plăcut domnişoara Reghina, dactilografa teatrului, care, la cinzeci şi ceva de ani, după o lungă carieră de dactilografă a teatrului, se vede înlocuită de compiuter astfel că nu-i rămâne decît să copieze toată ziua bună ziua romane dintre cele mai lungi, cuvintele scriitorilor trec dintr-o parte în alta prin buricele bătătorite ale degetelor Reghinei, Iosif şi fraţii săi, prin lungimea lui - o piatră de încercare şi pentru mine - fiind summumul.

Mi-a plăcut apoi Sepp cel mic, odinioară actor principal într-o piesă în care preotul se ateiza materialist-ştiinţific, acum joacă tot rol de preot, dar jumătate-catolic-jumătate-protestant care vorbeşte ortodox, el zice că "Dumnezeu ne scrie pe carton viaţa şi, din când în când, ne aşteaptă în puncte dinainte fixate şi ne verifică dacă o trăim cum vrea El" şi "Doamne, îţi mulţumnim pentru şansa iluziei".

Nu mi-a plăcut personajul primarului, Petrică Florescu, oportunist dar bun organizator, e regizorul întregii punerii în scenă care, culmea, iese foarte bine, nu ştiu dacă autorul nu cumva îl simpatizează.

La sfârşit, un citat care rezumă, zic eu, concepţia lui Ioan T Morar despre literatură:

O bună parte din ceea ce facem este doar pentru a o povesti cuiva. Povestirile, întâmplările contează. Eşti mare scriitor dacă povesteşti ca lumea. Scriitorii nu sunt chemaţi să livreze senzaţii, aceasta va fi, în curând, la îndemâna oricărui farmacist. Exuberanţă, mulţumire, senzaţie de zbor, de încredere în sine, de priapism, pe toate le puteţi lua din rafturi, din cutiuţele cu pastile. Eu vă livrez întâmplări, singurele pe care chimia nu le poate reproduce în laborator. Ele au nevoie de un om care să le trăiască, să le observe, să le povestească. Sau să le inventeze. Senzaţiile se descoperă, întâmplările se inventează. (p. 69)

PS: Coperta cărţii mi se pare extraordinară!

O altă scurtă şi sinceră părere despre carte, aici.

Ioan T. Morar, Lindenfeld, Polirom, Iaşi, 2006, 264 p.

Rushdie

Aflu că Copiii din miez de noapte a câştigat încă un premiu legat de Man Booker Prize, ceea ce înseamnă că englezii - cititorii cică au votat online - îl consideră cel mai bun "produs" literar din ultimii 40 de ani - şi asta dacă acest premiu înseamnă valoare literară.

Sunt oarecum mirat, imposibil să nu mai existe alte cărţi mai bune tipărite în limba engleză.

Spun asta pentru că am citit Copiii... când a apărut tradusă de Radu Paraschivescu, prin 2000 parcă - era prima traducere din Rushdie -, şi mi s-a părut tare calchiată după Toba de tinichea a lui Grass, ultima muuult mai bună, esteticeşte, cel puţin.

Mi se pare că nu neapărat cartea a fost în discuţie, ci persoana scriitorului, un adevărat brand literar englez, şi nu numai, extrem de "la modă" după condamnarea ayatollahului Khomeini.

Să nu fiu înţeles greşit, nu spun că Copiii... nu e o carte de valoare, însă Iris Murdoch, bunăoară, mi se pare că e o scriitoare engleză mult mai bună. Mă mai gândesc înainte a spune ceva despre Coetzee sau Ishiguro...

Oare să ne aşteptăm la Nobel, sau, din contră, acest premiu e în compensare?...

PS: Să recitesc oare romanul, poate mi se va părea mai bun?

Cărţi de vacanţă

Răspund mai deltaliat unei lepşe de la mayuma, ce cărţi citesc în vacanţă. Pentru moment, nu am vacanţă, probabil că pe la sfârşitul lunii o să-mi iau o săptămână-două...
Dar ce-aş vrea să citesc totuşi vara asta?
Păi, câteva lecturi de suflet
- Idiotul de Dostoievski (recitit, fireşte)

- Anna Karenina, pe care aş vrea s-o citesc o dată pe an.
Am câteva SF-uri de recuperat, începute şi neterminate:
- Deposedaţii de minunata Ursula K LeGuin
- Mai mult decât oameni de Theodore Sturgeon
- Povestea cameristei de Margaret Atwood
Dacă mai pot, să termin recitirea V-ului lui Pynchon, poate ceva fragmente de Orbitor...
Sau poate cu totul altceva – mai ştii ce se poate întâmpla?

Mersi, Ionuca, pentru poză.

O tragedie românească

Pe o zi toridă de duminică, ce poţi să faci în Bucureşti decât să te opreşti într-o librărie goală şi să te-apuci să răsfoieşti felurite bucoavne, la umbră?
Aşa că, la Kretzulescu, am găsit la 4 lei Jurnalul lui Sorin Stoica, de care am mai citit O limbă comună despre care am scris şi pe blog.
Pe drum nu m-am putut abţine să n-o citesc şi, în vreo două ore, am şi terminat-o.
 

M-a entuziasmat mai mult decât cealaltă carte, poate că dincolo era mai mult ficţiune, m-a făcut să râd, el nu putea din cauza medicaţiei anti-cancer, nu vreau să dau în patetism, e jurnalul lui din 2005, anul dinaintea morţii, conţine meditaţii pline de miez şi mai ales de bun simţ, rara avis azi, de o simplitate pe care eu n-am întâlnit-o la nici un scriitor român pân-acum, meditaţii pe toate temele – Băsescu, Mitică Dragomir, Mona Muscă, Pleşu, Cărtărescu, Amos Oz, Denisa Comănescu, dar mai ales multe despre viaţa de la ţară unde s-a retras să se stingă.
 

Nu înţeleg de ce Dumnezeu a refuzat să se îndure nu de-un aşa scriitor, ci de-un aşa om, cu doi ani mai mic decât mine, dacă stau să mă gândesc, sunt un norocos, a refuzat să se îndure de noi să ne mai bucurăm de ceea ce a scris şi de ceea ce avea să scrie.
 

Nu înţeleg de ce nu s-a vuit în mass-media de el până în 2005, avea ceva cărţi extraordinare publicate, de ce n-a vuit după, de ce nu se publică tot într-o ediţie de opere, de ce nu sărbătorim că avem un aşa scriitor, de ce nu se vorbeşte de băiatul ăsta cum s-a vorbit, bunăoară, odinioară, de Labiş...
 

Nu înţeleg.

Şi pace.

SWOT SEX

Pentru că mă tem că postul sentimental cu picturi de dedesubt va interesa pe foarte puţini, îl postez pe acesta, deşi nici de el nu sunt sigur...Ce nu-mi place la femei:

- devin brusc serioase de nu le mai recunoşti când sărută sau fac amor;

- ajung până la urmă la concluzia că toţi bărbaţii sunt la fel;

- ne întreabă: cum arăt? dar până la urmă se îmbracă tot cum cred ele;

- în pat, nu sunt sincere: vai, iubitule, ai fost grozav! în loc de: mai du-te şi tu la sală din când în când!

- au pierdut feminitatea, vor să facă tot ceea ce facem noi, bărbaţii - ce, noi suntem mai proaste?

- poartă mai mult pantaloni decât fuste, ce să mai zic de rochii!

- oricât s-ar deprava, trăiesc cu frica să fie socotite curve;

- nu se gândesc niciodată că bărbaţii au şi ei nevoie de bani de buzunar: de ce-ţi trebe, vrei să-i cheltuieşti pe la curve?

- se plictisesc repede şi nu gândesc pe termen lung;

- nu vor să înţeleagă niciodată că, de cele mai multe ori, ceea ce spun ele nu ne interesează;

- unele au unghii extrem de lungi, ce se încovoaie ca nişte gheare (ca să te zgârie pe spate?);

- când dau în feminism, ajung inevitabil la Marie Curie;

- citesc mai mult decât bărbaţii.

Ce nu-mi place la bărbaţi:

- socotesc că toate femeile sunt curve, afară de mama lor şi se tem ca nu cumva şi propria lor fiică;

- sunt neglijenţi cu felul de a se îmbrăca atunci când ies să ia nişte bere de la colţ;

- reduc totul la sex;

- vor să fie cei mai buni campioni în pat, de aceea cel mai adesea mint;

- înjură şi, mai grav, suduie;

- nu-şi asumă responsabilităţi pe termen lung;

- au mâna moale când dau noroc şi feresc privirea;

- se tem să nu fie surprinşi cu gesturi de gay;

- înţeleg bărbăţia ca duritate şi mârlănie, în loc de bun simţ şi responsabilitate.

Ar mai fi ceva?

PS: Vă plac desenele mele?

Maeştrii ruşi - pasiunea tatei

Una dintre cele mai tari imagini care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la tata, acum când sunt la 225 de km de el, dincolo de cea a lui în uniformă militară, este aceea stând pe balcon într-un şezlong răsfoind admirativ pasionat întotdeauna încântat unul din albumele sale favorite de pictură - fie al lui Ivan Aivazovski, fie al lui Isaac Levitan, doi dintre maeştrii clasici ruşi (pentru albumele astea, tipărite în URSS nu ştiu ce a făcut ca să le aibă, pe vremea lui Ceauşescu erau rarităţi, le-a căutat zeci de ani...).

Sau o altă imagine e aceea în faţa şevaletului lui de pictor amator, lucrând la o reproducere după una din picturile acestora.

Ei bine ieri, într-un anticariat nou de pe Doamnei - lângă Leonidas - am găsit albumul care-i lipsea tatei, al celui de-al treilea muşchetar, Ivan Şişkin. Bineînţeles că m-am grăbit să i-l cumpăr.

Aşa că, în metrou, toată lumea se uita la mine şi se crucea cât de extaziat mă uitam la tablourile maestrului. Şi, ca să vă bucuraţi şi voi, iată câteva mostre.

Şi cum să nu te extaziezi?

To Whom It May Concern

Nu, nu e recenzia romanului lui Raymond Federman, ci cateva gânduri fugare prinse printre două-trei sarcini de serviciu:

Gramoşii scriu pe blog că au ceva probleme de sănătate, le urez multă multă multă sănătate!
*
Observ că pe bloguri nu-i deloc activitate scripturistică, cel puţin pe blogurile pe care le citesc eu, ce dacă e vară, ba acuma e vreme de scris, la umbră cu monitorul în faţă şi cu ceva rece lângă!
*
M-am apucat, nu ştiu ce mi-a venit, e drept că am fost provocat într-o discuţie cu o filoloagă, m-am apucat, zic, de Beckett, nu, nu de teatrul lui ce l-a făcut celebru, ci de un roman. Molloy. Plictisitor dar provocator totodată. Şi mă încurajez că voi face parte dintre puţinii cititorii români, poate chiar internaţionali! ai lui.
*
Pentru Cartea din geantă : îi dau zor cu Lindenfeld-ul lui Ioan T Morar, n-aş fi crezut că e atâta de mişto! Abia l-am găsit, prin librării e epuizat... nu, nu-i fac reclamă.
*
Alături de garsoniera în care locuiesc, a murit cineva, sunt foarte mulţi bătrâni. Şi observ că apropierea morţii mă stinghereşte în privatul meu, mă face mai atent, umblu mai uşor, dau muzica mai încet. O fi ruşine sau o fi respect? Oare persoana care-a murit o fi citit vreo carte cât o fi fost în viaţă ? Şi dacă da, i-o fi folosit?...