„o dramă la marginea mării. gambara“ de honoré de balzac

honoré de balzac

 o dramă la marginea mării. gambara

 (un drame au bord de la mer.

gambara)

 editura dacia, cluj-napoca, 1974

 traducere de g. marcuson

 270 pagini legate

 coperta de elena k mateescu

studiile filozofice ale lui balzac

în catalogul din 1845 a operelor comediei umane - sub acest titlu și-a intitulat balzac toată opera sa (romane, povestiri și nuvele) -, autorul însuși și le grupează în studii de moravuri, studii filozofice și studii analitice. din păcate, ediția românească a comediei umane în 11 volume s-a oprit la prima categorie (editura univers a dat faliment iar mai apoi îngrijitoarea ediției, angela ion, a murit în 2000). totuși, în 1998, angela ion a mai reușit să grupeze câteva studii filozofice (unele pentru prima oară traduse) în micul volum proscrișii și alte provestiri din comedia umană la editura polirom. 

la editura dacia, în 1974, a apărut o selecție de 8 povestiri și nuvele, în traducerea lui g. marcuson, dintre care 4 sunt studii filozofice: hanul roșu, domnul cornelius, o dramă la marginea mării și gambara.

ce sunt studiile filozofice?

în prefața sa la comedia umană din 1842, honoré de balzac scrie:

Aceasta este asiza plină de figuri, plină de comedii și de tragedii pe care se înalță Studiile filozofice, a doua parte a operei, în care este demonstrată cauza socială a tuturor efectelor, în care sunt zugrăvite ravagiile gândirii, sentiment cu sentiment, și a cărei primă operă, Pielea de șagri, leagă oarecum Studiile de moravuri de Studiile filozofice prin veriga unei fantezii aproape orientale în care Viața însăși este zugrăvită în lupta cu Dorința, principiul oricărei Pasiuni. (balzac, comedia umană, vol. 1, ed. univers, 1981, trad. angela ion, p. 10)

în această categorie intră personajele consumate de energiile ce consumă viața - gândirea, pasiunea, acțiunea. personajele posedă o tensiune a spiritului, în forțarea limitelor posibilului, pentru a descoperi misterele lumii, acel absolut (spiritual) ce, odată descoperit, poate explica întreaga lume (materială).


hanul roșu
în această povestire horror, un tânăr ce se răzgândește să-şi omoare vecinul de cameră ca să-l jefuiască, îl găsește dimineața cu capul tăiat. toată întâmplarea e povestită într-un grup (în stilul decameronului) iar unul dintre ascultători este vizibil tulburat (în genul povestirilor lui dürrenmatt).

„misterul“ pentru care balzac a introdus povestirea în studiile filozofice este, probabil, somnambulismul (prezent și într-o altă povestire, domnul cornelius), însă pe mine m-a impresionat - dincolo de scena sângeroasă a capului tăiat - identificarea, pentru un prizonier, a întregii lumi cu un alt tovarăș, străin, de celulă.

- Vai! Să știi că ești ultimul om căruia mi-am deschis inima. Tu vei fi liber! Îți vei revedea mama! Nu știu de ești bogat sau sărac, dar nici n-are a face! Pentru mine, tu reprezinți întreaga lume... (p. 63)

iar la finalul povestirii mai apare întrebarea: ce faci când afli că averea ta este întemeiată pe o crimă? cauți să faci ceva să răscumperi crima, sau cauți să trăiești cu gândul?

hanul roșu 

domnul cornelius
în afară de gobseck, această nuvelă ilustrează monomania strângerii banului de către vistiernicul flamand al regelui franței ludovic al XI-lea. nu doar că trăia izolat și frugal într-o casă-închisoare, dar își transferase din avariție și în inconștient, devenind somnambul. așa, fura din averea administrată și dădea vina pe toți cei ce-i călcau pragul.

ideea monomaniei se însoțește la balzac cu întrebări despre demonul moral, proprietatea:

Ideea cea mai persistentă și cea mai bine materializată dintr toate ideile omenești, ideea prin care omul se reprezintă pe sine creând în afara lui o ființă absolută, denumită proprietatea, acest demon moral îi înfigea, clipă de clipă, ghearele ascuțite în inimă. Apoi, în toiul acestui chin, apărea și teama, cu toate simțămintele care-i alcătuiesc alaiul. (p. 129)

o dramă la marginea mării
povestirea este destul de scurtă și începe cu o vacanță la mare a doi îndrăgostiți, care întâlnesc la gura unei peșteri un bărbat fioros, mut, cu privirea țintită spre mare. motivul? este ideea cărții - pedepsirea imorală unui fiu amoral de către un tată moral.
povestire în povestire, ceea ce-i dă dinamism, mica operă balzaciană are ca idee patimile.

Patimile celor trei ființe ni se înfățișau aievea, ca în scenele unei drame pe care nefericitul părinte o încheia ispășind o trebuincioasă nelegiuire. (p. 212)

întrebare: ce faci, ca părinte, când fiul este iremediabil pierdut pentru societate și are rădăcina răului în el?

gambara
nuvela este o izbutită încercare de traducere a muzicii în cuvânt: în afară de doctor faustus, n-am mai întâlnit o alta.
subiectul nuvelei este monomania unui compozitor italian față de ideea că gândirea trebuie să aibă un rol mai mare în muzică - însă rezultatul este un talmeșbalmeș ce zgârie urechile.

...Sudoarea îi curgea șiroaie peste față în timp ce se trudea să obțină un crescendo din slabele mijloace pe care i le punea la dispoziție ingratul instrument: țopăia, gâfâia, urla; degetele lui întrecea în repeziciune limba despicată a unui șarpe; în sfârșit, la ultimul urlet al pianului, se aruncă înapoi și-și lăsă capul să cadă pe spătarul fotoliului. - Pe Bacchus! Sunt amețit de tot, strigă contele ieșind, până și un copil care s-ar juca în neștire cu clapele ar scoate o muzică mai bună. (p. 248)

pasiunea îi dă sens și valoare vieții compozitorului gambara, chiar dacă rezultatul este o tâmpenie. îl va duce și la pierderea frumoasei soții, pe care i-o va lua un conte. acesta din urmă, în timp ce-i cântă ratatului compozitor în strună, urmărește - de fapt - să-i fută nevasta.

ilustrație pentru gambara

celelalte povestiri nu sunt mai puțin reușite: mesajul (aici tradusă ca ultima dorință) este o povestire aproape perfectă prin concizie și stil, despre iubirea tinerilor pentru femei mai bătrâne, căsătorite cu imbecili, mal mariées.

Dintotdeauna am dorit să scriu o poveste simplă și adevărat, pe care, citind-o, un tânăr și iubita lui să fie cuprinși de spaimă și să caute adăpost fiecare în inima celuilalt, ca doi copii care, întâlnind un șarpe la o margine de pădure, se ghemuiesc unul în altul. (p. 131)

de asemenea, casa de la grande bretèche ia, sub forma descoperirii unei enigme scrise într-o casă, ideea ziditului de viu, reluată și în romanul epistolar memoriile a două tinere căsătorite.

ulisele. acum și în original

now, I get it

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 23 Nov 2016 la 13:07 PST

„domnii golovliov“ de m.e. saltîkov - scedrin

m.e. saltîkov - scedrin

domnii golovliov

 (Господа Головлёвы)

 editura all, bucurești, 2016

traducere de antoaneta olteanu

306 pagini broșate

 coperta de andra penescu

un roman dur și întunecat 

cu acest roman am ieșit din atmosfera cu care m-au obișnuit gogol, dostoievski și tolstoi. și am intrat într-o atmosferă neagră, plină de umbre ce stăpânesc totul, și în primul rând sufletele oamenilor. suflete care, din păcate, nu se salvează și nu se transformă, ca la dostoievski, tolstoi sau bulgakov. cel puțin nu în lumea asta.

nu mi-a venit să cred cât de cinic este unul din personajele principale, porfiri vladimirovich golovliov, poreclit iudușka (diminutivul de la iuda) care nu doar că moștenește avariția mamei sale, arina petrovna, dar își pune bigotismul în slujba jupuirii și îndepărtării celorlalți, inclusiv a celor doi fii ai săi care se sinucid.

iudușka este atât de diabolic de „cumsecade“ cu talentul său de-a întoarce fățarnic vorbele, că orice politician din orice vremuri s-ar îngălbeni de ciudă. pentru că întreg instinctul uriaș de acaparare și de manipulare este ascuns în spatele DISCURSULUI RELIGIOS bigot, în fața căruia chiar și preotul din sat își pierde cuvintele. este maestrul disimulării prin cuvinte, și nici o umbră de sinceritate nu se străvede în vorbele lui, ci numai „bunătate și iubire creștinească“. iată cum încearcă să-și seducă nepoata „cu voia lui Dumnezeu“:

- Dumnezeu ți l-a dat pe unchiul, uite cine! dacă nu ar fi fost Dumnezeu, acum ai fi fost singură, n-ai fi știut ce să faci, ce cerere să faci, unde s-o depui și la ce să te-aștepți de la cererea asta. Ai fi fost ca-n codru; unul te-ar fi ofensat, altul te-ar fi păcălit, iar altul pur și simplu și-ar fi bătut joc de tine! Dar dacă ai un unchi, noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, într-o singură zi am terminat toată treaba. Așa că uite, draga mea, ce înseamnă un unchi! (p. 198)

și-n jurul său, a acestui monstru de fățărnicie, multe sinucideri, multe morți și multă disperare și beție (chiar și beția gândirii în gol) domnesc pe moșia golovliovilor, strivind conștiințe și trupuri omenești.

iudușka golovliov (sursa)

cu toate acestea, am citit romanul fără să-l las din mâini, l-am citit pe drum și acasă - fermecat de infernul zugrăvit de scedrin. iar dacă la început, m-a scos din sărite matroana arina petrovna, am descoperit că ea este personajul luminos al romanului, pentru ceea ce se va întâmpla mai încolo.

   Sunt familii asupra cărora pare să apese o anumită predestinare. Lucrul acesta se observă mai ales în mediul familiilor micii nobilimi, care, fără nicio ocupație, fără nicio legătură cu viața adevărată și fără vreun rol conducător, s-au ascund mai întâi sub protecția iobăgiei, risipindu-se oe toată întinderea pământului rusesc, ca ma apoi, rămase fără nicio protecție, să-și ducă zilele în conace în paragină. (p. 294)

   O astfel de soartă nefastă plutea și asupra familiei Golovliov. [...] De altfel, tradiția venea încă de la bunici și străbunici. Toți fuseseră niște bețivani obraznici, cu gânduri vane, buni de nimic, astfel încât familia Golovliov probabil că s-ar fi stins cu totul dacă în mijlocul acestei harababuri nu ar fi strălucit, ca un meteorit întâmplător, Arina Petrovna. Femeia aceasta, prin zelul ei, a adus nivelul bunăstării familiei la punctul cel mai înalt, dar pe urmă tot efortul ei s-a dovedit zadarnic... (p. 296)

feriți-vă de iudușka golovliov!

dincolo de intenția realist anti-moșierească a autorului rus, mie atât mi-a rămas din acest roman: personajul vampir iudușka, cu mușcăturile sale ce infectează totul în jur. eu nu am văzut că saltîkov-scedrin caricaturizează sau satirizează: personajul său iudușka golovliov mi-a fost un personaj dintr-o oglindă în care se reflectă oameni de peste tot din jurul nostru: rude, cunoștințe sau oameni pe care-i desemnăm să ne influențeze viața.

așa încât, atenție! pare că ne spune scedrin: dacă cineva vorbește mult și are dreptate întru totul, și mai ales e înstărit și face apel la Dumnezeu, ei bine, poate fi un diavol deghizat, un iudușka golovliov.

alte impresii: la răzvan vanfirescu și la andreea toma.

fotografia autorului la biroul de lucru

„inimi cicatrizate“ de max blecher

max blecher

inimi cicatrizate

ed. aius &vinea, craiova & buc., 1999

 116 pagini legate

coperta de cătălin ștefan popa

încântat de întâmplări în irealitatea imediată - ce propune o genială percepție literară a lumii - m-am decis să trec și la inimi cicatrizate, montată teatral de radu afrim la constanța cu ceva timp în urmă și cinematografic recent de radu jude.

este un roman mai mundan, cu personaje și întâmplări. și mi-a plăcut enorm - cel puțin în prima sa parte - pentru că:

1. personajul este un tânăr student, emanuel, a cărui viață e întreruptă brusc de știrea că e bolnav de tuberculoză osoasă la vertebre (morbul lui pott), boala de care va muri, de altfel, și autorul. ei bine, universul maladiv al spitalelor, al oamenilor țintuiți pe paturi rulante (gutiere), al repausului înnebunitor, al stațiunii de tratament berck nu e deloc morbid sau pesimist: ci blecher îl tratează neutru și poetic. 

de exemplu, emanuel pleacă la promenadă pe malul mării cu gagica ca orice tânăr - nu contează că el e imobilizat pe un pat, cu tot torsul în ghips. totul este la fel de romantic, însă îngroșat de disperarea bolii.

           Când e frumos afară, când e cald și soare, continuă Ernest, atunci lucrurile îmi apar grozav de inutile și de neînțelese. Ce poate face un om în mijlocul limpeziciunii decorului? Și chiar de ar face ceva... e prea clar... prea vizibil și prea inteligibil. Misterul cel mai turburător e poate cel care ne apare în cea mai simplă evidență. Îmi plac mai bine zilele astea mohorâte și ploioase, când stai închircit în casă și ai o înțelegere de câine bătut... (p. 154)

2. perspectiva vieții într-un sanatoriu, imobilizat la orizontală înnebunește cititorul, dacă nu încearcă să iasă din „scenă“ și să-și închipuie o lume „normală“, în care oamenii discută, se plimbă, se îndrăgostesc, fac sex, se gelozesc, privesc la poze pronografice.

efortul cititorului de a se gândi la o lume „normală“, într-un cadru anormal este o reacție față de forța literară de evocare a lui max blecher.

          Quitonce muri cu două zile înainte de Crăciun, în hohote de râs. Boala își bătu joc de dânsul până la capăt. Agonia fu o izbucnire de ilaritate, așa cum la alții era de obicei plină de gemete și de țipete. Dar cum putea muri oare Quitonce, care umblase ca o paiață, zvârlind din picioare, o viață întreagă, altfel de cât cu accente convulsive și grotești? Era un râs atât de teribil, încât hohotele lui se auzeau noaptea până în camera lui Emanuel. În tot sanatoriul răsuna ecoul lui spart, lugubru, ca urletul unui animal, terminându-se în sacade înfricoșătoare. Într-adevăr un râs de paiață suferindă, o veselie amară care strângea inima chinuitor. (p. 179)

3. din întreaga citire a romanului reiese ce amenințare e pentru noi toți corpul: ce dușman avem în el pentru spirit, pentru suflet, pentru dialogul cu lumea dimprejurul nostru. pe lângă dar divin, primit la naștere, el poate deveni repede o amenințare pentru viață!

infernul trupurilor bolnavilor lui max blecher îți ridică pielea pe tine, te face, ca om sănătos, să-i mulțumești corpului pe care-l ai că-ți e aproape și că, împreună cu el, mergi mai departe și mâine.

iată paradisul corpului iunitei și infernul corpului său de bolnav:
    
           Erau regiuni răcoroase și parfumate pe trupul ei în jurul șoldului, ca adierea subită a unui miros nou în aer liber, venit de nu se știe de unde. Erau apoi perne de odihnă, pe care se putea rezema capul. Tandrețea blondă și caldă a pântecului rotund... cupa mică, umbrită, a ombilicului, unde Emanuel turna puțină apă limpede și burta devenea un peisaj, cu ciutura unei fântâni la mijloc.
            Toate jocurile acestea naufragiau stupide a doua zi dimineața, când băiatul de serviciu venea să-l spele și, băgând degetele cât putea sub corset, scotea de acolo grămăjoare de murdărie și de jeg rău mirositoare. (p. 187)

fără îndoială, o capodoperă literară românească.
un diptic pentru întâmplările din irealitatea imediată.

max blecher la berck (sursa)

cartea poate fi descărcată gratis aici.

la final de „război și pace“ de lev tolstoi

lev tolstoi

război și pace, vol.2

(Война и миръ)

editura leda, bucurești, 2013

 traducere (nouă) de nicolae iliescu

 coperta de walter riess

am terminat de recitit război și pace. de fapt, de citit, căci după douăzeci de ani, n-am mai recunoscut aproape nimic.
mi-a luat ceva: anul trecut l-am început într-o ediție (în 4 volume), acum l-am terminat în alta (în 2). și în traducere nouă (foarte bună), a lui nicolae iliescu.

alte postări despre război și pace aici

o impresie copleșitoare: că scriitorul acesta de 41 de ani, a vrut să refacă filmul războiului rusesc cu francezii lui napoleon, atât în mare (cu intrigi politice și descrieri de lupte), cât și în mic (destine individuale).

dar mai ales a întins sub acestea propria gândire critică față de istorie și față de mentalitatea popoarelor. polemica ironică de la final cu istoricii și cu judecățile populare față de evenimentele trecute sunt sarea și piperul romanului.

ca admirator al lui balzac ce sunt, mi s-a părut „balzacian“ de la început la sfârșit, doar că idealismul pesimist al lui balzac i-a luat locul ironia lucidă a lui tolstoi.

destinul personajelor

volumul al doilea - în această traducere nouă - nu mai este așa sălbatic, decât prin prisma războiului: napoleon atacă rusia și înaintează-n ea ca-n brânză. rușii n-au nici un conducător militar (țarul e prea tânăr), așa că-l aleg pe kutuzov, devenit dintr-o dată prinț și mareșal.

celelalte personaje - pierre bezuhov și natașa rostova se maturizează și-și potolesc zbănțuielile. andrei bolkonski devine melancolic și se retrage-n armată. din cauza melancoliei, va și muri - căci idealurile sale nu se potrivesc cu lumea dimprejur; așa încât va alege idealismul religiei și renunțarea - Iubirea este Dumnezeu, și a muri înseamnă pentru mine - părticică a iubirii - să mă întorc la izvorul comun și veșnic. (p. 550). la fel, nikolai rostov se maturizează după bătălii și devine falit, așa că se căsătorește cu urâta, dar bogata marie; devine un moșier modern, cu probleme de impulsivitate.

cei mai câștigați din carte rămân pierre bezuhov și natașa rostova. pierre scapă de condiția de bogătan devenind prizonier la franceji - se simțea ca o biată surcică prinsă în roțile unei mașini necunoscute, dar care funcționa perfect - (p.519), și-și reconsideră de la zero viața. iar natașa realizează că mai există și moarte, și că viața e deșertăciune și ruină, ori suferință și umilire (p. 687) și ar trebui să caute un reazem solid alături de care s-o ducă mai departe.

Noi credem că odată ce am fost scoși de pe făgașul nostru obișnuit - totul este pierdut; când de fapt abia atunci începe ceva nou și frumos. Câtă vreme trăiește omul, există și fericire. Există atâtea lucruri înaintea noastră! (p. 747) spune pierre, spre finalul romanului.

retragerea francezilor din rusia (sursa)

în căutarea legilor universale ale istoriei

Cauzele fenomenelor, în totalitatea lor, sunt inaccesibile pentru mintea omenească. Dar nevoia de a căuta cauze este sădită în sufletul omului. Și mintea omenească, nefiind în stare să pătrundă numărul nesfârșit și complexitatea condițiilor acestor fenomene, dintre care fiecare luat aparte poate fi socotit drept cauză, se agață de cea dintâi legătură - și cea mai ușor de înțeles - și zice: iată cauza. În evenimentele istorice (unde obiectul observației sunt acțiunile oamenilor), legătura cea mai primitivă este voința zeilor, apoi voința acelor oameni care ocupă locul cel mai important în istorie - personalitățile istorice. Dar este de ajuns să pătrundem în esența fiecărui eveniment istoric, adică în activitatea maselor de oameni care au luat parte la eveniment, pentru a ne convinge că voința personalității istorice nu numai că nu conduce acțiunile maselor, dar ea însăși este condusă necontenit. (p. 555)

așa cum spunea constantin noica, că fiecărui gânditor trebuie să-i căutăm ideea, ideea lui lev tolstoi se conturează de abia la sfârșit, în partea a doua a epilogului uriașului roman. o parte eseistic-filozofică, mai greu accesibilă cititorului beletristic de până acum.

în fond, ideea lui tolstoi - care structurează întreg romanul - este aceea (neclarificată în timpul lui și, din păcate, neinstaurată pe deplin nici la români) că MISIUNEA ISTORIEI ESTE DE A DESCOPERI LEGILE CE GUVERNEAZĂ VIAȚA UMANĂ, acele legi ce se situează invers proporțional cu libertatea individuală.

punând în discuție conceptele de  libertate și necesitate, lev tolstoi îi opune primeia, libertății, (născute de către conștiința individuală a fiecăruia dintre noi) necesitatea (născută de rațiune). gradul prezenței celor două în viața fiecăruia dintre noi depind de trei factori: raportul cu lumea; raportul cu timpul; raportul cu cauzele determinante.

la fel de important în teoria sa asupra științei istoriei stau la lev tolstoi noțiunile de putere și forță ce pune popoarele în mișcare. astfel, el nu crede că voința unui om puternic determină evenimentele istorice. căci puterea este acel raport între o anumită personalitate și altele, în care această personalitate participă mai puțin la acțiune, dar cu atât mai mult exprimă păreri, ipoteze și justificări referitoare la o acțiune colectivă în curs de desfășurare. (p. 867). iar mișcarea popoarelor este determinată de activitatea tuturor oamenilor care iau parte la eveniment și care se însoțesc întotdeauna în așa fel, încât cei care iau cea mai mare parte directă la eveniment își asumă cea mai mică răspundere; și invers. (p. 867)

în lumina acestor noțiuni, ceea ce a urmat campaniei militare a lui napoleon în rusia nu are drept cauză pe napoleon, pe țarul alexandru sau pe general rus kutuzov, ci grupurile de oameni - fie francezi, fie ruși -  care au acționat orbește determinați de anumiți factori externi.

tot în aceeași lumină, personajele romanului inventate de tolstoi sunt doar ilustrații ale condiționărilor (deterministe) pe care oamenii le suferă cu ocazia anumitor evenimente contemporane lor - în cazul lor, mișcările francezilor, austriecilor, rușilor la sfârșit de secol 18 și început de 19.

Numai o activitate inconștientă dă roade, și omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înțelege niciodată semnificația. (p. 492)

traducerile maestrului și margaretei

avem următoarele traduceri:

de natalia radovici, ediția integrală de la editura univers, 1996 (cele mai multe reeditări, ultima la prolirom)
de ion covaci, editura humanitas, 2007
de vsevolod ciornei, editura cartier, 2002
de antoaneta olteanu, editura corint, 2015.

ca cititor neștiutor de rusă, pe care s-o alegi?
eu am apucat-o doar pe prima.

the big 5

probabil că acestea sunt cele mai mari romane ale secolului 20.

• ulise, această uriașă glumă și joc al lui joyce despre 24 de ore de viață în dublin
• în căutarea timpului pierdut, această uriașă imersiune a unei lumi interioare (a atorului marcel proust) în lumea reală
• omul fără însușiri, acest roman fără acțiune, în care gândirea și luciditatea ironică (a lui musil) distruge fericirea și lumea, fără ca aceasta să-și dea seama
• procesul, această glumă morbidă despre lumea ce va să urmeze
• somnambulii, această reflecție artistică ce se opune lumii care a produs-o   

remember the big 5

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 7 Aug 2016 la 05:45 PDT

„la amiază“ de fred zinnemann

tensiunea

un cadru: un om în deșert. mai apare unul călare. apoi încă unul. apoi călăresc împreună. sunt ăia răii.

pe celălalt plan, avem un tip bătrân (gary cooper) ce tocmai se-nsoară cu una tânără (grace kelly).

cei trei trec printr-un sat, agitând apele, și se opresc la gară. aici așteaptă, lângă șine. așteptarea lor e tensionată. tre' s-ajungă criminalul.

cei din oraș se agită. așteaptă și ei ceva: pericolul.

tipul bătrân fuge, dar apoi se-ntoarce: trebuie să fac asta. asta-i tot, îi argumentează gâsculiței de nevastă-sa.

deci viața tihnită a sătucului e amenințată de omul rău, dornic să se răzbune. ce va face comunitatea? îl va sprijini pe cel care i-a salvat? când toți fug, ce va face cel care rămâne?

all for nothing?

„oamenii trebuie să se convingă singuri despre lege și ordine, înainte să facă ceva. poate pentru că, de fapt, nu-i interesează.“

„dacă ești corect, ești sărac. și mori singur pe-o stradă murdară,“

„nu-mi pasă ce e bine și ce e rău, trebuie s existe o cale mai bună ca oamenii să trăiască.“

părere

gary cooper nu face mare lucru în film: e deja bătrâior, pielea începe să-i curgă. însă indiferent ce face, ia crema fiecărei scene. numai imaginile-tensiune ale așteptării îi egalează rolul.
ce-i de reținut?
că rămâne cu gagica și-și bagă pula-n ea de comunitate!

un film văzut tot datorită cărții lui david gilmour.

„manualul“ de epictet

epictet

antidepresiv la purtător. manualul

eγχειρίδιον

ed. seneca lucius aenneus, buc., 2015

traducere de ioana costa

62 de pagini broșate

copertă și viniete de iulia costache

„antidepresiv la purtător“. patru chestii

1. lăudabilă inițiativa editurii seneca de a relua în traduceri noi operele filozofice ale filozofilor greci stoici - seneca, și prin acest volumaș, pe epictet.

2. și mai de lăudat este formula dinamică și „interactivă“ a cărții, cu viniete ce dinamizează textul și cu rânduri pentru notat - fiecare cum e la el.

3. prefața lui andrei pleșu poartă mesajul reluării filozofiei de început, aceea cu scop practic, ca o căutare a unui mod de viață ideal. și nu, ca azi, filozofia ca discuții specializate despre concepte intelectuale și sterile.

4. este remarcabil efortul clasicistului ioanei costa - de care, din păcate, andrei pleșu se va distanța în traducerea unei opere a lui dimitrie cantemir -  de a relua iniția traduceri latine celebre (cato, plinius, și opera completă din seneca) dar și din greacă (din biblia din 1688, din septuaginta) cum e în cazul de față.

traducerile ioanei costa se caracterizează printr-o actualizare de bun simț a vocabularului filozofic, nimerită cititorului contemporan.

despre o altă traducere a manualului, am scris aici.

este și cazul traducerii de față, a treia în limba română.

ce-am învățat din „manualul“ lui epictet?

la această nouă lectură, am învățat:

• faptul că sunt singurul responsabil de fericirea sau nefericirea din viața-mi proprie 
• faptul că gândurile sunt cele care mă fac fericit sau nefericit - adică totul stă la mine în cap.
• faptul că pot trece prin orice tragedie, dacă știu cum să mă gândesc despre ea.
• faptul că nu pot fi cu adevărat liber, dacă depind de dorințe și de lucruri ce depind de alții.
• că cel mai important este cum mă prețuiesc eu, și nu cum mă prețuiesc alții.
• faptul că orice se plătește.
• să aflu la ce mă pricep și să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala.
• tot ce fac, să fac acum.

„principele“ de niccolò machiavelli

niccolò machiavelli

 principele

(il principe)

ed. minerva, buc., 1995, col. bpt, ed. II

traducere de nicolae luca

 142 pagini broșate

coperta de dumitru verdeș

ce e, de fapt, politica?

în ciuda celor care mai cred că politica e ceva care duce la eradicarea sărăciei, la ajutoare sociale pentru săraci sau la lupi și miei îmbrățișați - cartea lui niccolò machiavelli îi aduce cu picioarele pe pământ.

politica înseamnă exercitarea puterii asupra unei comunități de oameni, care acceptă sau nu pe cei care-i conduc.

în jurul acestei definiții se-nvârte cărțulia geniului florentin, care înfige pentru prima oară sula raționalului în broderia de borangic a visătorilor utopici, ce-așteptau o împărăție a lui dumnezeu pe pământ cu îngerași și fecioare despletite.

surprinzător, și la noi, din păcate și-n mediul intelectual, politica e-nțeleasă nu diferit ca-n evul mediu - unii așteaptă vreun mesia, alții haiducie (luarea de la bogați și darea la săraci), alții dejucarea de comploturi oculte zeitgeist-iste cu finaluri apocaliptice.


liniuța de realism a lui niccolò machiavelli

cartea lui machiavelli e un hat trick scos după câteva luni, în 1513, drept pleașcă principelui lorenzo al II-lea de medici, ca acesta să-și miște curul pentru-a unifica italia - cu state puternice și frumoase, dar caftite și cucerite de fiecare dată între ele, ori de franceji sau engleji. (desigur că lorenzo nu va face nici o brânză, însă fiica sa va reuși să facă una puturoasă, în stil franțuz, devenind regina franței - caterina de medici - unul dintre cele mai puternici oameni ai lumii timpului său).

soluția lui machiavelli se rezumă la cunoașterea realității concrete (realtà effettuale) și a comportamentului oamenilor - acestea două sunt singurele metode de a reuși în politică.

capitolele, intitulate în latinește, cuprind teme referitoare la cum să..., pe raționamentl:

• lucrurile stau așa 
• principele trebuie să facă așa - și aici e descrisă tehnica/regula
• exemple negative: uite cum au greșit unii, nerespectând tehnica
• exemple pozitive: uite cum au reușit alții, respectând tehnica

viziunea lui machiavelli asupra conducerii nu se bazează pe pe principii morale (există oare principii sau moralitate în politică??), ci pe tactici și strategii raționale, care să compenseze „soarta (fortuna)“ și „vremurile“ - noțiuni mentale fetiș ale evului mediu. asemeni lui sun tzî (un modern avant la lettre), machiavelli renunță la religiosul antic și medieval și introduce raționalul modern: Mi s-a părut mai potrivit să mă îndrept spre adevărul concret al faptelor (verità effettuale) decât spre simpla lor închipuire. Căci mulți și-au imaginat republici și principate care nu s-au văzut vreodată și pe care nimeni nu le-a cunoscut să fi existat în realitate. (p. 79)

coperta unei ediții franțuzești

iată câteva idei machiavelice:

• sunt 2 feluri de principate: unele ereditare (conduse de dinastii), altele noi, cu conducători noi. ultimele se împart în cele care au o nobilime ereditară și cele care au o autoritate nouă, din slujitori puși de conducătorul cel nou. ultima situație e favorabilă pe termen lung. 
• 
  
• ocuparea militară a unei țări are succes, dacă este sprijinită din interior, iar o conducere lungă presupune neschimbarea legilor și neînrăutărțirea dărilor (p. 9) de asemenea, conducătorul trebuie să nu conducă de departe, ci să se mute în țara cucerită. sau, și mai bine, să trimită coloniști și să sprijine popoarele vecine.
• 
  
• conducerea statelor cucerite se face astfel: a) fie îi distrugi pe toți; b) te așezi acolo; c) îi lași în pace, dar iei o parte din venit și pui o administrație restrânsă, să ți le ții prietene. a) & b) sunt de cel mai mare succes
• 
  
• soarta te poate face principe cu ușurință, însă nu-ți păstrează și puterea
• 
  
• dacă e să faci cruzimi, remeditează-le bine, fă-le o singură dată pe toate, apoi recâștigă oamenii și fă fapte bune; faptele bune trebuie făcute încet, ca oamenii să le simtă gustul timp îndelungat (p. 47)
• 
  
• pentru că oamenii nu vor a fi conduși și asupriți, iar cei puternici vor s-o conducă și s-o asuprească. din acest conflict vine: a) principatul; b) libertatea; c) dezordinea. 
• 
  
• trebuie ocolite trupele de mercenari, și aleasă armata din popor; principele în război trebuie să meargă el personal și să se pună în fruntea trupelor. o armată bună înseamnă aliați buni
• 
  
• odată cucerirea făcută, trebuie dezarmați și aliații, și cei cuceriți, și menținută doar propria armată
• 
  
• pregătirea pentru război pe timp de pace este vânătoarea
• 
  
• de dragul statului, principele trebuie să-și asume și fapte rele: Să nu-i pese dacă va săvârși acele păcate fără de care i-ar fi greu să salveze statul (p.80) 
• 
  
• pentru a evita comploturile, trebuie să nu te faci urât - că mereu cel ce uneltește crede că-i va mulțumi pe ceilalți
• 
  
• cele mai dese greșeli sunt acelea ce țin de alegerea oamenilor. 

iată și câteva citate:

Pe oameni ori trebuie să-i amăgești, ori să-i nimicești de tot, întrucât ei se răzbună pentru cel mai neînsemnat rău, nefiind, în schimb, în stare s-o facă pentru altele mai grave. (p.11)

De război nu ai cum scăpa, ci doar îl poți amâna spre paguba ta. (p. 17)

Zicându-mi cardinalul de rouen că italienii nu se pricep la războaie, eu i-am răspuns că francezii nu se pricep la politică. (p. 18)

Firea omului e schimbătoare. E mai ușor e să-l convingi de ceva, dar mai greu e să-l ții în această convingere. de aceea e bine ca totul să fie rânduit în așa fel, încât, atunci când oamenii n-o să mai creadă, să fie posibil să-i obligi s-o facă. (p. 29)

Idealul poporului e mult mai drept decât al celor puternici. (p. 49)

Poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit. (p.50)

Un principe are nevoie de prietenia poporului, pentru că altfel, în vremuri vitrege, nu va găsi scăpare. (p.50)

Un principe nu trebuie să aibă nici un țel, nici un alt gând, nici o altă grijă decât cea a artei războiului, a organizării și a disciplinei cerute de acesta. Căci este singura artă care se cuvine să fie cunoscută de cel care comandă. (p.75)

E mai sigur să fii temut, decât iubit. Principele trebuie să se facă temut în așa fel încât, dacă nu-și câștigă dragostea supușilor, cel puțin să le evite ura. (p. 86)

Omul uită mai curând moartea propriului tată decât pierderea averii. (p. 87)

Există două feluri de a lupta: unul care se sprijină pe legi, celălalt, pe forță. Primul e propriu oamenilor, al doilea, animalelor. Dar fiindcă deseori cel dintâi nu ajunge, e bine să ne folosim și de al doilea. (p.89)

Faptele oamenilor și, mai cu seamă cele ale principilor pentru care nu există un judecător suprem care să le judece, trebuie privite numai prin prisma scopului. Prin urmare, e necesar ca un principe să facă în așa fel încât să învingă și să-și păstreze statul. (p. 91)

Cea mai bună fortăreață care poate exista este aceea de a nu fi urât de popor. (p. 110)

Oamenii se vor dovedi totdeauna răi, numai dacă o nevoie oarecare nu-i va preschimba în bine. (p. 121)

Oamenii sunt mai degrabă cuceriți de lucrurile prezente decât de cele trecute și când află ceva bun în cele prezente , se bucură de aceasta și nu mai caută nimic altceva. (p. 122)

Fericit e cel care se pricepe să se dea după vremuri și nefericit cel care nu se pricepe. (p. 126)

E mai bine să fii violent decât prevăzător, întrucât soarta e ca și femeia: dacă ții să o stăpânești, trebuie să o bați și să o contrazici. (p.128)


cuvânt înapoi despre ediție:

traducerea italienistului nicolae luca este, din câte știu, ultima traducere în românește, posterioară celei din 1960, a ninei façon, reluată de editura humanitas în ediția bilingvă din colecția „biblioteca italiană“.

apărută în ediția poche a bibliotecii pentru toți de la minerva, traducerea lui nicolae luca este foarte bună, accesibilă, deloc arhaizantă sau înfrumusețată „estetic“.
păcat că fonturile puchinoase ale ediției fac lectura dificilă.

niccolò machiavelli

„curcubeul gravitației“ de thomas pynchon

deși nu-i o carte de pufăit în metrou, io o citesc și-acolo, și-i car ostentativ ca pe-o ganteră cele aproape 900 de pagini.

i-o carte din care, într-adevăr, scapi lucruri, dar te poți reîntoarce oricând, și să zici AHA!, sau CE VULVA MĂ-SII!

chiar pe la-nceput, avem un personaj, căpitanul pirate prentice (de la apprentice?), care crește & crapă-n el banane - flacoane înalte cu sirop de banane, gofre cu banane, croasanți cu banane, terci cu banane, gem de banane (p.17) etc.

și nenea ăsta are ca dar „de-a se insinua în reveriile altora“ (p.19), în folosul Firmei, și iacătă-l având o viziune despre UN POLIP GIGANT, aparținând unui diplomat, Lordul Blatherd  Osmo. și polipul ăsta absoarbe totul în jur - pe lord, pe anumiți miniștri și ucide poștașii cu fosforescente tentacule adenoidale de culoare bej, acoperite cu furunculi tari (p.23)

tot pe vremea Lordului, agenților li se tatuau deasupra buzei superioare mesaje încifrate, într-o duzină de limbi salve, iar mustățile care le acopereau urmau a fi rase doar de ofițeri criptografi autorizați... iar buzele lor deveneau palimpseste de carne secretă (p.25)

cineva e găsit sufocat într-o cadă cu budincă de tapioca, obiectele de pe un birou umplu două fucking pagini, unul din personajele principale, tyrone slothrop, aleargă după fuste - le povestește englezoaicelor despre licurici, căci ele nu cunosc licuricii (wtf!)

și, în vreme ce j'de miile de servicii secrete se muiesc reciproc prin londra, tyrone slothrop, caută ca un pelerin arheolog locurile unde explodează rachetele nemțești, supranumite bășinuțe (farting buzzbombs).

și asta numai pe 35 de pagini.
CUM SĂ NU IUBEȘTI CARTEA ASTA?

„trei piese utopice“ de aristofan

aristofan

 trei comedii utopice (lysistrata.

 adunarea femeilor. păsările)

 (Λυσιστράτη. Ἐκκλησιάζουσαι.

Ὄρνιθες )

editura vitruviu, bucurești, 2010

 traducere de alexandru miran

 258 de pagini broșate

 autorul copertei neprecizat

lysistrata

lysistrata este o femeie ateniană care organizează împreună cu nevestele din celelalte state un complot împotriva bărbaților lor, de fapt împotriva poftei lor desfrânate de-a organiza războaie unii cu alții. femeile părăsesc astfel cuibul conjugal și se retrag în temple, ținând post de sex.

vă dați seama cât e de greu, no sex no life, avem și câteva trădătoare care, sub pretextul treburilor casnice, vor să-și „vadă“ bărbații. nu mai spun de bărbați, care merg toată ziua cu penișii sculați, căutând „șiștare“ în care să și-i potolească, evident că nimeni nu poate sta stătut atâta timp, așa că bărbații renunță la războaie și se acuplează iarăși cu nevestele. totul într-un party apoteotic. căci treaz nu spui adevarul.

sunt multe poante erotice, cu aluzii la disperarea sexuală a protagoniștilor. și, de asemenea, multe „feminisme“, de fapt surse de umor, căci femei care să se implice - printr-o așa acțiune - în viața politică a cetății era ceva hilar, știut fiind statutul social al femeilor aproape inexistent la greci, în afara celui de procreere și a celui sacru.

despre alte piese (postmoderne) ale lui aristofan am scris aici.

ilustrație de norman lindsay, sursa

adunarea femeilor

piesa este mult mai „politică“ decât precedenta. femeile se deghizează în bărbați și participă la adunarea cetății și legiferează „o lume mai bună“, căci hotărârile pe care le iau bărbații când pui în cumpănă ce au făcut, îți par isprăvi de oameni beți și de smintiți (p. 83). ideile lor sunt, în mare, două:

1. Toți să-și pună averea-n comun și să aibă parte cu toții de-același trai. (p.103)
2. Orice bărbat va putea să se culce cu orice femeie, făcându-le slobod copii. Balcâzele, cârnele, vor zăbori lângă cele splendide, iar cel ce poftește una cu nuri, va mulțumi mai întâi o urâtă. (p.105)

cu alte cuvinte, punerea în comun a averii - comunismul - și liberalizarea sexului, prin care și urâtaniile și babornițele se vor bucura, și ele, de sex:

Vom da din belșug tuturor de toate,
încât fiecare, băut, se va-ntoarce-acasă
purtând cunună pe cap și faclă în mână.
Și iată, femeile, pe la răspântii,
ieși-vor în fața chefliilor și le vor spune:
„La noi lâncezește o mândră copilă.“
Și alta, de sus, din balcon va striga:
„La mine suspină o fată
nespus de frumoasă și albă.
Dar înainte de ea
trebuie-ntâi să te culci cu mine.“
Celor mai zdraveni, flăcăi și bărbați, 
în alai urmărindu-i, le vor zice urâtele:
„Degeaba, unde zoriți?
cu nimic nu v-alegeți acolo,
E lege pentru frumoase:
mai întâi să le facă hatârul
celor cârni și boccii.
Și-n răstimpul acesta, voi,
apucându-vă ramul cu două smochine,
veți altepta înaintea porții
și vă veți mulțumi cu voi înșivă“. (p.111)

ilustrație de pablo picasso la lysistrata, sursa

evident că totul de duce dracu', unii oameni nu vor să dea (cine-i prostul să-și dea avutul, când ar puea să-l primească pe-al altora mai întâi?), ci doar să primească, iar ăia îndrăgostiți de frumos nu vor să aibă mai întâi de-a face cu urâtul (odată obosiți cu ruinele, cine mai poate s-o facă cu bunăciunea?).

piesa se termină, la fel ca precedenta, într-un party apoteotic.
probabil că spectatorii, plecați de la piesă, mergeau să se-nfrupte cu de toate.


păsările

citită a doua oară - prima oară în volumul despre care am scris aici - mi s-a părut cea mai poetică piesă a lui aristofan. este o mare metaforă, în care păsările iau locul zeilor.

Iar noi nu ne vom duce nici la Delphi, nici la zeul Amon, ca să le jertfim, ci printre tufe și măslini sălbatici, stând în picioare, cu boabe de grâu în mâini, ne vom ruga și brațele vom înălța, cerând s-avem pururi parte de bine, și ruga noastră va fi împlinită în schimbul câtorva grăunțe pe care la vom risipi <în aer>. (p.179)

dincolo că actorii purtau măști de păsări, dincolo de legendele mitice despre păsări, despre amestecul păsărilor în treburile zeilor olimpieni (fulgerul lui zeus e înaripat, hermes are la picioare aripi etc.) - totul are la bază scenariul în care sacrul, întreaga religie greacă, se relativizează ironic.

astfel, aristofan are tupeul să creeze chiar o theogonie ornitologică, în locul celei „oficiale“.

         Nimic nu-i mai plăcut, mai dulce, decât să fii înzestrat cu aripi.
         Astfel, închipuiți-vă că unul din noi, spectatorii, ați fi aripați, dacă unul din voi ar fi ros de foame, și i s-ar fi lehămisit de coruri tragice, s-ar duce în zbor și-ar prânzi cu ai săi, pe urmă, cu gușa umplută, s-ar întoarce în zbor la noi.
         De se găsește printre voi un Patrokleides, zorit să ajungă la busă, în loc să asude sub mantia lui, s-ar înălța în văzduh și, după ce-ar slobozi un șir de vânturi, s-ar întoarce în zbor acasă.
         La fel, dacă vreunul din voi ar avea înțelegere cu o femeie, și ar vedea că s-ntoarce  bărbatul aceleia, s-ar înălța printre nori, bătând din aripi, și după ce ar isprăvi întâlnirea de dragoste, s-ar întoarce bătând din aripi acasă.
         Vedeți, a fi înaripat nu e un fleac. (pp. 185)

în cele din urmă, izbucnește chiar un adevărat război între zeii din olimp și păsări, în care primii vor să le-nlăture pe uzurpatoare. totul se termină cu un compromis, evident, iar zeus rămâne cel suprem.

aristofan nu este un revoluționar.
ci aristofan este un tip care, prin râs și ironie, pune probleme importante ale oamenilor lumii sale.
geniul său este unic, și nu e reluat de prea mulți, poate cehov sau hašek îl reîncarnează.

„teatru“ de sofocle

sofocle

 aias. trahinienele. electra.

filoctet. oedip rege.

oedip la colonos. antigona

edit. pt. liter. univers., buc., 1969

 traducere de george forino

502 pagini broșate

autorul copertei neprecizat

piesele tebane 

dincolo de faptul tragic ca atare, la sofocle mai sunt prezente două elemente:

1. poeticul - mi se pare ca sofocle are o poezie mai elaborată decât eschil (probabil și traducerea ritmată a lui george fotino - traducător al operei complete sofocliene - are aici un merit)
2. un mod Aristocratic de a suporta suferința, în cazul antigonei, de pildă, prin sinucidere. căci, în cazul ei, principiile - încarnate în poruncile zeilor - sunt mai presus de poruncile (mai ales tiranice) ale puterii contingente. 

mi s-a mai părut interesantă legătura dintre privat (problemele personale ale eroilor), public (puterea politică și viața cetății) și religie (zeii și ritualurile).

de pildă, în oedip rege, amenințarea cu ciumă a cetății teba e „cauzată“ de omorul ascuns al regelui oedip. deși acesta e descoperit, cetatea teba va mai suferi, cei doi fii ai lui oedip se vor război între ei (în oedip la colonos și antigona) și vor muri amândoi (întâmplare povestită și la eschil, în cei șapte contra thebei). până la urmă, dintre copiii lui oedip va rămâne doar ismena, de restul neamului se va alege praful.


aias

o piesă ciudată, metaforă despre ravagiile pe care războiul le face în mintea unor oameni, în cazul de față viteazul argian aias. în timpul luptei din troia, acesta se oftică pentru ingratitudinea tovarășilor săi atrizi care nu-i dau armele defunctului ahile lui, ci lui odiseu/ulise. așa încât, razna la cap, dorește să se răzbune și sare la omor, dar în loc de dușmani, zeița atena pe ochii-i rătăciți îi împânzește năluci, așa încât nebunul, în loc de oameni, omoară niște vaci.
când vede că și până și zeii fac mișto de el, se sinucide.

restul nu-i prea grozav, seamănă cu antigona - fra-su mortului dorește să-l îngroape, dar trufașii atrizi o interzic, să se dea jmekeri.
așa că intervine vicleanul odiseu (feblețea atenei) și rezolvă.

trahinienele

este despre finalul tragic al lui herakles. nevastă-sa, deianira e geloasă pe o tinerică aleasă de eros drept aventură pentru herakles. zice deianira:

                            ... Vreo vină soțului 
Să-i fac eu azi că-a fost de Eros săgetat?
Nebună-ar fi să fiu! Sau s-o învinuiesc 
Pe-această tânără? Dar ce rău mi-a făcut? (pp.86-87)

doar că-i dă o cămașă unsă cu o licoare anti-curvăsărie. doar că licoarea i-o oferise tocmai o victimă a lui herakles, centaurul nessus. proasta, deci, va fi instrumentul de peste ani a răzbunării unei victime.

Din val l-a și izbit; prin păr, lui sângele-i
S-a scurs învălmășit cu creierii albicioși.
Ah! Ce-a țipat norodul îngrozit... (p.98)

un adevărat scenariu horror pățește herakles de la nevastă-sa. dar și de la propriul tată, zeus, ce i-a păscut o așa soartă durereoasă.

Șirag de amaruri cumplite. Dar toate
Purces-au de sus, de la Zeus! (p. 118)

filoctet

nu e o piesă ce mi-a plăcut. filoctet și-a luat-o de la atrizi, ca aias. doar că ăștia mai au nevoie de el. așa că-l trimit pe fiul lui ahile, pe neoptolem, să-l păcălească și să-i fure arcul lui herakles. doar că tinerelului i se trezește conștiința și ezită.

e nevoie de fantoma lui herakles care să-l convingă pe filoctet să se ducă dracu' la troia și să termine odată cu războiul. ceea ce se dovedește că toate aolelile lui filoctet cu durerile de picior și cu lăsatul singur pe o insulă pustie e mai mult teatru (sic!).

Sărmanul, sărmanul de mine! De chinuri
Și-amaruri zdrobit mă voi stinge
Departe de oameni, în scorbura-aceasta,
Vai mie! Să-mi caut azi hrana,
Așa cum făceam odinioară, când repezi
Săgeți azvârleam eu cu mâna-mi
Vânjoasă, eu n-am să mai fiu vreodată
În stare. (p. 243)

filoctet amenință pe odiseu, desen de jacques reattu (1760-1833), sursa 

oedip rege - o piesă polițistă

tragedia e mai mult o piesă polițistă, în care oedip (oidypous înseamnă picior umflat), rege bengos al cetății teba, vrea să descopere cine e criminalul care l-a ucis pe regele laios, căruia el i-a moștenit cetatea și nevasta.

criminalul va fi el, dar asta va descoperi treptat-treptat, și noi alături de el, până la punctul culminant când își scoate singur ochii, cu un ac de pafta (întotdeauna m-am întrebat de ce și-a scos ochii și nu, bunăoară, și-a tăiat mâinile?) azi, să te culci cu propria mamă înseamnă incest, milf, în orice caz o perversiune plăcută, atunci ea era suprema rușine, și o-ncrengătură genealogică ce te ia de cap:

Și-așa, pe lume ai adus părinți care sunt
Și frați cu-i lor copii, copii care sunt și frați
Cu tatăl lor, femei ce și neveste-au fost, 
Și mame-aceluiași bărbat... Mai mari rușini
Nici s-au văzut pe-acest pământ. (p.329)

așa că regele puternic ajunge orb și auto-izgonit în lume. cu alte cuvinte, se duce dracului. morala e cea a lui solon: nu poți zice despre un om dacă a fost sau nu fericit decât după ce-a murit.


oedip la colonos și dispariția sa misterioasă

o piesă cam ciudată. cam dislike.
chestia mișto a fost numai scena în care oedip dispare dintr-o dată, pf! fie în vreo peșteră, fie printr-o deschizătură în pământ, în lumea de dincolo. un loc secret, știut numai de regele atenei, teseu:

Că n-a pierit prin trăsnetul
Lui Zeus; nici vijelii nu s-au pornit pe mări
Să-l fi răpit. Vrun zeu l-a luat, ori s-a deschis 
Pământu-n fața lui și l-a-nghițit; cruțat
De suferințe-a fost; și-așa, el nejălind,
Nici chinuit de boli, s-a dus - e uimitor - 
Cum nimeni nu s-a dus. Veți crede că-s smintit. (p.414)

antigona

evident că cea mai bună piesă este vestita antigona, după numele fecioarei care, împiedicată de unchiul ei, creon, să-și îngroape unul din frați, pe polinike, se spânzură. este un duel între unchi, ai cărui mușchi vrea să-l lase pe nepotul nesuferit să putrezească - și nepoată, care nu poate să-și calce datoria zeiască de soră. puterea profană va birui, însă conștiința va „râde“ la urmă. e drept că în împărăția subpământeană a lui hades și a persefonei.

mesajul piesei este nu fiți nesăbuiți! 

CORIFEUL:
Ah, chibzuința-i har zeiesc... Și cel
Cui soarta va fi dat-o-n dar va fi
Găsit și taina fericirii... Dar
Acei trufași ce-or înfrunta pe zei
Vor fi cumplit loviți... Și-abia atunci
Vor învăța a fi-nțelepți... târziu, 
Târziu...când bătrânețea i-a ajuns. (p.480)

antigona la corpul lui polinike, pictura de nikiphoros lytras (1865), sursa 

antigona consolatoare, pictura de giorgio de chirico (1973) sursa