Se afișează postările cu eticheta despre arta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta despre arta. Afișați toate postările

16 noiembrie 2012

modele românești: ștefan câlția

 

în seara aceasta, la cafeneaua critică a lui ion bogdan lefter, l-am cunoscut pe ștefan câlția. un pictor celebru și de succes în românia și nu numai. la 70 de ani, a vorbit simplu despre viața lui și despre oamenii pe care i-a cunoscut. un om modest, căruia i-a plăcut munca sângerie cu culoarea - brazda pe care i-a dat-o Dumnezeu s-o muncească în viața asta.

care i-a fost rostul de artist? acela de a lua un obiect, pe care omul obișnuit, în graba lui zilnică, nu-l mai vede și de a i-l arăta. căci obiectul acela face parte din creația atât de frumoasă a lui Dumnezeu.

un artist care a înțeles că povestea este adevărul ce iese din el, că felul cum o spune e doar în el însuși și-l reprezintă. să ne căutăm dar să ne descoperim, căci ceea ce unește este faptul că suntem diferiți.

plecat din făgărașul copilăriei lui, în care oamenii simpli se plimbau pe deal, beau sirop de mesteacăn, admirau bujorii înfloriți și se minunau de fiece floare ca despre un lucru foarte mare, ștefan câlția a știut să păstreze admirația pentru maeștrii săi - graficianul julius podlipny și pictorul corneliu baba. le-a adunat pe toate acestea și le-a pus, în chip de semne de tuș sau culoare, în operă sa.

amestec de realism și fantastic, tragism și inocență, tablourile sale mi se par că exprimă tristețea omului care e nevoit să tot meargă și să nu se oprească nicicând. cum a spus și în seara aceasta, ca să pleci din „locul tău“, trebuie să pleci pe nu pe orizontală, căci, după primul deal, nu-l vei mai vedea, ci pe verticală, de unde îl poți vedea tot timpul și de care te vei lega ca printr-un cordon ombilical, făcând parte din ființa ta dintotdeauna.

am plecat din sala mică afumată de club a cu bucuria entuziastă că am întâlnit un om împlinit, care a mers pe drumul său, prin muncă asiduă. Stefan Câlția, un Om mare ce trebuie ascultat și admirat cu prisosință. 

o altă impresie despre astă-seară la cristina.
 

două interviuri cu pictorul aici și aici, iar un film cu el aici.
__________________________________________________________________

6 septembrie 2012

"cocktail party" de antonio saura

un tablou comic serios


prima dată când am văzut tabloul ăsta, cocktail party, am râs. și-mi produce întotdeauna râsul, când îl privesc cu atenție.e uimitor cum într-un tablou au putut intra mii de imagini din media actuală.



pictorul improvizează abstract, dar fără a ieși cu totul la urmele unui realism comic. am descoperit câteva trăsături:
  • colorația stridentă râcâie ochiul și nu-l lasă indiferent;
  • aglomerarea cu linii, șerpi, benzi, panglici dau o atmosferă de carnaval, de zarvă, de mișcare - totul ieșit de sub control;
  • ochii ieșiți din orbite, măștile grotești, fantomatice, chiar hidoase dau senzația de neomenesc, față de care nu poți decât să râzi, căci altfel te îngrozești. în fața unui bețiv ce-a ieșit din sfera umanului, folosești râsul drept armă împotriva groazei;
  • eu văd tabloul ca reprezentarea unei NEBUNII TOTALE, în răspăr cu ceea ce ar trebui să reprezinte umanul - un bun manifest al pictorului spaniol contra lumii în care trăiește. 
 

antonio saura (1930 - 1998) a fost un pictor spaniol. autodidact; începe să picteze într-o convalescență. influențat mai întâi de suprarealiști, trece la arta informală din cadrul expresionismului abstract. a se vedea alte variante de "cocktail party" aici, pe saitul autorului.
____________________________________________________________________

19 iulie 2012

emoţie sau tâmpenie? jackson pollock

am ales din noianul de picturi abstracte ale pictorului american jackson pollock tabloul convergenţă. mai întâi trebuie precizat că pictorul face parte din mişcarea picturii gestuale, el pictând fără şevalet, ci pe podea, lăsând culorile să curgă direct din vas sau pensulă. tehnica e numită "dripping", şi are drept explicaţie intenţia picturii nu de a conţine ceea ce vede pictorul, ci ceea ce simte că trebuie să facă în acel moment, tabloul devenind astfel o "seismogramă" a gesturilor şi simţirii. "când pictez, nu sunt conştient de ceea ce fac" afirmă pollock.

înainte de a discuta puţin, trebuie menţionat că pictura e enormă, 2,37m X 3,94m ceea ce copleşeşte orice privitor - de aici nevoia de a o vedea în original. 
de asemenea, ar trebui menţionat atât spectacolul omului pictor în procesul creaţiei (cum se poate vedea în filmuleţul de mai jos), cât şi intenţia intenţia clară de a sparge convenţiile, sau de a ieşi din constrângerile de orice fel.
dar cu toate acestea, ce vedem?

- urmele de culoare ce se întretaie provoacă ochiul. amestecul destul de alambicat ne poate duce cu gândul la o tulburare aleatorie. totuşi, culorile calde îmblânzesc "fiara", iar albul chiar conferă un oarece optimism.

-  ceea ce mi se pare interesant - ca în orice pictură abstractă, cred - este că tabloul lasă în seama privitorului într-o măsură mult mai mare decât în pictura figurativă descoperirea sensurilor şi încercarea emoţiilor. tabloul se comportă parcă asemeni unei oglinzi ce redă "chipul" privitorului, cu emoţiile şi gândurile de moment ale privitorului. astfel, dacă eşti trist, vei vedea imagini triste (pictorul însuşi era depresiv şi alcoolic), dacă eşti vesel, vei vedea veselie.

- în continuarea acestei idei, putem spune că modelul lui pollock creează o foarte mare interactivitate cu privitorul, chemându-l parcă să încerce şi el aşa ceva acasă. convergenţa poate astfel interpretată ca una dintre pictor şi privitor. o convergenţă pentru exprimarea liberă cu culoarea.



mai jos, iată un documentar de 50 de minute despre pictor:

5 iulie 2012

carne sau spirit? lucien freud

una dintre celebrele picturi ale lui lucien freud este beneficii de supraveghere a dormitului. este minunat că avem și fotografia modelului, care ne dă mură-n gură meritele pictorului față de realitate. după mine, mesajul stă în întrebarea - ce spirit se arată prin carne?

- observăm că în fotografie, trupul e neted, luminos, iar cel ce spune povestea cu amănuntele sale este decorul - canapeaua, parchetul, chiar draperia. în pictură însă, cel care spune povestea e trupul. fotograful nu "vede" nimic, însă pictorul surprinde nuanțele, umbrele vinețiu-maronii de pe pielea întinsă.

- nu e nici un oscior, nimic ascuțit. parcă totul se vălurește, totul e moale, chiar parchetul cu umbrele lui drepte pare că se unduieşte. pe această moliciune se-aştern mii de cute, îndoituri și imperfecțiuni formate cu striaţii păstoase de culoare; ele ies parcă din planul tabloului şi vor să ne spună ceva - cel puţin că sunt unice, că nu mai există în altă parte, că sunt imortale.

- îmi plac ascunzișurile - mâna dreaptă de sub țâță, degetele mâinii stângi de dincolo de spetează, piciorul băgat în pliuri. mai rămân ascunse sexul, jumătate din obraz, jumătate de picior de sub celălalt, se sugerează că e bine să căutăm ce se ascunde. carnea stă drapată ca faldurile unei rochii, ce ascunde un alt trup gol.

- dar să privim cu atenție chipul - construit pe de-a-ntregul de pictor. recunoașteți cumva chipul din fotografie? doar prin câteva trăsături.
dar prin jocul de umbre și lumini, prin trăsăturile de pensulă dau un alt chip, schimonosit de somn, muncit de viață. iar, fiind vorba de freud (pictorul e nepotul psihanalistului) se văd "clar" visele grele dinăuntrul minții. faţa e "boţită" de poveşti neştiute ca din tabloul lui dorian gray. pe care freud le vede şi ni le arată şi nouă. ne rămâne nouă să descoperim aceste poveşti.



iată și un filmuleț cu "protagonista".

30 aprilie 2012

merită să înțelegem arta?

a fost ianugurată o statuie în fața muzeului de istorie. este de vasile gorduz, și pare de un kitsch facil, cu toată interpretarea ei, culeasă de aici. în plus, ceea ce s-a inaugurat la București e o copie în bronz a sculpturii din piatră din academia di romania din roma.


gorduz a eliminat din simbolul romei două personaje: romulus şi remus. ele nu-s acolo. capul lupoaicei, pus în dimensiune reală, în bronz, are o zvâcnitură spre stânga, care generează corpul şarpelui, astfel încât vedem simultan şi lupoaica, şi steagul dacic. șarpele nu este însă întreg, este frânt, iar partea care lipseşte o întâlnim la extrema opusă, pe post de coadă a lupoaicei. avem astfel o dublă posibilitate de citire a elementelor componente: fie ca transfigurare a lupoaicei în steagul dacic, fie invers – a steagului în lupoaica romană. iar poziţia lui traian este nefirească: el nu pare că ţine în mod voluntar lupoaica în braţe. pare că altcineva i-a pus-o în braţe, ca pe o fatalitate – artistul, în cazul de faţă.


dincolo de ce a vrut artistul, din punct de vedere simbolic, afară nu transpare decât o lipitură forțată de două statui clasice: lupoaica, operată de cinci sâni și un traian ce-o pipăie plictisit pe al treilea. 

în afară de ceva curios și ciudat, nu trezește nimic în mintea privitorului. să nu uităm că are un stil clasic, accesibil și celor fără prea multă cultură plastică. aș fi preferat-o de nu știu câte ori pe cea de jos, a lupoaicei, a aceluiași artist.  

să pui o statuie mai puțin reușită într-o grădină e una, dar s-o pui pe calea victoriei dovedește prostie.
în concluzie, alături de țeapa iliesciană și testiculul lui ghilduș, și a statuii lui florin codre cu carol 1 pe un cal ce ridică coada a căcare, calea victoriei s-a mai procopsit c-o urâțenie.

ca peste tot în românia, și în artă, nu trebuie să creezi bine, ci să cunoști pe cine trebuie.

15 aprilie 2012

Isus înviat de rubens


pe locul doi în preferințele artistice ce privesc învierea - locul unu este necredința lui toma de caravaggio despre care am postat aici - șade cristos înviat de rubens, pictat în 1616.

de ce-mi place pictura?

- îmi place în primul rând dionisiacul lui isus, ce transpare prin carnea revenită la viață. urmele crucii - găurile piroanelor și rana suliței  - par vindecate; corpul este musculos (rubens nu crede într-un isus a la robert powell la regim) și luminează parcă ud după o baie - baia morții. e o celebrare vizuală a cărnii - isus nu a înviat cu sufletul, ci cu carnea însăși! - marama îi este ridicată ușor și ținută - aproape senzual - cu o mână vizibilă de către un înger puber blond, și cu o mână invizibilă - poate a îngerului, poate a altcuiva, poate a nimănui. 


- îmi place dualismul evident - întunericul din stânga și lumina din dreapta / trecutul și viitorul. deasupra beznei din care se ridică stau doi îngerași bucălați cu un cerc sau o coroană, oricum destul de întunecate. 

- dar cel mai mult îmi place figura lui Cristos. ne privește pe toți. și e îngândurat. și, între mâna ridicată ce ține flamura și cealaltă ce se sprijină delicat pe întuneric, chipul său îngândurat păstrează o taină pe care nici el nu și-a lămurit-o. nu e nici victorios, nici bucuros, ci foarte serios. în ridicarea piciorului - poate ca să se suie pe mormânt apoi să urce la ceruri - chipul său are o preocupare interioară, ce o transmite cu transparență privitorului.

mai sunt acolo spicele, picioarele desculțe ivite pe sub voalul transparent al îngerului blond, aura de lumină ce vine din spate, fără voia celui ce-o poartă. dar fiecare să admire singur.

Cristos a-nviat!

reproducerea este de aici.

9 decembrie 2011

mickey mouse în irak

aflându-mă săptămâna trecută în braşov (excursie despre care voi scrie curând), am descoperit chiar în buricul târgului, într-o galerie îngeţată, europa (mureşenilor 1) tablourile de grafică şi print digital ale gabrielei micu (blogul ei aici). mi-a plăcut foarte mult cromatica, nuanţele în contrapondere cu răceala şi geometria digitală. iar aleea cu cei 6 mickeymouşi din mijlocul războiului "fac toţi banii".




 

 

pentru iubitorii clasicilor, pun mai jos şi 2 acuarele cu braşovul.




îmi pare rău că nu sunt conectat aşa de bine cu arta plastică de la noi, măcar cum sunt cu cea literară.

19 septembrie 2011

dimineaţa unui fan. al lui valentin tănase



La început au fost Povestiri istorice de Dumitru Almaş. Pe coperta mare, voievodul Ştefan pleacă la luptă. Am 5 ani, iar la bunica, de Crăciunul lui 1981, mama îmi dăruieşte cartea. Mirosul sobei. Nu ştiu încă să citesc, aşa că mă las vrăjit de ilustraţiile poveştilor. Bucurie. Ha, ha. Aşa mă întâlnesc cu desenele lui Valentin Tănase.

La şcoală, primesc Cutezătorii. Pe ultima pagină, benzi desenate. Din nou, Valentin Tănase. Primesc şi Luminiţa şi Şoimii patriei. Întâlnesc alţi eroi, înfăţişând mitologia mea de personaje.

Învăţ să desenez şi eu. Fac benzi desenate. Copiez pe geam chipurile dragi din casetele colorate. Desene lui Valentin Tănase. Apoi le colorez, în caiete şi planşe. Am albumele mele mele. Pastişez.

Cumpăr cărţi. Banii de buzunar se duc pe copertele familiare. Recunosc stilul. Lui Valentin Tănase. Cărţi pentru copii şi tineret. Unele au şi ilustraţii. Uraa. Desenate tot de el. Părinţii ştiu deja cum să-mi aleagă din librărie darurile de Moş Gerilă. În vacanţe, la chioşcurile de ziare, încep să caut almanahurile anuale în care apar desenele lui.


Particip şi eu, în sfârşit, la un concurs de benzi desenate. Am 13 ani. Iau menţiune. Un joc de şah şi o geantă de voiaj. Cu care plec în 1989 în excursie la Bucureşti. Împrenună cu tata. Vreau să văd fresca de la Muzeul Militar. Pictată tot de Valentin Tănase.


După 1990. Cumpăr tot mai multe cărţi cu copertele lui. Găsesc chiar şi Cei trei muşchetari, aşa că arunc ediţia în care-am citit romanul prima oară. Apar revistele BD. O groază de comori grafice.
Între timp, în cei 20 de ani, aflu că are expoziţii, pictează fresce. Chiar şi biserici. Ridică statui, proiectează monumente.Tot Valentin Tănase.

***


Sîmbătă dimineaţă. 17 septembrie. Sunt acasă la Valentin Tănase. Admir.
Atelierul. Un tablou neterminat. Schiţele. Pensulele. Şevaletul. Şi mai ales. Mâinile. Care au născut decorurile minunate ale copilăriei mele.


Îmi retrăiesc copilăria. Aş vrea să-i vorbesc despre sutele de ore petrecute cu creaţiile lui. Dar mă înfrânez cât pot. Şi-l ascult. Şi-l admir. Nu-mi vine să cred că e, totuşi, un om.
Dar urma pensulei. Liniile desenului. Textura pânzei. A hârtiei.
Simt lumina ce trece nemijlocit prin ele, şi-mi dau seama că trăiesc acum ceva unic.
Mulţumesc.


îi mulţumesc lui constantin pîştea care a intermediat întâlnirea unui fan cu creatorul obiectelor admirate.
sursa picturilor este aici.

10 mai 2011

pictură ritmică

pe peretele scării interioare ce duce spre locuinţa/atelierul pictorului român vasile mureşan, aka murivale, e o pictură imensă, ce nu se poate să nu-ţi atragă atenţia.

la ráu máma spálă rúfele cu máiul să se-aúdă şí în cér, îmi recită murivale, şi îmi povesteşte despre mama lui care spală rufele la rău, la bistriţa năsăud, le bate cu maiul, apoi le usucă la soare. şi-mi mai arată alături un alt tablou întunecat, ca un fel de diptic. dar nu-mi desprind ochii de la primul. 

nu mă satur de norii ce-acoperă linguşitor cerul gălbui
nu mă satur de râul topit în pământ deasupra căruia silueta mamei bate şi bate şi bate şi bate cu tunete infime

nu mă satur de petele colorate ale satului care stau în centru mândre că sunt personaj principal - deşi casa cu mov se vede mai bine
copacul din stânga urmăreşte totul şi vrea să spună ceva
pe când cei doi plopi vor să dispară timid
- iar totul şade parcă pe umerii bătrânei care nu-şi dă seama de nimic, şi bate şi bate şi bate.

un mic poem în culori.



apoi furtuna:


mă duce lesne cu gândul la toledo-ului de el greco, unde locul caselor e luat de rufele întinse.

24 aprilie 2011

"dovezile" credinţei



în 1600 - 1601, pictorul italian caravaggio pictează tabloul "necredinţa lui toma" în stilul său clarobscur dramatic. este tabloul meu preferat când este vorba despre înviere căci arată aplecarea cu dragoste a lui Isus chiar şi spre de cei care nu cred.

sunt câteva lucruri care-mi plac la această pictură:

- felul cum toma îşi bagă - adânc, cu toată unghia - degetul în rana făcută de suliţă la răstignire, rană care nu mai sângerează - nu ştiu dacă Isus îi ţine mâna ca să i-o conducă spre rană sau ca să i-o extragă de-acolo. şi felul delicat cum îşi destupă rana, arată încă vulnerabilitate, de parcă nu ştii dacă rana e proaspătă sau e vindecată.

- evanghelia nu ne spune ce au făcut ceilalţi apostoli când Isus le-a apărut în faţă înviat, însă carvaggio nu are cum să nu se întrebe. iar felul cum ceilalţi doi apostoli se apleacă asupra dovezii - îmi arată că oricât de credincioşi ar fi fost, le apare şi lor nevoia bruscă a convingerii; par că nu vor să piardă un aşa prilej. înainte de a fi devenit sfinţi, sunt, până la urmă oameni. cu aceeaşi slăbiciuini ca a lui toma. nu iau distanţă de el, ci îi sunt solidari. chiar dacă nu au curajul lui de a întreba, se supun cu bucurie răspunsului ce vine.

- privind tabloul, mă simt părtaş găsirii dovezii. figura calmă a lui Isus arată foarte bine înţelegerea şi supunerea în faţa acestei nevoi profund umane de empiric. şi el a fost om şi înţelege: adu mâna ta şi o pune în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios. (ioan, 20, 27)

poza de aici.

4 decembrie 2010

francesco clemente


dacă v-aduceţi aminte de ecranizarea "marilor speranţe" din 1998 cu ethan hawke, gwyneth paltrow, anne bancroft şi robert de niro, veţi şti că pip, în acea versiune era pictor. ei bine, toate tablourile din film aparţin unui artist italian, francesco clemente (născut la napoli), din a cărui operă postez puţin aici, blogosferic.

ei bine, îmi place mai mult expresionismul picturilor sale, mai mult decât suprearealismul ce, ambele, îl caracterizează. altfel spus, emoţiile descrise îmi provoacă emoţii. şi poate că-mi place pentru c-a avut a avut o experienţă şi prin india, de unde a preluat simbolurile şi de ce nu, formele.

din marile speranţe (gwyneth paltrow)

două uşi


poveste

carlyle

 
apă

 
autoportret cu două capete 

28 decembrie 2009

livrescul nud

de unde se vede că femeile citesc mai mult decât bărbaţii:

theodor roussel


rene prinet


paul cummes


michael huskie


isaac israels


felix vallotton


charles wheeler
kenyon cox


konstantinos zefxis

23 iulie 2009

oaza muzeului pallady

un alt muzeu minunat pe care l-am vizitat pe arşiţa de duminică a fost muzeul theodor pallady, pe undeva pe o străduţă frumoasă înverzită - str. spătarului - dintre moşilor şi armenească. o casă minunată veche, perfect restaurată, cu terasă şi parchet scârţâietor.

câteva lucrări de pallady, dar o colecţie de obiecte pariziene, multe tablouri, dintre care mi-au plăcut două - de paul lecompte şi millet. dar pe ansamblu, merită vizitat.
chiar mulţi străini.


imaginea 2 e de pe sait.

25 mai 2009

o oază de frumuseţe în bucureşti - muzeul aman

dacă n-aveţi unde vă petrece jumătate de oră şi sunteţi prin centrul bucureştiului - cum mi s-a-ntâmplat mie ieri - e musai să intraţi la muzeul theodor aman, din spatele bibliotecii centrale universitare (str. c. a. rosetti nr.8)

intrarea e liberă, şi muzeul e proaspăt renovat - cu ajutorul ambasadei sua şi a clubului rotary. sunt deschise trei camere şi holul - restul (printre care şi atelierul) e încă în renovare.

în prima sală, sunt câteva gravuri, apoi, în a doua, sunt două mari tablouri - unul nefinalizat (vezi dedesubt), e superb - şi câteva miniaturi, ulei pe lemn. a treia sală are şi ea, desigur :), câteva tablouri.

interiorul, picturile originale restaurate sunt o oază de frumos în bucureştiul nostru. intraţi şi veţi ieşi câştigaţi. tipa-ghid e foarte prietenoasă.


theodor aman a fost întemeietorul şcolii româneşti de belle arte din românia. mai jos, alte două tablouri aflate nu departe, la muzeul de artă.:

sursele tablourilor: 1, 2, 3, 4.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...