„testamentul mariei“ de colm tóibín

colm tóibín

testamenul mariei 
(testament of mary) 
editura polirom, iași, 2014
traducere de irina bojin

125 pag. broșate

coperta de radu răileanu

mamă, nu madonă

• v-ați gândit vreodată că, după moartea lui isus, maria, mama sa, ar fi putut fi hărțuită de discipolii care voiau să dea mai departe povestea mântuitorului? 
• v-ați întrebat ce s-a întâmplat cu lazăr, cel înviat de isus cristos târziu, de începuse să miroasă? 
• v-ați gândit că poate madona nu și-a ținut fiul mort în brațe, aceasta fiind doar o imagine inventată de artiști ca model pentru operele lor, realitatea fiind alta?

iată câteva premise în jurul cărora scriitorul irlandez colm tóibín țese o poveste la persoana întâi, în stilul evangheliilor apocrife - adică simplu și uman - însă în care lipsește uluirea în fața miracolelor, înlocuită fiind de grija și durerea maternă.

maria nu este receptacolul rodului divin, ci o femeie care se trezește în mijlocul unor „nebuni religioși“, în mijlocul cărora și fiul său se alătură de bunăvoie. astfel că femeii nu-i rămâne decât să fie martoră neputincioasă la despărțirea de propriul fiu, la alegerea destinului lui, la pătimire și la durerea morții.

pe lângă cele trei premise de mai sus care mi-au câștigat interesul, scurtul roman al scriitorului irlandez, dincolo de curaj și plauzibil, e scris bine. atât de bine, de firesc și de emoționant, că aproape te convinge.

cu alte cuvinte, o viziune proprie îndrăzneață a unui creator, care emoționează, dar și te pune pe gânduri deopotrivă.

alături de john fowles, scriitorii mei englezi preferați sunt doi irlandezi: colm tóibín și alasdair gray. de colm tóibín am citit un roman nu prea grozav - primul tradus la polirom - însă cu al doilea - maestrul - am făcut cunoștință cu un autor puternic, care a reușit (cu frumusețe și delicatețe) să reînvie chipul romancierului henry james, în același stil ca acum 100 de ani.

edgar lee masters

Ernest Hyde

Mintea mea e ca o oglindă:
Vedea ce vedea, știa ce știa.
În tinerețe mintea-mi era doar o oglindă,
Într-o mașină ce zboară vertiginos,
Și prinde și pierde fragmente de peisaj.
Apoi cu timpul
Zgârieturi mari s-au așternut pe obrazul oglinzii,
Îngăduind luminii din afară să pătrundă înăuntru,
Și lumii din mine să se uite-n afară.
Căci asta-i nașterea în durere a sufletului,
O naștere cu câștiguri și cu pierderi.
Mintea vede lumea ca pe un lucru aparte
Iar sufletul face lumea una cu sineși.
O oglindă zgâriată nu reflectă nici o imagine —
Și iată tăcerea înțelepciunii.

(traducere de ion caraion, în edgar lee masters, antologia orășelului spoon river, editura pentru literatură universală, buc., 1968, p.122)

____________________________________
My mind was a mirror:
It saw what it saw, it knew what it knew.
In youth my mind was just a mirror
In a rapidly flying car,
Which catches and loses bits of the landscape.
Then in time
Great scratches were made on the mirror,
Letting the outside world come in,
And letting my inner self look out.
For this is the birth of the soul in sorrow,
A birth with gains and losses.
The mind sees the world as a thing apart,
And the soul makes the world at one with itself.
A mirror scratched reflects no image —
And this is the silence of wisdom.

„cevdet bey şi fiii săi“ de orhan pamuk

un roman clasic despre modernitate scrisă de un postmodern

orhan pamuk 

cevdet bey și fiii săi 

(cevdet bey ve oğulları) 

editura polirom, iaşi, 2013

traducere de luminiţa munteanu

680 de pagini broşate

 coperta de radu răileanu

m-am gândit că această carte - primul roman pe care orhan pamuk l-a scris, la 30 de ani - nu se potriveşte pentru o impresie video, aşa că-mi încalc hotărârea de a posta în continuare numai video, când este vorba despre cărţi.

mi-a plăcut romanul, dar nu pentru că este un roman mai bun decât celelalte pe care le-am citit (cartea neagră - pe care îl consider în continuare cel mia bun - muzeul inocenţei şi istanbul), ci dintr-o motivaţie personală - „mi-era pur şi simplu dor de ceva clasic“, în stilul autorilor europeni de secol 19 (gen balzac şi tolstoi). pentru că fiind primul său roman, pamuk și-a făcut mâna, urmărind să scrie despre temele pe care le iubea atunci - romanul european (cel metafizic, rusesc și cel social, balzacian). decorul? firește, turcia pe valurile mici, dar adânci ale modernizării.

romanul este perfect construit: o primă parte mică, despre întemeietorul unei familii mic burgheze, de negustori, cevdet ișikșî. tot ce-și dorește acesta este o afacere prosperă și o familie. o a doua parte, cea mai consistentă, este formată din viața fiilor săi (și a unie generații): moștenitorul afacerii, cu viață plictisitoare și amantă, celălalt, cu viață la fel de plictisitoare, însă cutremurată de căutarea unui sens - un robinson care umbla după salvarea patriei prin propria cameră (p.664). a treia parte, la fel de scurtă ca prima, despre urmașul pictor al familiei, ce închide cercul, moștenind - în alte vremuri - atât dorința de introspecție a bunicului, cât și pofta sa de muncă și de viață. așadar, un final fericit.

un adevărat tur de forță, ce dovedește cu asupra de măsură talentul și dorința de a scrie a lui orhan pamuk. tur de forță care însă poate fi ușor evitat, citindu-i alte romane: pe alocuri, bucle mari pline de discuții sterile à la dostoievski și descrieri à la balzac, care mă gândesc că ar fi fost ușor evitate, pentru aflarea sensului, al acelui centru de care pomenește însuși autorul în romancierul naiv și sentimental. singurul punct forte ce te face să treci mai departe este pluritatea tonalităților personajelor, în monologurile lor - ceea ce creează o adevărată simfonie literară (reluată și în mă numesc roșu).

ideea generală a cărții, după mine, este întrebarea „ce anume poate ieși din acel amestec dintre acel spleen specific oriental și pragmatismul modern de sorginte europeană?“ răspunsul lui pamuk este unul personal (prin personajul ahmet ișikșî) - cel al creatorului, ce profită de tradiția strămoșească și de mediul în care s-a născut și format, pentru a crea (tablouri sau romane).

și mai este un personaj care mie mi-a plăcut cel mai mult: sora pictorului ahmet, melek. ea se naște imediat după moartea bunicului și e prezentă, ca bebeluș, în mai toată cartea; pentru ca, în ultima parte să o regăsim la fel de uriașă ca dimensiuni corporale ca în pruncie, dar teribil de vioaie ca o furtună. condusă exclusiv de ideile soțului ei avocat, mi-a dat mult dinamism lecturii - e tot timpul curioasă, veselă și sinceră. o ființă parcă de poveste, ce amintește de energiile naturii.

coperta ediției turcești

per ansamblu, romanul l-am citit cu o curiozitate mai mult istorică și de inchiziție a mentalităților, însă multe pagini m-au plictisit, toate acele opinii sterile ale unei întregi generații ratate - a anilor 35 - împărțite între politic și metafizic, pe sute de pagini. mi-au amintit de romanele interbelice românești „profunde“, cu ratați. așa că mă voi îndrepta sau întoarce cu o plăcere mai mare la celelalte romane ale lui orhan pamuk.

despre alte 3 cărţi ale lui orhan pamuk aici, aici și aici.

sursa foto

ei bine: „bărbatul sentimental“ de javier marías

despre frumusețea femeilor și altele, cu donald barthelme

Dumnezeu mi-e martor că iubesc gesturile femeilor la fel de mult ca oricare alt bărbat, atunci când, de pildă, stau pe scaunul din față al mașinii în chiloței și nu știu cum fac de se strecoară într-o ținută de stradă înainte să coboare, sau când portiera e deschisă, dar ele n-au coborât încă din mașină; iar, dacă te uiți din întâmplare pe fereastra unei case de pe trotuar, sau dacă reușești să te muți cu fereastra mai aproape de trotuar, uneori vezi câte una stând în lenjeria cea mai intimă, pe căldură, și apoi făcând iarăși treaba cu „strecuratul“ în ținuta de stradă, pe care și-o trage în sus, peste șolduri, și apoi își scutură capul, ca să i se așeze părul cum trebuie și toate alea.

Și toate astea sunt cele mai bune lucruri care au fost gândite și spuse, după părerea mea, sau care vor fi gândite și spuse vreodată, fiindcă singurul lucru care merită cât de cât pe lumea asta e frumusețea femeilor și, poate, anumite mâncăruri și, poate, muzicile de toate felurile, mai ales alea „ușoare“, cum sunt cele care se bagă la parade, cum ar fi trupa Sf. Pulaski Zdrențărosul din Orange, New Jersey, care te poate face să și plângi, creându-ți starea potrivită, fiindcă îți vorbește din inimă despre țara ta, că ce țară frumoasă este, și că chiar e țara ta, țara mea, țara noastră - genul ăsta de introspecție îți dă fiori, când o auzi interpretată de o unitate în marș. 

(donald barthelme, albă-ca-zăpada, editura leda, 2009, traducere de ana chirițoiu, pp.75-76)
 

„inside llewyn davis“ de joel and ethan coen

după muzee, teatre și alte distracții, am ajuns în seara asta la filmele festivalului cannes la bucurești, la ultimul film al fraților coen, inside llewyn davis, premiat cu marele premiu la cannes.

e al doilea lung metraj al fraților coen pe care-l văd, după stupefiantul nu există țară pentru bătrâni și adevăratul curaj (true grit). ei bine, filmul de astă seară seamănă cel mai mult cu un scurt metraj din paris, je t'aime, în care absurdul se unește cu umorul.

nu m-așteptam să văd umor la frații coen, însă în inside llewyn davis este. de fapt, unul crud, căci e vorba despre viața unui om, al unuia amenințat tot timpul de apropierea ratării. llewin davis e un cântăreț american de muzică folk, ce caută succesul pe la case de discuri sau producători. abandonat de partenerul său de cântec ce s-a aruncat de pe podul george washington, ăși caută cariera solo. în paralel, n-are nici un job și caută canapele pe la prieteni pe unde să doarmă. 

ei bine, pe un subiect așa de anost - eu urăsc muzica folk -, filmul a reușit să-mi captiveze atenția - prin actorii ce cântă live (închipuiți-vi-l pe justin timberlake miorlăind folk), prin farmecul actriței carrey mulligan spunând măscări cu fuck, prin excelentul joc al actorului secundar john goodman, și mai ales prin motanul roșcat, al cărui nume va fi dezvăluit de-abia la finalul filmului.

s-a hăhăit mult în sală, însă au existat și multe scene de tensiune - zăpadă, frig, întuneric, zloată - multe elemente ce se zbăteau în interiorul cântărețului ce s-a-ncăpățânat să meargă pe drumul său. un ulise ce-și caută ithaca, un jidov rătăcitor ce-și caută izbăvirea. cu noi alături. 
în orice caz, un altfel de „coen“.  

„moștenirea lui arne“ de siegfried lenz

siegfried lenz
 moștenirea lui arne 
(arnes nachlass)
 editura humanitas, buc, 2004
 traducere de alexandru șahighian
 171 de pagini broșate 
coperta de ioana d. mardare

siegfried lenz, un autor favorit
am câțiva scriitori contemporani cult, ce m-au impresionat până la uluire (josé saramago, cees nooteboom, javier marías), pe care am căutat să-i citesc integral.  siegrfied lenz se numără printre ei, după ce m-a lăsat mut cu ora de germană - despre care am scris aici -, roman reprezentativ pentru literatura germană, dar și a lumii.

acum, cu ultima nuvelă tradusă de la rao, există cinci cărți traduse din autorul neamț, din care eu am doar patru. (sper să scriu și despre celelalte două.)

care este moștenirea lui arne?
moștenirea lui arne nu e o capodoperă, ca lecția de germană. însă are câteva teme comune - povestirea la persoana întâi a unui elev, alternarea planului epic al prezentului cu cel al trecutului, stilul nostalgic, punerea cel puțin a unei „probleme“.

încă de la început, naratorul - tânărul hans - sortează „moștenirea lui arne“, o colecție de obiecte, care trag după ele amintirea posesorului lor, arne: un băiat orfan și sensibil, adus spre îngrijire  în familia lui hans.

trecutul îmi vorbea din tot ce luam în mână (p.138) - spune hans - și acesta ne vorbește fie nouă, cititorilor, fie lui arne însuși. moștenirea lui arne e un fel de muzeu al inocenței pamukian, iar, după ce citești cartea, observi cum timpul e adus îndărăt, fără a mai trebui să spui nimic. (p.171)

până la urmă, literatura poate fi unicul mijloc de a recupera timpul, din a transforma trecutul în eternitate - o știm de la proust. aceasta ne repetă - și da, e nevoie să ni se repete, să nu uităm - siegfried lenz și aici. dar oare numai de asta este cartea?

cărțile traduse în românește ale lui siegfried lenz, din biblioteca mea

arne este un băiat neobișnuit. tatăl lui s-a sinucis cu membrii familiei, ca să scape de datorii. numai el a scăpat, așa că poartă după el sensibilitatea întâlnirii cu moartea. are, de asemenea, talent la limbi străine. însă ceea ce-și dorește este apartenența la un grup. își „recuperează“ oarecum „familia“, însă nu este acceptat de prieteni. de unde PROBLEMA cărții: vina noastră, a tuturor, față de oamenii de aproape. lipsa noastră de atenție față de cel care vrea să ne fie aproape înseamnă o VINĂ. preferăm să studiem cu binoclul intimitățile altora, dar suntem miopi și respingem la eforturile celui de aproape de a se apropiere față de noi.  

la finalul cărții, micuțul arne va lăsa după el și o altă moștenire, alături de cea materială. ce anume, citiți cartea. e mică, adevărată și frumoasă.

„eu și tu“ de bernardo bertolucci

lorenzo are 14 ani și e introvertit. așa că nu-i place să meargă în excursie cu clasa. dar își minte mama că merge și alege să locuiască în subsolul blocului, mobilat de la o fostă locatară, o contesă. așa că-și ia un roman cu vampiri - de anne rice -, un terarium cu furnici, provizii de cola, sucuri și conserve și se pune pe ascultat muzică și pe calculator.

dar iată că are un musafir nepoftit: pe olivia, sora lui vitregă, cam drogată. ce pățește lorenzo al nostru e tot filmul.

desigur că, deși nu e cel mai bun bertolucci, e tot copilul lui și i-l recunoaștem cu cadre uimitoare, filtre de lumină și jocuri transparente.

filmul e o ecranizare a romanului omonim de niccolò ammaniti (autorul lui nu mi-e frică, tradus la noi și ecranizat și el) și în mod sigur romanul e scris la persoana întâi. ei bine, reușita filmului, pentru mine, este aceea că chiar am văzut, auzit și simțit prin ochii personajului adolescent. desigur că un subsol întunecat nu e un univers tocmai portivit pentru un film, însă poate fi interpretat ca lumea introvertă a unui copil singuratic, ca o lume a copilăriei / artei în lumea reală, ca unic refugiu în fața unei societăți în care mamele își cresc singure copiii, iar elevii trag jointuri în la școală.

despre un film regal al lui bertolucci - conformistul - am scris aici.

să spun că filmul e de văzut e redundant.

prima pagină din noul pynchon

„meteorii“ de michel tournier

michel tournier 

 meteorii 

 (les météores) 

editura univers, bucurești, 1995

 traducere de irina bădescu

 443 pagini broșate 

coperta de vasile socoliuc

fără îndoială, romanul acesta este capodopera lui tournier și un roman de referință pentru literatura franceză a secolului trecut. nu numai că te lasă perplex prin perspectivele sale – dintre care cea care bobinează firul epic este gemelaritatea ca perfecțiune umană. nu doar că-ți poartă imaginația prin metafore pitorești – de exemplu, grădina ca insulă de eternitate. dar te introduce în referințe dintre cele mai ciudate și heteroclite – psihanalitice, mitologice, religioase, meteorologice, biologice.

este și nu este un roman. este roman pentru că are acțiune – povestea neamului surin, a familiei edouard și maria barbara, care, alături de mulți copii îi are pe gemenii jean-paul, gemeni identici care vor alcătui ființa pefectă. și pornind de la gemeni, tot romanul subîntinde această perspectivă – deloc unică – a gemelarității ca ideal ubicuu. până la ideea că noi, negemenii, singularii, suntem doar niște căpcăuni care ne-am ucis, în căiță, fratele geamăn. cei doi gemeni vorbesc un grai specific, mai mult tăcut, de o generalitate până la esență – eoliana. somnul și instinctele sexuale și le rezolvă tot în doi, într-un 69 numit jocul de-a bep. până când unul dintre cei doi va destrăma visul, iar celălalt va trebui să-l urmărească, neștiind de fapt că va cuceri lumea, va putea să se extindă asupra ei ca un copac cu rădăcini infinite, țintuit în pat ca eroul lui max blecher.

un alt personaj memorabil este unchiul celor doi, alexandre, un homosexual dandy al gunoaielor, care imprimă romanului perspective provocatoare, decadente, dar mai cu seamă mizantropice și inteligente (aș putea spune că alexandre surin e un cioran gay). și el caută perfecțiunea împerecherii – una superioară celei heterosexuale – dar pe care nu o va găsi niciodată.

despre un alt roman al lui tournier, regele arinilor, aici.

nu este roman pentru că avem numeroase incursiuni eseistice și concentrate despre arabia, japonia, islanda, canada sau germania. și deasupra tuturor, vântul paraclet, duhul sfânt care împărățește lumea, sferă vie și zgomotoasă care înconjoară pământul ca un înveliș plin de umori și vârtejuri și asta înseamnă spirit, sămânță și cuvânt. (p.110) ca materializare a duhului, meteorii – adică toate fenomenele meteorologice – reflectă viața umană: Un nor se formează în cer ca o imagine în creierul meu, vântul suflă așa cum eu respir, un curcubeu se arcuiește între două zări, în timp ce inima se împacă din nou cu viața. (p.432)

există sute de idei, comparații, panseuri, metafore – majoritatea prin gând nu-ți vor trece vreodată. și ăsta cred că e geniul lui tournier (afirmat total în această carte): perspective neașteptate, învelite elegant în ironie și inteligență livrescă.

mi-aș dori ca romanul să fie reeditat – declar sobru că e de referință – cum au fost reeditate celelalte traduceri, pe la polirom, rao, sau humanitas. și se cuvine prinos traducătoarei irina bădescu, pentru munca sa superțuț.

pynchon și salinger

pe 17 septembrie va apărea un nou pynchon, bleeding edge. poate fi precomandat pe amazon.

tot în septembrie, un documentar despre salinger. muncit în 9 (nouă) ani.

vladimir nabokov: viața și lolita

un documentar produs de bbc.

„marginalii la numele trandafirului“ de umberto eco

umberto eco 
numele trandafirului 
(il nome della rosa: nuova edizione)
 editura polirom, iași, 2013
traducere de florin și mara chirițescu
 566 de pagini broșate
 coperta de carmen parii

încă din postfața ediției numelui trandafirului pe care am citit-o, în 1992, marginaliile erau menționate de traducător ca apărute în revista secolul 20, din 1983 (traducerea românească a apărut inițial în 1984, la editura dacia).

personal, nu fusesem mulțumit cu postfața lui florin chirițescu. mai ales că, prin cercurile cititoricești circula legenda unei alte traduceri/ediții, în care toate citatele latinești erau și ele traduse și explicate (nu există așa ceva - de aceea m-apucasem eu să le traduc - sic!).
așa că tot am căutat aceste marginalii și glose ale scriitorului însuși.

ediția de față a polirom-ului, revizuită de autor în 2011, mai explică din citate, dar nu e esențial diferită de prima. câteodată, scriitorului i se întâmplă, asemenea dentistului când pacientul lui simte o denivelareși e de ajuns să șlefuiască un pic cu freza, să taie la rândul său un cuvânt, iar întreaga frază să devină mai aerisită. (p.8) ca urmare, și cea românească de față e a aceluiași traducător - florin chirițescu - lucrată de redactorul dan croitoru.

despre romanul numele trandafirului am scris aici.


marginaliile lui umberto eco la numele trandafirului

în aceste marginalii, umberto eco nu explică romanul, ci povestește despre motivul și despre modul în care a scris cartea, pe urmele lui thomas mann, cum am scris doctor faustus (de altfel, serenus zeitblom este un model pentru adso din melk).

în primul rând, a scris romanul pe la 50 de ani:
Am scris un roman pentru că mi-a venit pofta să-l scriu... Am început să scriu în martie '78, mânat de o idee fecundă. Aveam chef să otrăvesc un călugăr. Cred că un roman poate lua naștere dintr-o idee de acest gen, restul nu e decât conținutul care se adaugă pe măsură ce înaintezi. (p.538)

și apoi umberto eco începe un adevărat curs de naratologie, pe care îl va relua, 28 de ani mai târziu, rezumat, în confesiunile unui tânăr romancier, sub denumirea de scriere creativă.

1. pentru umberto eco, romanul este un fapt cosmologic. adică prin acest roman, trebuie contruită o lume - pe cât posibil mobilată până la ultimele amănunte. (p.541) apoi, cuvintele vor veni de la sine: rem tene, verba sequentur. ei bine, primul an al scrierii romanului (a fost scris în doi) a fost dedicat construirii acestei lumi.

de pildă, a desenat chipurile tuturor călugărilor, chiar și a celor care nu apar în carte. a construit întreaga abație, metru cu metru, treaptă cu treaptă - a se vedea și harta de la începutul cărții - iar dialogurile au fost construite să țină doar atât cât personajele se mișcau dintr-un loc în altul.

2. privitor la dialoguri: cât de medievale trebuiau să fie? așa că a recitit romanele medievale, epopeea cavalerească și a realizat că respectase o uzanță narativă și poetică.

coperta ediției originale revăzute din 2012

feluri de dialog:

- ce mai faci?
- bine. dar tu?

- ce mai faci? zise giovanni.
- bine, dar tu? zise pietro.

- ia spune, zise giovanni, ce mai faci?
și pietro, iute:
- bine, dar tu?

- ce mai faci? se interesă giovanni cu bunăvoință.
- bine, dar tu? răspunse pietro, batjocoritor.

- zise giovanni:
- ce mai faci?
- bine, răspunse pietro, cu voce incoloră. apoi, cu un zâmbet nedefinit: dar tu? (pp.545-546)

3. o altă noțiune (figură retorică, de fapt), despre care nu se prea vorbește, este preterițiunea. prin ea, autorul (povestitorul adso) atrage atenţia că nu vrea să aducă în discuţie un anumit lucru, dar de fapt, vorbeşte. extrema, eco o numește salgarism (de la scriitorul salgari) - când acțiunea se oprește pentru explicații enciclopedice. aș adăuga că e folosit din plin de danbrownieni.

4. se vorbește mult de stil, dar eco se referă la respirație. anume că fiecare roman are ritmul lui, și e vevoie să te acomodezi - ca cititor cu el. de aceea începutul romanului poate părea plictisitor, însă piatra de moară are rolul de acomodare, dar și de probă inițiatică. Cui nu-i place, cu atât mai rău pentru el: rămâne la poalele muntelui. (p.550)

un exemplu de respirație este scena dragostei din bucătărie. având la îndemână citate din cântarea cântărilor, sfântul bernard, jean de la fecamp etc., eco a reușit să le amestece dintr-o suflare. cu ochii pe ele, le-a influențat conform unei nevoi ritmice fizice, de scris la mașină. Ceea ce făcea citatul să fie potrivit inserat în acel loc era ritmul pe care îl introduceam, ocolindu-le din priviri pe cele care mi-ar fi oprit ritmul degetelor. (p.551)

5. o bună parte din finalul marginaliilor o constituie postmodernismul. eco aderă încă de la început la el. și aș putea spune că marginaliile însele pot constitui un ghid al romanului postmodern.

de pildă, vorbește despre relația operei cu cititorul. aici introduce elementul plăcerii tuturor, dar nu după o rețetă, ci conform unei nevoi de construire. după 100 de pagini - spune eco - trebuie să-ți construiești cititorul pentru cele ce vor urma. și aici dă exemplul clasicului carlo manzoni. Manzoni nu scria să placă publicului așa cum era, ci ca să formeze un public căruia romanul său să nu poată să nu-i placă. (p.554)

dar despre postmodernismul lui eco, poate într-un post viitor.

alte chestii:

• Romanul era intitiulat inițial Abația crimei (p.534)
• Arta este fuga de emoția personală, am învățat acest lucru atât de la Joyce, cât și de la Eliot. (p.548)
• Prezentul îl cunosc numai din mijlocirea ecranului televizorului, în timp ce Evul Mediu îl cunosc nemijlocit. (p. 539)
• Autorul s-ar cuveni să moară după ce a terminat de scris. Ca să nu tulbure drumul textului. (p.536)

„ofertă irezistibilă“ de giuseppe tornatore

geoffrey rush joacă rolul unui licitator de artă. prin câteva escrocherii, dar și prin talent, el reușește să colecționeze tablouri originale și extrem de valoroase cu femei. până când întâlnește o femeie adevărată. și oricât etern feminin e surprins în tablourile sale, carnea tânără provoacă mai mult.

dincolo de jocul psihologic al poveștii, există jocul imaginii cu care tornatore se descurcă magistral. este un duel al văzutului și nevăzutului, al ascunsului și neascunsului, al originalului și falsului deopotrivă. pe fundalul unui conac vechi, regizorul se folosește din plin de decorul somptuos și de simboluri pentru a-i înscena personajului principal, dar și nouă, un Spectacol.  

filmul nu-i o capodoperă, dar te încântă ca un tablou frumos, care prindebrusc glas. glasul lui ennio morricone, firește.

imdb
trailer

„incredibila și trista poveste a candidei eréndira și a bunicii sale fără suflet“ de gabriel garcía márquez

gabriel garcía márquez 
incredibila și trista poveste a 
candidei eréndira și 
a bunicii sale fără suflet
 (la increíble y triste historia
 de la cándida eréndira 
y su abuela desalmada)
 editura rao, buc., 2002
 trad. tudora șandru mehedinți
 123 pagini legate
 coperta de done stan

mai întâi că este o culegere de povestiri (după unii, cea mai bună). a fost tradusă la noi de demult, ba chiar are o ediție uriașă, ilustrată, de care amintește și mircea cărtărescu în rem.

per ansamblu, pentru două povestiri, îl voi include pe marquez în topul meu de autori de povestiri, după cehov, cortázar, borges și cele două povestiri sunt: un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe (publicată chiar înainte de veacul de singurătate, la 39 de ani) și înecatul cel mai mai frumos de pe lume.

un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe

... Era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi și care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă-l împiedicau aripile sale uriașe. (p.7)

aterizase în curtea lui pelayo, după trei zile de ploaie.și-atunci începe totul. de fapt, îngerul nu începe nimic, ci oamenii. el stă unde e așezat, în fundul unei grădini, într-un coteț cu găini. oamenii, în schimb, încep să se-nvârtă. popii-l caută de buric, sau dacă știe latină. ologii-l caută să se vindece. dar minunile sunt „inverse“:

puținele minuni puse pe seama îngerului dezvăluiau o oarecare tulburare a minții (cui?), cum a fost minunea cu orbul care nu-și căpătă vederea, dar căruia îi ieșiră trei dinți noi, și cea cu damblagiul care n-a putut merge, dar a fost gata să câștige la loterie, și cea cu leprosul căruia îi crescură fire de floarea-soarelui pe răni. (p.11)

singurul beneficiu este al familiei lui pelayo, care în urma vânzării biletelor către curioșii ce veneau să vadă îngerul, devine bogată.

mi se pare ceva tragic: îngerul ajunge obiect de bâlci, oamenii nu se aleg cu nimic. nici măcar cu răbdarea - singura virtute supranaturală. și ceva nedumerit: este absurdă căderea îngerului printre acei oameni? până și minunile devin absurde? de ce m-apucă mila pentru îngerul ăsta bătrân?

înecatul cel mai mai frumos de pe lume

cum naiba să scrii o povestire despre un înecat (oricât ar fi el de frumos), care mai e și uriaș pe deasupra? dar poate tocmai de-aia. dar când scrii bine despre personaje colective de oameni, poți și despre un înecat.

era mult mai mare decât oricare om, căci abia încăpea în casă, dar au crezut că însușirea de a crește și după moarte era poate în firea numitor înecați. (p.37)

și femeile, când să pregătească mortul pentru îngropare, îi descoperă mărimea aceea. tare frumoasă.

Rătăceau pierdute prin acele labirinturi închipuite, când, cea mai bătrână dintre ele, fiind cea mai vârstnică, privise înecatul mai curând cu milă decât cu patimă, suspină:

- După chip, pare să îl cheme Esteban. (p.39)

și iată că înecatul, primind numele, devine personaj. iar femeile încep să-i inventeze necazuri provocate de dimensiunile urieșești, încât mortul chiar le devine apropiat. desigur că izbucnește conflictul: femei-bărbați.

și iac-așa, un mort începe să schimbe întreaga comunitate, transformând-o...

cum? vă las să citiți. 

iar aici, opinia altcuiva căruia i-au plăcut fix aceleași două povestiri. 

„povestea târfelor mele triste“ de gabriel garcía márquez

gabriel garcía márquez 
povestea târfelor mele triste 
(memorias de mis putas tristes)
 editura rao, buc, 2007
 trad. tudora șandru mehedinți 
124 pagini legate 
autorul copertei neprecizat

am găsit-o la un anticariat, nou nouță, la doar 10 lei, am luat-o dintr-o dată. deși nu e o perioadă când aș citi romane despre tristețe, am eu destulă în mine. am citit-o chiar în seara aceea.

(micro)romanul începe bine, încă de la prima propoziție - marquez e un maestru al scrierii:

În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară. (p.13)

apoi găsim povestea bătrânului de 90 de ani: un singuratic, de profesie știrist la ziar, necăsătorit, cu o viață lipsită de evenimente. și mai ales cu o viață lipsită de dragoste. așa că, dintr-o toană, eroul nostru apelează la o matroană de bordel să-i găsească o adolescentă fecioară. și i se găsește o cusătoreasă de 14 ani. care-și întâmpină  „clientul“ dormind. uimit de frumusețea fetei, bătrânul începe s-o admire. și-și găsește dragostea. și se schimbă.

De atunci am avut-o în minte atât de limpede, că făceam cu ea ce pofteam. Îi schimbam culoarea ochilor după starea mea de spirit: de culoarea siropului când râdea, de culoarea focului când o supăram. O îmbrăcam potrivit vârstei și împrejurărilor  ce țineau seama de schimbările mele de dispozoție: neștiutoare îndrîgostită de douăzeci de ani, târfă de salon la patruzeci, regină a Babiloniei la șaptezeci, sfântă la o sută. Cântam duete de dragoste de Puccini, bolerouri de Agustín Lara, tangouri de Carlos Gardel și ne încredințam încă o dată că acel ce nu cântă nu-și poate nici măcar imagina ce înseamnă fericirea de a cânta. (p.69)

acesta e clinciul care m-a făcut să-mi placă cartea: felul în care eroul de nouăzeci de ani, se schimbă. și nu doar el, ci și lumea din jur.
... Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită. (p.74)
Să nu mori fără să vezi cât de minunat e să ți-o tragi din dragoste. (p.109)

nu e nici un realism magic aici. ci o meditație ficțională la posibilitățile vieții, la senectute. frumusețea va salva lumea, spunea idiotul lui dosto. frumusețea unei fecioare salvează o viață searbădă, spune aici gabo.

despre felul cum Teatrul schimbă o viață, la mihail bugakov, aici.

iată trailerul ecranizării:

„autoportrete“ de francis bacon

trei studii pentru un autoportret, 1976 (ulei pe canvas)

foto de aici

priviți cele trei variante de autoportret ale lui francis bacon, pictor englez (1909-1993). nu e nevoie să știți prea multe despre pictor, că a fost bețiv, că lua morfină, că, după unii biografi, a fost sado-masochist. nu trebuie să știți că a fost socotit cubist, suprarealist sau expresionist. nu-i așa că e ceva care stârnește repulsie, dar și fascinație? ca la un cadavru stâlcit pe șosea la un accident, ca fascinația cu care trecătorii se adună în jur. 

amestecul de roz și albastru, împăstarea grăunțoasă ce șterg granițele nasului și ale obrazului stâlcesc mutra pictorului. o gaură neagră soarbe jumătate de chip pe dinăuntru sau în neant: o fi inconștientul, or fi tenebrele din noi înșine? la a doua piesă, ochiul e și el un maelstrom, e absoarbe și el ceva, sau e absorbit. sau ce văd eu gaură neagră o fi urechea lipsă a lui van gogh?

în orice caz, mie bacon îmi arată fragilitatea cărnii pe care o port și din care sunt făcut; nu văd nimic terifiant, sau distructiv. doar o neputință de a-mi stăpâni tenebrele, o neputință de a găsi răspunsuri întăritoare. omul din triptic nu e stăpânitor, ci o formă mult mai împăcată decât chipul fotografiat, plin de angoasă.

notă de subsol la „howl“ de allen ginsberg

Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! 
Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! 
The world is holy! The soul is holy! The skin is holy!
            The nose is holy! The tongue and cock and hand 
            and asshole holy! 
Everything is holy! everybody's holy! everywhere is 
            holy! everyday is in eternity! Everyman's an 
            angel! 
The bum's as holy as the seraphim! the madman is 
            holy as you my soul are holy! 
The typewriter is holy the poem is holy the voice is
            holy the hearers are holy the ecstasy is holy! 
Holy Peter holy Allen holy Solomon holy Lucien holy 
            Kerouac holy Huncke holy Burroughs holy Cas-
            sady holy the unknown buggered and suffering
            beggars holy the hideous human angels! 
Holy my mother in the insane asylum! Holy the cocks
            of the grandfathers of Kansas! 
Holy the groaning saxophone! Holy the bop 
            apocalypse! Holy the jazzbands marijuana
            hipsters peace & junk & drums! 
Holy the solitudes of skyscrapers and pavements! Holy
            the cafeterias filled with the millions! Holy the 
            mysterious rivers of tears under the streets! 
Holy the lone juggernaut! Holy the vast lamb of the 
            middle class! Holy the crazy shepherds of rebell-
            ion! Who digs Los Angeles IS Los Angeles!
Holy New York Holy San Francisco Holy Peoria &
            Seattle Holy Paris Holy Tangiers Holy Moscow
            Holy Istanbul!
Holy time in eternity holy eternity in time holy the 
            clocks in space holy the fourth dimension holy
            the fifth International holy the Angel in Moloch!
  Holy the sea holy the desert holy the railroad holy the
            locomotive holy the visions holy the hallucina-
            tions holy the miracles holy the eyeball holy the 
            abyss! 
Holy forgiveness! mercy! charity! faith! Holy! Ours! 
            bodies! suffering! magnanimity! 
Holy the supernatural extra brilliant intelligent
            kindness of the soul! 

___________________________
(traducerea mea)
Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt!
            Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt!
Lumea e sfântă! Sufletu-i sfânt! Pielea e sfântă!
            Nasul e sfânt! Limba și pula și mâna 
            și gaura curului sfânte!
Totul e sfânt! cu toții sunt sfinți! oriunde e 
            sfânt! fiecare zi e eternă! Fiecare om e un
            înger! 
Vagabondul e sfânt ca serafimul! nebunul e
            sfânt ca tine, sufletul meu, de sfânt!
Mașina de scris e sfântă poemul e sfânt vocea-i 
            sfântă scultătorii sunt sfinți extazul e sfânt!
Sfânt Peter sfânt Allen sfânt Solomon sfânt Lucien sfânt
            Kerouac sfânt Huncke sfânt Burroughs sfânt Cas-
            sady sfinți necunoscuții bulangiii și suferinzii
            cerșetori sfinți hidoșii îngeri umani!
Sfântă mama mea în azilul de nebuni! Sfinte pulile
            strămoşilor Kansasului!
Sfânt grohăitorul saxofon! Sfântă bop
            apocalipsa! Sfinte-orchestrele de jazz marijuana
            hipsterii pacea & marfa & tobele!
Sfinte singurătățile zgârie-norilor și ale pavajului! Sfinte
            cafenelele pline de milioane! Sfinte
            misterioasele râuri de lacrimi de pe sub străzi!
Sfânt distrugătorul* cel singur! Sfânt uriașul miel al
            clasei de mijloc! Sfinți nebunii părstori ai rebel-
            iunii! Cine-nțelege Los Angeles-ul ESTE Los Angeles-ul!
Sfânt New York-ul Sfânt San Francisco Sfânt Peoria & 
            Seattle-ul Sfânt Parisul Sfânt Tangerul Sfântă Moscova
            Sfânt Istanbulul!
Sfânt timpul în eternitate sfântă eternitatea în timp sfinte 
            ceasurile în spațiu sfântă a patra dimensiune sfântă
            Internaționala a cincea sfânt Îngerul în Moloch!
Sfântă marea sfânt deșertul sfântă calea ferată sfântă
            locomotiva sfântă viziunea sfinte halucinațiile 
            sfinte miracolele sfânt globul ochiului sfânt
            abisul!
Sfântă ierarea! mila! caritatea! credința! Sfinte! Ale noastre!
            trupuri! suferind! mărinimie!
Sfântă supranaturala extra strălucita inteligenta
            bunătate a sufletului!
*original juggernaut, termen din sanscrită simbolizând o forță distructivă de neoprit

foto: peter orlovsky și allen ginsberg. (sursa) 

hrabal şi nooteboom - două mari surprize editoriale

după ce în urmă cu un an lăudam iniţiativa editurii art de a reedita varianta irinei mavrodin din în căutarea timpului pierdut, am constatat cu surpriză că editura a renunţat la paginile cusute, ceea ce înseamnă că la recitiri repetate, la umbra fetelor în floare va zbura dintre coperţi în eter.

totuşi, tot art va începe seria de autor BOHUMIL HRABAL, deocamdată cu două opere deja traduse la noi, l-am servit pe regele angliei, şi trenuri cu prioritate, despre care am scris aici şi aici. sper că vor apărea şi traducerile apărute la obscura editură ivan krasko, a lui ondej stefanko. de asemenea, tot art mai scoate un proaspăt walter benjamin (despre care am scris aici şi aici), vise, în traducerea lui andrei anastasescu.

şi, referitor la autorii preferaţi, editura univers a scos primul volum din seria de autor CEES NOOTEBOOM, autor olandez, după mine, extraordinar (am scris aici şi aici). a început deci cu o traducere nouă din ritualuri, despre care am scris aici. 

„motoare sfinte“ de leos carax

o parodie genială

în sala friguroasă a cinema-ului studio, printre vreo 20 de persoane, am văzut în seara asta holy motors.

când am ieșit de la film, ceea ce mi-a venit în cap, apoi în zâmbetul colțului gurii a fost acest gând: să vezi ce de interpretări o să găsească criticii de film! să vezi ce-o să mai scormonească după repere din istoria cinemaului, după aluzii ascunse, după înțelesuri opace!

eu am ieșit cu ideea clară a unei parodii cinematografice. pe ideea actorului ce joacă zeci de roluri, un bărbat ce se plimbă cu limuzina interpretează diferite roluri, după diferite scenarii: 

o babă cerșetoare în miezul parisului; un criminal ce-și omoară alter ego-ul; un pitic delabrat - unii au văzut un king kong, eu am văzut un grenouille mestecător - ce-ascunde o femeie frumoasă (eva mendez) în pântecele parisului; o luptă japoneză, împușcături pe banda de alergare, un act sexual simulat - toate pentru simulări pe computer; o moarte senectă sub chipul unei tinere și altele - sunt toate secvențe fără cap și coadă, doar cu punct culminant. luat de fiecare dată în derâdere, ca într-o commedia dell'arte.

de ficare dată, o întorsătură de situație - ce te lasă tablou - face să-ți alunge neînțelegerea sau plictiseala. un tată îi spune fiicei că pedeapsa pe care i-o dă e chiar îndurarea vieții ei serbede; satirul adoarme cu penisul erect în poala femeii, pe melodia căluților frumoși; după ultima promenadă muzicală, fostul amant fuge urlând în fața trupului stâlcit al iubitei; după „moarte“, bătrânul își întreabă „nepoata“ cum o cheamă, de fapt, pe ea, ca actriță. etc. iar când la finalul filmului, mașinile prind să vorbească, cum să nute pufnească râsul?

cum spune michel piccoli într-o scurtă scenă, frumusețea e în ochii privitorului. regizorul și-a spus povestea sa, după obsesiile care l-au bântuit, e rândul nostru (sau nu, căci se întâmplă ca privitorul să lipsească) să SAVURĂM frumusețea, în măsura în care o găsim, și nu s-o căutăm cu orice preț. iar fumusețea, în cazul actorului complet care este denis lavant, este impreovizația. să stăm liniștiți, pe locurile noastre din sală, doar el are cheia pentru dincolo de pădurea de mesteceni, de-acolo de sus, din balcon.