„cincizeci de umbre ale lui grey“ de erika l james

e.l. james 
cincizeci de umbre ale lui grey 
(fifty shades of grey) 
editura trei, bucurești,2012
 traducere de c-tin dumitru palcus
 616 pagini broșate

o nouă sandra brown

ea e ana(stasia) steele și e o gâsculiță inocentă ce se poartă în blugi fără să știe însă să se poarte. îi place tess d'urberville. și-l are ca reper masculin pe cine altul, decât pe david de michelangelo.

el e christian grey (nici nu vă gândeați la dorian gray, nu?) și e cel mai bogat, cel mai evaziv, cel mai enigmatic burlac din statul washington. are până și o batistă de in proaspăt spălată, cu monogramă. CTG. ce va să zică că e ditamai stilatul. bea pouilly fumé și ascultă delibes. în schimb, are replici de filme ieftine americane, de 10 bani.

... Eu nu fac dragoste. Eu fut… tare și cu forță. ... Încă nu știi în ce te-ai băgat. Încă mai poți să fugi unde-oi vedea cu ochii. Hai, vreau să-ți arăt sala mea de jocuri.

când ce să vedem? pe la capitolul 5, după 4 de preludiu plictisitor, se întrezărește bdsm-ul, într-un lift!:
Se repede la mine, lipindu-mă de peretele liftului. Până să-mi dau seama ce se întâmplă, îmi prinde ambele mâini într-o strânsoare ca de clește deasupra capului și mă țintuiește de perete cu propriile
șolduri. Ce nebunie! Cu cealaltă mână mă apucă de păr și-l trage în jos, ridicându-mi fața, după care-și lipește buzele de ale mele. Puțin lipsește să nu fie dureros. Gem în gura lui, oferindu-i limbii sale spațiu de manevră. El profită din plin și limba lui îmi explorează gura cu mișcări exersate. N-am fost niciodată sărutată astfel. Șovăielnic, limba mea o atinge pe a lui, alăturându-i-se într-un dans lent, erotic, totul numai atingere și senzații, cu mișcări iuți și agresive. (cap.5)

mai încolo, la capitolul 8, după ce ana e dusă într-o casă de epocă din seattle, face sex în pat și unul oral în cadă (adică, evem să aflăm repede, e vanilla sex, sex clasic, fără jucării). 

la capitolul 11, este descris contractul dintre Dominator și Supusă - de fapt cel mai mișto text din carte. probabil a știut-o și autoarea, că dup-aia ne tot plictisește cu fragmente din contract și mailuri de negociere pe zeci de pagini. Scopul fundamental al acestui contract este să-i permită Supusei să-și exploreze senzualitatea și limitele în siguranță, cu respectul și considerația cuvenite pentru nevoile, limitele și stării ei de bine. (sic!) 
spicuiesc din anexă:

Limite acceptabile: masturbare, cunnilingus, felație, înghițirea spermei, penetrare vaginală, fisting vaginal, penetrare anală, fisting anal; 
- folosirea: vibratoarelor, dildourilor, dopurilor anale, alte jucării vaginale/anale; 
- bondage cu frânghie, bondage cu cătușe din piele, bondage cu cătușe de mâini/cătușe de picioare, bondage cu bandă adezivă, bondage cu alte mijloace; 
- imobilizare cu: mâinile legate în față, gleznele legate, coatele legate, mâinile legate la spate, genunchii legați, încheieturile legate de glezne, legarea de obiecte fixe, piese de mobilier etc., legare de bara de întindere, suspendare, legare la ochi, legare la gură cu un căluș.
- pe o scară de la 1 la 5, unde 1 înseamnă plăcere intensă și 5 disconfort maxim, pe ce scară se poate suporta? 1—2—3—4—5 
- suferință/ pedepsire/ disciplină prin: bătaie cu palma la șezut (asta cu șezutul e bună!), biciuire, bătaie cu padela, cu bastonul, mușcături, cleme de sfârcuri, cleme genitale, gheață, ceară fierbinte și alte tipuri/metode de provocare a suferinței.

nu mă opresc înainte de a mai pune un mic fragment de sadism (nu are nici o legătură cu sade), pentru o idee generală de stil (de-abia după cap.14): 
mișcă brusc cravașa și mă lovește sub fese… în dreptul sexului. Luată pe nepregătite, țip și simt
cum toate terminațiile mele nervoase sunt în stare de alertă. Trag de legăturile care mă țin pe loc. Șocul reverberează prin mine și este o senzație cât se poate de dulce, de stranie și de plăcută. Cu ochii închiși, încerc să absorb multitudinea de senzații care-mi străbat corpul. Foarte încet, îmi aplică o ploaie de lovituri mici și usturătoare de cravașă în josul pântecului, îndreptându-se în jos. Știu unde duce asta și încerc să mă întăresc pentru ce va fi în final, dar când îmi lovește clitorisul, scot un țipăt puternic.
—Oh… te rog! mă vait eu.


oh, te rog! ne văităm și noi, cititorii „perversei“ scriitoare, în fața acestei cărți flatulate, proastă de la propoziții (lipsite de metafore, de comparații, ce să mai spun de prosopopee, afereze sau asindete) până la viziune - care lipsește cu desăvârșire. recomandabilă, în mod sigur, celor cu maturitate emoțională scăzută - nu mai spun de cea livrească.
oricum, ou sont des neiges de sandra brown? doamna brown mi se pare acum deja un clasic!

pentru ceva erotic de super-calitate, recomand trilogia murdară la havana de pedro juan gutiérrez, apărută tot la editura trei.  

 

cartea la minut - „spovedanie" de lev tolstoi

pe acest blog mai puteți citi despre alte cărți de tolstoi dând link pe titluri:
copilăria, adolescența, tinerețea
cazacii, părintele serghi și moartea lui ivan ilici,
învierea, și
hagi murad.

câștigător concurs „numele trandafirului“

răspunsul la întrebarea de la concursul de miercuri este william ockham. au răspuns corect 19 persoane, în ordinea facebook și blogger:

în urma tragerii la sorți de pe random.org, câștigătorul norocos a ieșit andrei judeu. felicitări și să (re)citească cu plăcere numele trandafirului, în ediția revizuită, și să se bucure de marginalii, cum m-am bucurat și eu. și-l rog să-mi trimită adresa pe dragosbutuzea@yahoo.com.

 

felicitări și celorlalți, cărora le mulțumesc că au participat.
cartea a fost oferită de polirom.

ce (mai) așteptăm de la intelectuali?

ajuns întâmplător - din nou - pe blogul lui soirs, am găsit un post despre nevoia intelectualului (nemulțumit și depresiv) de a găsi la confrații săi (filozofi contemporani) „trusa de unelte“ cu care să arunce în aer sistemul lumii ticăloșite de astăzi. nevoia de a găsi idei cu aplicare la praxis.

cu mintea la marx, de exemplu, care admiră și acum pe criticul capitalismului, dar care și surâde la junele coautor al manifestului comunist - oare nu e o dovadă a hiperorgoliului că poți înțelege, de pildă, cum să stopezi efectul de pârghie (leverage) și cum să reglezi politicile monetare, fără s-o dai în reducționisme propagandistice (vezi cazul jurnalistului michael moore)?
  
aș aminti pe julien benda, care le amintește intelectualilor că rolul lor nu e a schimba lumea, participând la disputele lumești, ci e acela de a-și îndeplini menirea și angajamentul față de valorile suverane - ale libertății, justiției și adevărului; un adevăr fie el și relativ.

CONCURS! numele trandafirului în ediția nouă!

CONCURS!

spuneam în postul de mai jos că m-am bucurat de apariția marginaliillor lui eco la numele trandafirului - cu alte cuvinte, cum a scris el romanul - în noua ediție a polirom-ului (care oferă și cartea).

ei bine, această ediție - REVĂZUTĂ DE AUTOR - va ajunge la cea/cel care va răspunde corect la următoarea întrebare - până vineri, la ora 12:00. 
alegerea va fi făcută prin random.

întrebarea este:
ce filozof scolastic de secol 14 a discutat despre concepte ca  reprezentări mentale și „intenții ale sufletului“) și datorită căruia umberto eco a trebuit să mute acțiunea romanului din secolele 12 și 13 - pe care le cunoștea mai bine?

mult succes!

„sora cea mică“ de raymond chandler

raymond chandler 
sora cea mică
 (the little sister)
editura nemira, bucurești, 2013
 traducere de adriana bădescu 
277 de pagini broșate 
coperta de dana mororiu &
 corneliu alexandrescu

vara, chiar dacă nu ești la plajă, imposibil să nu dorești să te delectezi cu un roman polțist bun. mai ales unul clasic american. printre cele mai bune - pe care le-am prezentat video aici - stau cele ale americanului raymond chandler, pe care nemira le-a reeditat proaspăt.

este o recitire și m-a uimit mai mult ca prima oară.
în primil rând că detectivul marlow este un anti-erou în această carte. și-o cam ia, în primul rând de la „sora cea mică“ care îi intră în birou cu un caz - pe numai 20 de dolari. dar nu numai.

căci în los angeles, ținta va fi întotdeauna hollywood-ul. cu drogurile, alcoolul și curvăsăria ce mustește într-însul.

ceea ce-i este caracteristic lui raymond chandler nu e doar umorul și autoironia - într-un stil frust, tăiat cu nerv - dar și viziunea unui infern urban, în care valorile și bunul simț trebuie să izbândească. iar eroul va izbândi, și deseori va trebui să transforme faptele jenante în cele ridicole.

despre jenant - ridicol - penibil am scris aici.

iată, de pildă, fragmentul comic foc în care philip marlowe (cu „e“ în coadă, de fandoseală) se trezește drogat, fără să-și stăpânească voința:

Am început să mă ridic de pe podea. Uneori e bine să încerci. Dar mai întâi cere-i  cuiva să fixeze bine podeaua în pământ. Asta de aici dansa. După o vreme, s-a mai potolit. Eu m-am oprit într-un unghi de patruzeci și cinci de grade. M-am îmbățoșat și am dat să plec undeva. La orizont ce întrezărea ce ar fi putut fi mormântul lui Napoleon. Uite un obiectiv suficient de bun. Am pornit într-acolo. Inima îmi bătea repede și greu, iar plămânii nu voiau să se dilate. Ca atunci când primești un cap în burtă la fotbal. Și ai impresia că niciodată n-o să mai poți respira. Niciodată, niciodată. 

Pe urmă, n-a mai fost nici mormântul lui Napoleon. Acum era o plută pe marea agitată. Și un om pe ea. Îl mai văzusem undeva. Un tip de treabă, ne înțelesesem bine. Am pornit spre el și am lovit zidul cu un umăr. Asta m-a făcut să mă răsucesc și am început să dau din mâini după care să mă țin. Dar n-am găsit nimic, decât covorul. Cum am ajuns acolo, jos? Nu are niciun rost să întrebi. E secret. Ori de câte ori mai pui o întrebare, ei îți împing podeaua în față. Bine, am început să mă târăsc pe covor, pe ceea ce fuseseră cândva mâinile și picioarele mele. Acum nu mai exista nicio senzație care să demonstreze că îmi aparțineau. M-am târât spre un perte din lemn întunecat. Sau poate că era din marmură neagră. Iar mormântul lui Napoleon. Ce treabă am eu cu Napoleon? De ce îmi tot împinge el mormântul ăsta sub nas? ...

Philip Marlowe, de treizeci și opt de ani, detectiv cu licență privată, de reputație îndoielnică, a fost prins aseară de poliție în vreme ce se târa prin canalul de scurgere Ballona cu un pian în spate. Chestionat la secția de poliție de la University Heights, Marlowe a declarat că îi ducea pianul maharajahului din Coot-Berar. Întrebat de ce purta pinteni, a afirmat că încrederea clienului e sacră pentru el. Inspectorul Hornside a susținut că poliția nu este dispusă deocamdată să ofere mai multe detalii. Întrebat dacă pianul era acordat, Hornside a declarat că a interpretat la el Valsul de Un Minut în treizeci și cinci de secunde și până la momentul actual poate spune că pianul nu are coarde, dând de înțeles că are altceva. (pp.165-167) 

eu am râs cu obezitate. ceea ce vă doresc și vouă. chandler chiar merită lectura!

„marginalii la numele trandafirului“ de umberto eco

umberto eco 
numele trandafirului 
(il nome della rosa: nuova edizione)
 editura polirom, iași, 2013
traducere de florin și mara chirițescu
 566 de pagini broșate
 coperta de carmen parii

încă din postfața ediției numelui trandafirului pe care am citit-o, în 1992, marginaliile erau menționate de traducător ca apărute în revista secolul 20, din 1983 (traducerea românească a apărut inițial în 1984, la editura dacia).

personal, nu fusesem mulțumit cu postfața lui florin chirițescu. mai ales că, prin cercurile cititoricești circula legenda unei alte traduceri/ediții, în care toate citatele latinești erau și ele traduse și explicate (nu există așa ceva - de aceea m-apucasem eu să le traduc - sic!).
așa că tot am căutat aceste marginalii și glose ale scriitorului însuși.

ediția de față a polirom-ului, revizuită de autor în 2011, mai explică din citate, dar nu e esențial diferită de prima. câteodată, scriitorului i se întâmplă, asemenea dentistului când pacientul lui simte o denivelareși e de ajuns să șlefuiască un pic cu freza, să taie la rândul său un cuvânt, iar întreaga frază să devină mai aerisită. (p.8) ca urmare, și cea românească de față e a aceluiași traducător - florin chirițescu - lucrată de redactorul dan croitoru.

despre romanul numele trandafirului am scris aici.


marginaliile lui umberto eco la numele trandafirului

în aceste marginalii, umberto eco nu explică romanul, ci povestește despre motivul și despre modul în care a scris cartea, pe urmele lui thomas mann, cum am scris doctor faustus (de altfel, serenus zeitblom este un model pentru adso din melk).

în primul rând, a scris romanul pe la 50 de ani:
Am scris un roman pentru că mi-a venit pofta să-l scriu... Am început să scriu în martie '78, mânat de o idee fecundă. Aveam chef să otrăvesc un călugăr. Cred că un roman poate lua naștere dintr-o idee de acest gen, restul nu e decât conținutul care se adaugă pe măsură ce înaintezi. (p.538)

și apoi umberto eco începe un adevărat curs de naratologie, pe care îl va relua, 28 de ani mai târziu, rezumat, în confesiunile unui tânăr romancier, sub denumirea de scriere creativă.

1. pentru umberto eco, romanul este un fapt cosmologic. adică prin acest roman, trebuie contruită o lume - pe cât posibil mobilată până la ultimele amănunte. (p.541) apoi, cuvintele vor veni de la sine: rem tene, verba sequentur. ei bine, primul an al scrierii romanului (a fost scris în doi) a fost dedicat construirii acestei lumi.

de pildă, a desenat chipurile tuturor călugărilor, chiar și a celor care nu apar în carte. a construit întreaga abație, metru cu metru, treaptă cu treaptă - a se vedea și harta de la începutul cărții - iar dialogurile au fost construite să țină doar atât cât personajele se mișcau dintr-un loc în altul.

2. privitor la dialoguri: cât de medievale trebuiau să fie? așa că a recitit romanele medievale, epopeea cavalerească și a realizat că respectase o uzanță narativă și poetică.

coperta ediției originale revăzute din 2012

feluri de dialog:

- ce mai faci?
- bine. dar tu?

- ce mai faci? zise giovanni.
- bine, dar tu? zise pietro.

- ia spune, zise giovanni, ce mai faci?
și pietro, iute:
- bine, dar tu?

- ce mai faci? se interesă giovanni cu bunăvoință.
- bine, dar tu? răspunse pietro, batjocoritor.

- zise giovanni:
- ce mai faci?
- bine, răspunse pietro, cu voce incoloră. apoi, cu un zâmbet nedefinit: dar tu? (pp.545-546)

3. o altă noțiune (figură retorică, de fapt), despre care nu se prea vorbește, este preterițiunea. prin ea, autorul (povestitorul adso) atrage atenţia că nu vrea să aducă în discuţie un anumit lucru, dar de fapt, vorbeşte. extrema, eco o numește salgarism (de la scriitorul salgari) - când acțiunea se oprește pentru explicații enciclopedice. aș adăuga că e folosit din plin de danbrownieni.

4. se vorbește mult de stil, dar eco se referă la respirație. anume că fiecare roman are ritmul lui, și e vevoie să te acomodezi - ca cititor cu el. de aceea începutul romanului poate părea plictisitor, însă piatra de moară are rolul de acomodare, dar și de probă inițiatică. Cui nu-i place, cu atât mai rău pentru el: rămâne la poalele muntelui. (p.550)

un exemplu de respirație este scena dragostei din bucătărie. având la îndemână citate din cântarea cântărilor, sfântul bernard, jean de la fecamp etc., eco a reușit să le amestece dintr-o suflare. cu ochii pe ele, le-a influențat conform unei nevoi ritmice fizice, de scris la mașină. Ceea ce făcea citatul să fie potrivit inserat în acel loc era ritmul pe care îl introduceam, ocolindu-le din priviri pe cele care mi-ar fi oprit ritmul degetelor. (p.551)

5. o bună parte din finalul marginaliilor o constituie postmodernismul. eco aderă încă de la început la el. și aș putea spune că marginaliile însele pot constitui un ghid al romanului postmodern.

de pildă, vorbește despre relația operei cu cititorul. aici introduce elementul plăcerii tuturor, dar nu după o rețetă, ci conform unei nevoi de construire. după 100 de pagini - spune eco - trebuie să-ți construiești cititorul pentru cele ce vor urma. și aici dă exemplul clasicului carlo manzoni. Manzoni nu scria să placă publicului așa cum era, ci ca să formeze un public căruia romanul său să nu poată să nu-i placă. (p.554)

dar despre postmodernismul lui eco, poate într-un post viitor.

alte chestii:

• Romanul era intitiulat inițial Abația crimei (p.534)
• Arta este fuga de emoția personală, am învățat acest lucru atât de la Joyce, cât și de la Eliot. (p.548)
• Prezentul îl cunosc numai din mijlocirea ecranului televizorului, în timp ce Evul Mediu îl cunosc nemijlocit. (p. 539)
• Autorul s-ar cuveni să moară după ce a terminat de scris. Ca să nu tulbure drumul textului. (p.536)

dintr-o librărie, în excursia din barcelona

„micul prinț“ de antoine de saint-exupéry

antoine de saint-exupéry
micul prinț
 (le petit prince)
 editura rao, bucurești, 2003
 traducere de ileana cantuniari
 123 de pagini broșate

aș putea spune că ilustrația de carte din postul anterior mi-a venit de la micul prinț. pentru că, după mine, acesta este lucrul care va rămâne din micul prinț, oricând la îndemână:

ce îți (mai) imaginezi dincolo de ceea ce vezi? și desigur că desenul ajută întotdeauna.

deci, iată testul lui saint-exupéry (deși mă îndoiesc că nu îl știți): privind desenul de mai jos, ce vedeți?
o pălărie, spune majoritatea, dar nu. este un elefant care a înghițit un șarpe. șarpe care a înghițit un elefant.

ei bine, autorul plusează când îl întâlnește pe micul prinț - un prichindel cu totul extraordinar care mă privea cu gravitate. (p.11). acesta din urmă îi cere lui saint-exupéry să-i deseneze o oaie. și singura oaie acceptată va fi cea ascunsă într-o cutie, oaie care nu se vede.

cam astea sunt lucrurile care mi-au plăcut. restul, despre planeta dintre stele a micului prinț, prietenia lui cu floarea unică. sau călătoriile lui pe diferitele planete, unde întâlnește diferite tipuri umane „serioase și mature“ - mi s-au părut comune.

 

 
câteva propoziții te pun pe gânduri:
- oamenii se urcă în trenuri rapide, dar nu mai știu ce caută; 
- ceea ce vedem sunt coji, ce e mai important e invizibil; 
- doar copiii mai știu ce caută; 
- timpul pe care l-ai petrecut cu ceva anume este ceea ce face ca acel ceva să fie important;
- devii răspunzător întotdeauna pentru ceea ce ai îmblânzit -
însă mi s-au părut destul de forțate - sub întreaga poveste s-au străvezit tot timpul intențiile lui saint-exupéry de a fi cu orice preț înțelept.

dincolo că este o frumoasă metaforă a pierderii (și regăsirii) inocenței de copil, tot nu-i înțeleg succesul. părerea mea este că e apreciată mai mult de adulți, decât de copii.

ilustraţie la „piticul nas lung“ de wilhelm hauff

am avut poftă de desen şi am ales să ilustrez o poveste - piticul nas lung de wilhelm hauff. 
vă rog să-mi spuneţi dacă vă place şi dacă e cazul să mai continui. 

textul poate fi găsit aici.

o întâlnire cu mircea eliade

vocea lui eliade

astă seară am plecat la librăria humanitas de la cișmigiu, mai ales să ascult vocea lui eliade, vorbind românește, într-un dialog cu monica lovinescu. - un fragment din ce am auzit vi-l dau și vouă. (atenție, cum vorbește despre el însuși la persoana a treia!)

m-a emoționat foarte mult să-l ascult pe idolul tinereții mele vorbind românește, după ce-i ascultasem doar cuvintele scrise, pagini de-a rândul. 

invitații

și până să-ai aud vorbind, mă bucuram să-i întâlnesc și invitații evenimentului, prilejuit de reeditarea operei eseistice și științifice a savantului român.

era vorba despre sorin alexandrescu, nepotul lui mircea eliade (fiul surorii sale) și profesor universitar la amsterdam, andrei oișteanu, președinte al asociației române de istorie a religiilor și florin țurcanu, autorul unei monografii eliade. în plus, andrei russo și andreea răsuceanu, moderatori.

pare-se că nimeni nu pregătise nimic, așteptau fragmentele din discursul radiofonic de la care să pronească discuția. mult trecut, multe comentarii la viața lui eliade, comentarii pe care oricine le-ar fi putut găsi în volumul de memorii al lui eliade.

doar andreea răsuceanu a deplasat discuția despre ce (mai) rămâne azi din literatura lui eliade, în afară de discursurile generaționiste. câteva teme noi pentru literatura de atunci, a răspuns alexandrescu - iubirea simultană a două femei, comportamentul huliganic... 

unde erau temele pe care le așteptam, așa cum s-ar fi cuvenit de la niște spirite înalte?

unde erau perspectivele noi pe care însuși sorin alexandrescu le pomenise, vorbind de criticii literari?

unde erau discuțiile despre ideile științifice ale lui eliade - care vor rămâne valabile? care au fost depășite? 

cum mai e astăzi socotit eliade în lumea științifică a istoriei religiilor? cumva desuet?

cum ar trebui citite cărțile sale de eseuri - până la urmă, ăsta era prilejul întâlnirii - de un cititor de azi?

evident că ar fi putu fi și exerciții de imaginație, care ar fi făcut discuția mai interesantă, poate și mai amuzantă - să ne imaginăm că eliade ar fi astăzi sciitor în românia - ce ar fi scris el și cum l-ar fi tratat confrații? ar mai fi emigrat, sau s-ar fi ratat?

ce ar mai găsi eliade azi în india, printre companiile multinaționale de IT și industrii de mână ieftină?

dar în loc de asta, invitații nu s-au stresat deloc: vorbeau din amintiri cu morgă intelectuală - doar era vorba de un savant de renume mondial, nu? - înșirau fapte multe și idei puține. mi-au dat tot timpul impresia că era mai bine dacă rămâneau în singurătatea biroului lor de lucru, în fața foii albe. abia atunci ar fi fost, în mod sigur, mai sclipitori. 

la acest eveniment, cu siguranță nu.

am plecat după o oră și jumătate. 

poate vă întrebați: de ce nu am intervenit? m-am gândit că invitații erau prea respectabili. și mi s-a părut destul de nepoliticos să intervin. dar de fapt, răspunsul a fost că-mi pierdusem total interesul.

mulțumiri organizatorilor de la humanitas care, ca de obicei, stau până târziu să iasă totul bine. și, din acest punct de vedere, iese foarte bine.

5 cărţi umoristice pe care să le citeşti când eşti deprimat

pentru că orice connaisseur într-a literaturii știe că, atunci când ai stări depresive e interzis să citești, de pildă, virginia woolf, m-am gândit că e cazul să recomand 5 romane cu mult umor, indicate optimismului.
e totuși, vară, și trebuie să ne mai și relaxăm (chiar și cu cărți clasice).

1. a.p.cehov - schițe și povestiri de tinerețe (vol.1 din opere)
2. rabelais - gargantua și pantagruel
3. jaroslav hašek - peripețiile bravului soldat švejk (am scris aici)
4. ioan groșan - o sută de ani de zile la porțile orientului (am scris aici)
5. bora cosić - rolul familiei mele în revoluţia mondială (am scris aici)

„rude divine“ de murivale (vasile mureșan)

intru pentru întâia dată la galeria căminul artei de lângă biserica enei. din afară nu e nimic din ce are să m-aștepte înăuntru.

înaintez pe culoar. o senzație copleșitoare de culori vii, depuse pe panourile compozite dintr-o parte și din alta.

ajung în sala rotundă și o emoție primară, provocată de culoare, îmi taie răsuflarea și mă lasă mut. nu zic nimic. privesc, filmez, mă învârtesc în loc și ascult cântece gregoriene. mă simt în altă lume.

din fiecare tablou, indiferent de temă, mă privesc mii de ochi, din portrete tușa(n)te, înecate în culorile curcubeului. fel de fel de oameni, unii morți, alții vii, îmi atrag privirea, așa cum pesemne i-au atras-o, în realitate și pictorului.

teme biblice, majoritatea inspirate din michelangelo, se amestecă cu lumea lui murivale, plină de flori și căței, într-o singurătate tristă, în care numai Dumnezeu parcă mai poate s-o umple. printre crini, plutind prin culori, apare insinuant silueta unui bărbat gol, când călarind un inorog, când îmbățișând o lavandă, când ascuns sub o umbrelă, când luptându-se cu îngerul. mereu rătăcind în căutarea Lui.

pentru că e acolo, dincolo de jocurile picturale sau de temele religioase sau culturale, o lume interioară ca un rug, trădată de tușeurile groase și furibunde ale artistului. rugul acela îi dă un sens vieții și, dacă avem noroc, ne putem încălzi și noi, privitorii. 

cel puțin pentru pentru o vreme.   

***

am mai scris despre murivale aici.

din presa internațională, mai multe despre excentricul pictor, s-au scris în ziarul american huffington post, aici. 

„garsoniera din pădurea de macarale“ de dan chișu (video)

„sfânta rusie“ de alain besançon

cea mai grozavă carte despre rusia pe care-am citit-o!

alain besançon 
sfânta rusie 
(sainte russie) 
editura humanitas, bucurești, 2013
traducere de vlad russo
165 de pagini broșate
coperta de angela rotaru

dat pe spate, în urmă cu 17 ani, de alain besançon prin istoria ideilor iconoclaste descrisă în imaginea interzisă, am început curios cartea aceasta, proaspăt apărută la humanitas, despre rusia. și am găsit cea mai grozavă carte despre această țară.

discipol al lui raymond aron (conservatorul „spectator angajat“), filozoful francez alain besançon face parte dintre gânditorii care pun la temelia specificității rusiei nu istoricismul, ci ideologia, așa cum toynbee punea la baza civilizațiilor religia. în cazul de față, ideologia „mincinoasă“: de la cea mistic-ortodoxă, la cea comunistă și mai recent, la cea democratică.

neamul rusesc e îndumnezeit

prima idee cu care istoricul și filozoful francez începe cartea este ideea ortodoxismului, alipit pe ruși destul de târziu. dar primit cu asemenea fervoare și cu o asemenea sinceritate, încât [rusia] se socotește pe sine drept țara cea mai iubită de Cristos și cea mai binecuvântată (p.53).

un aspect important semnalat de besançon este unul ce ține de doctrină. este unul ce diferențiază doctrina ortodoxă de cea catolică - acela al îndumnezeirii. această doctrină presupune facultatea supranaturală a fiecărui om de a-l vedea pe Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt. grigore palamas numește această facultate lumină necreată: cel ce o vede are conștiința că e lumină și că vede o lumină distinctă de orice făptură (p.32), asemenea schimbării la față de pe muntele tabor. prin ea, fiecare om poate deveni deveni asemeni lui Isus Cristos.

fără cunoștințe dogmatice - analfabet fiind în majoritatea sa covârșitoare - și cu multe superstiții, poporul rus s-a lăsat condus încă de la începuturi de călugări, care l-au inspirat și reprezentat. el „s-a lipit“ de ortodoxie sunt prin două elemente: icoana și liturghia. 

dacă prin icoană, Cristos este mereu prezent în căminul rusesc, liturghia îi oferă rusului o lume sacră paralelă cu cea reală și-l apropie de ceruri: sub cupola ortodoxă, care este mai joasă, care adună și reunește, simți că locuiești în casa Tatălui, după uniunea realizată între uman și divin, după cum spune serghei bulgakov. 
forța emoțională ține loc de cunoaștere. în general, preoții au un bagaj teologic și filozofic sărac, dar li se cere să săvârșească liturghia în chip ireproșabil. creștinul trăiește pe două planuri: ca înger în biserică, iar pe pământ, ca om a cărui atitudine morală e mai puțin prețuită decât capacitatea de a se înduioșa și decât datul lacrimilor. (p.38)

iar ideea ortodoxă apare cu toată forța sa mai ales când este vorba despre occident și catolicism, ca și pentru burghezia europeană de mai târziu. oscilând între două extreme - 1) conștiința destinului plin de har ortodox și 2) inabilitatea de a face față „datoriilor“ vieții, poprul rus a ales un trai material prost, total compatibil cu o mântuire măreață.

rusia, a treia romă și ultima

o a doua idee conducătoare pentru poporul rus este destinul măreț al instaurării „adevăratei credințe“. ideea prinde contur începând cu ivan al iv-lea, cel groaznic - cel dintâi țar. la această idee se adaugă - în secolele 15 și 16 - interdicția de a permite străinilor să intre în rusia, pentru a nu pângări poporul. ca țarul să devină șeful clerului și reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. țarul devine sfânt, dar și călău totodată. țarul călău este o pedeapsă pentru păcatele poporului, iar acesta trebuie să-l asculte cu smerenie și să sufere în tăcere. (p.59)

în secolul 17, petru cel mare face din rusia imperiu și încearcă secularizarea. pe care, de dragul invincibilității miliare, poporul o adoptă. ca în secolul 18, laicizarea să continue, păstrându-se, din vechiul mesianism - de instaurare a adevăratei credințe - doar 2 lucruri: rețeta puterii nelimitate și mesianismul dominației neîngrădite, care continuă până astăzi.

slavofilismul și literatura

poate ideea cea mai insuficient dezvoltată este aceea a slavolfilismului (literar) la pușkin, gogol și dostoievski.
dacă la pușkin, besançon amintește poezia călărețul de aramă, din gogol aduce în apărarea sa un fragment din sufletele moarte. iar din dostoievski, amintește un fragment biografic și câteva scrisori.

mesianismul dostoievskian -  spune besançon - este global, pentru că lumina pe care-o răspândește rusia e menită să coboaare asupra tuturor popoarelor. cum spune în celebrul său discurs: la pușkin întâlnim „năzuința poporului rus, prin scopurile sale umane, spre universal și spre general-uman“. marea unire a tuturor popoarelor în jurul rusiei, profetizată de dostoievski, se va face în numele iubirii și prin iubire. (p.87)  

cei drept, cel pe care-l ferește de slavofilism - dintre scriitori - este cehov. apoi îi amintește pe ceaadaev, dar și pe soloviov sau serghei bulgakov. 

și autorul continuă cu lenin, stalin, și putin. și nu continui, c-ar însemna să rezum cartea. în care - era să uit - o parte consistentă de final o constituie fascinația pe care rusia a exercitat-o gânditorilor francezi. 

în orice caz, e clar că volumul scriitorului francez m-a ajutat să înțeleg ACEA RUSIE eternă, altfel, ce a fascinat întreaga lume și, de ce nu, pe rușii înșiși.

drawing performance cu traian laie

expoziția de grafică a arhitectului (cu nume de familie nefericit) traian laie m-a chemat și pe mine prin glasul mut al facebook-ului. am găsit destul de repede locul, din brezoianu, la intell psy group. de fapt o vilă frumoasă, modern renovată, în care lucrările de grafică se încadrau perfect.

am ajuns chiar când graficianul, în fața unor vizitatori, făcea un desen. eu am mers să mă uit la cele expuse. și urmându-le, am urcat pe scările clădirii, până la mansardă. aici am găsit două lucrări care mi-au plăcut cu adevărat: un priap și un don quijote cu panza. 

traian laie, priap, 1200 euro

desenele lui traian laie pornesc de la realism și merg până la fantastic. mi-am închipuit, uitându-mă la ele, povești fantasy, care să le stea în spate. cu alte cuvinte, stând în fața unui desen, poți liniștit să imaginezi o poveste. 

măști, corpuri despielițate, cyborgi cu piese organice, mutanți - făpturi în mare parte monstruoase sau grotești, conțin de fiecare dată - dacă te străduiești să-l găsești - un amănunt ironic. desenele lui traian laie nu sunt făcute să fie văzute la grămadă, într-o expoziție. și nu pentru că, uneori, se cam repetă în motive. 

ci pentru că e nevoie să te oprești doar asupra unuia, ca apoi să te lași în voia amănuntelor artistului și a imaginației tale de privitor. 

iată și filmulețul cu drawing performance-ul (sau desenarea în direct), cu mâna foarte sigură a lui traian laie:

expoziția lui traian laie poate fi văzută toată luna, de la 10 - 18 zilnic, weekendul închis.

saitul artistului aici.

pe scurt, despre noul bac

unu

mă calcă pe nervi discuțiile de fiecare an cu catastrofele de la bac. are presa subiecte. dar pân-la urmă, tot de-acolo-i recrutează pe reporterii mici de teren.

păi bă părinților: supravegheați-vă pruncii de mici, cultivați-le respectul față de carte de mici și dup-aia țipați că sistemul e de vină! mergeți la ședințele cu părinții și recompensați-i sau pedepsiți-i după rezultate. măsurați-le capriciile după note și dup-aia. învățați să-i cunoașteți și vedeți voi.

dar știu, vă iubiți prea mult copiii ca să merite asta! și da, nu am copii.

că cică pe vremea lu' ceașcă se făcea carte. coborâți un cetățean de peste 40 de ani dintr-un autoturism la o intersecție și puneți-l să scrie spusu-mi-s-a sau pune-ți-l să înmulțească cu 9 de la 1 la 10 fără android și mai vorbim noi. ca să nu mai zic de ecuația de gradul 2. 70% din informațiile din școală, nefolosite, se duc la găleata de gunoi a memoriei. 

mai știți de numărul lui avogadro? legea lui ohm? doar cu google.

că, vai, învățământu'! aiurea. cine-nvață-nvață oriunde, cine nu, nu. 

eliade, prin '30 era cât p-aci să pice bacul și-i scria soră-sii din india că adevărata cultură se face după bac.

doi

am văzut un filmuleț incriminator cu o directoarea liceului ce a fraudat la bac.  cum că acum 10 ani, dezbrăca elevii la banchet. e clar că filmulețul l-a dat un/o fost/ă elev/ă care acum are 28 de ani, care-atunci n-a avut tupeul să se plângă. deși, atâta timp cât erau într-un club iar elevii aveau 18 ani, de ce-ar fi fost vinovată: că-i plăceau trufandalele? sau că băieților beți le-ar fi plăcut un milf? să mi-arate mie pe unul de 30 care n-ar dori să scoată bluza unei fete-trufanda de 18 ani. cogeamitea clintonul o punea pe monica să sufle serenade în biroul oval și n-a pățit nimeni nimic. halal presă cu așa știri. a se lăsa baltă.

în fond, ce-are sula cu prefectura? și ce-atâta ipocrizie? 

morala

nu tinerii sunt vinovați că nu știu să scrie și să socotească la 18 ani, și nici sistemul. ci părinții și felul cum îi cresc aceștia.

seneca despre omul înțelept, cel prost și avere

Ce diferență este între mine, cel prost, și tine, un înțelept, dacă amândoi ne dorim să avem proprietăți? Una foarte mare: în casa bărbatului înțelept bogăția are rolul unui sclav, iar în a celui prost, rolul unui stăpân; 

înțeleptul nu acordă nici o importanță bogăției; pentru voi, ea este totul; voi vă obișnuiți cu ea, de parcă v-ar fi promis cineva că o veți stăpâni veșnic, vă atașați de ea, în timp ce înțeleptul atunci se gândește mai cu seamă la sărăcie când se află în mijlocul bogăției. (p.69)

*

Nu-i mai opri așadar pe filozofi să aibă bani; nimeni n-a condamnat înțelepciunea la sărăcie. Filozoful va avea largi resurse materiale.; dar ele nici nu vor fi luate de la altul, nici nu vor fi mânjite de sângele altuia, ci vor fi dobândite fără păgubirea cuiva; cheltuirea acestor resurse va fi la fel de cinstită pe cât a fost obținerea lor; nimeni nu va ofta din cauza lor, afară de cei invidioși. (pp.60-61)

SENECA, despre viața fericită, ed. humanitas, buc. 2004, trad. de vichi eugenia dumitru

„uriașul meaulnes“ de alain fournier

un roman cult al adolescenței, la 100 de ani de la apariție

în franța, romanul le grand meaulnes de alain fournier este socotit romanul par excellence al adolescenței, așa cum micul prinț e al copilăriei. la noi, de veghe în lanul de secară are mai mult succes, deși în romanul franțuzesc există mult romantism și o poveste de dragoste. la noi, mircea eliade, mihail sebastian, ionel teodoreanu, ștefan bănulescu l-au admirat deopotrivă.

john fowles vorbește în prefața magicianului despre influența acestui mic roman francez:

Pe lîngă evidenta influenţă a lui Jung, ale cărui teorii mă interesau profund în acea vreme, au mai existat trei romane care au contribuit la scrierea acestuia. Modelul de care am fost conştient pe de-a-ntregul a fost Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier, motiv care m-a făcut să renunţ pe parcursul reviziei la un număr de referinţe prea directe. Paralela s-ar putea să nu fie foarte evidentă celui obişnuit să analizeze la nivel literal, dar The Magus ar fi fost o carte esenţial diferită dacă nu ar fi existat antecedentul francez. Forţa romanului Le Grand Meaulnes (pentru cîţiva dintre noi în orice caz) de a produce o experienţă, alta decît cea literară, era exact ceea ce doream să adaug eu naraţiunii mele. Un alt defect a romanului meu, şi pe care nu-l pot remedia, provine din faptul că nu am fost capabil să văd că această dorinţă e tipică pentru adolescenţă. Cel puţin adolescenţa protagonistului lui Alain Fournier este deschisă şi specifică. (Magicianul, Ed. Univers, Buc., 1992)

în căutarea adolescenței pierdute

cu ploaia de afară, mi-a venit să citesc ceva romantic, nimerind întâmplător ecranizarea din 2006 a romanului. așa că am reluat romanul, început mai demult în franceză. îmi plăcuse atât de mult atunci, că m-am apucat să-l traduc. sunt doar vreo 200 de pagini și se citesc repede. important e să treci de primele 40 de pagini.

o familie de profesori de provincie primește în gazdă un licean, care va deveni prietenul cel mai bun a fiului acesteia. pe licean îl cheamă august meaulnes iar pe fiu, françois seurel. și acest meaulnes - uriașul meaules, așa cum i se spunea pentru că era cel mai înalt dintre elevi - va intra fără voie într-o aventură: se va rătăci într-o pădure necunoscută, unde va da peste o petrecere, la un conac. petrecerea - la care participă numai adolescenți, copii și bătrâni - e prilejuită de nunta tânărului moștenitor. care are o soră, de care - evident - auguste meaulnes se îndrăgostește.

Meaulnes se trouvait là plongé dans le bonheur le plus calme du monde... Le grand garçon se sentit parfaitement heureux. Il était là, mystérieux, étranger, au milieu de ce monde inconnu, dans la chambre qu'il avait choisie. Ce qu'il avait obtenu dépassait toutes ses espérances. Et il suffisait maintenant à sa joie de se rappeler ce visage de jeune fille, dans le grand vent, qui se tournait vers lui... 
(meaulnes se simțea aruncat în fericirea cea mai calmă din lume... se simțea total fericit. era aici, misterios, străin, în mijlocul unei lumi necunoscute, în camera pe care-o alesese. ceea ce obținuse îi depășea toate așteptările. și acum îi era suficient să-și amintească de chipul tinerei fete, în bătaia vântului, ce se-ntorcea spre el...)

dar  nunta nu va mai avea loc, căci mirele e părăsit de mireasă. invitații pleacă, pleacă și eroul nostru. și totul se sfârșește. dar nu chiar de tot.

căci meaulnes va lua cu el această experiență de vis tot restul vieții. va încerca să o reînvie. va forța lumea și oamenii să o reînvie. pentru a-și recupera adolescența. nu facem cu toții - până la un punct - la fel?

nu vrem cu toții să ne îndeplinim idealurile de adolescență? 

nu căutăm să retrăim mereu prima dragoste? 

nu ne urmăresc în vise întâmplările nelămurite de atunci? 

iar partea a doua și a treia a romanului chiar aceasta este: căutarea obsesivă a lui meaulnes a acelei experiențe pierdute. aventura vieții lui, care-l va împinge la alte aventuri. ba mai mult, care-l va împinge și pe prietenul său spre aventură: 

Je cherche quelque chose de plus mystérieux encore. C'est le passage dont il est question dans les livres, l'ancien chemin obstrué, celui dont le prince harassé de fatigue n'a pu trouver l'entrée. (caut ceva și mai misterios. este trecerea despre care se vorbește în cărți, vechiul drum blocat, acela căruia prințul, copleșit de oboseală, nu i-a putut găsi ieșirea.)

totul se va sfârși cu bine. poate spre o nouă aventură. 

nu și pentru alain fournier, care, la un an după cel al apariției cărții în foileton, la nouvelle revue francaise - 1913, anul apariției și a lui swann-ul lui proust - va muri în primul război mondial, la 28 de ani.
căci, nu-i așa?: quem di diligunt adolescens moritur.

alain fournier, pseudonimul lui henri alban-fournier (1886 - 1914)

în românește există două traduceri ale romanului: una - cu titlul cărarea pierdută - la editura pentru literatură universală din 1967, a domniței gherghinescu-vania (barocă și lipsită de concizia originalului), retipărită la univers și all, și alta a lui alexandru calciu (pe care n-o știu)- cu titlul taina lui meaulnes -, în 2008 la editura historia. 

din punct de vedere al traducerii titlului, deși în engleză au fost alese the lost estate sau the lost domain, mi se pare onorabilă alegerea mea uriașul meaulnes, în loc de găliganul meaulnes, mult mai potrivită, însă mai nefericită, cu conotația negativă a epitetului. 

iată trailerul ecranizării:

viața lui marcel proust în bandă desenată

click pe imagine pentru mărire

de edwward sorel (aici)

pantofii nepereche cu gust persan

nu frecventez saloanele de modă, dar e cert că sunt cam sătul de dizainul (aka design) prêt-à-porter-urilor din magazine.

așa că nu are cum să nu-mi placă atunci când întâlnesc, într-o galerie (galeria design de la hanul cu tei) pantofi unicat, cu modele persane. și cu accesorii ce, pe gleznele femeilor, te fac să le admiri cu toate simțurile. (oare ce gust or avea? trebuie încercat!) evident că sunt fabricate manual, ca lucrare de licență.
pentru că da, creatoarea are 21 de ani și tocmai a terminat universitatea națională de artă.

o cheamă bianca georgescu și se descurcă bine. cică și în îmbrăcăminte pentru femei. site-ul ei e aici.

aș purta cu siguranță niște pantofi de-ai ei. faptul că nu au pereche, în cazul de față, e păcat.

5 euro pentru filb

probabil că știți despre FILB - festivalul internațional de literatură bucurești. 

ei bine, pentru plata biletelor de avion ale invitaților scriitori de anul acesta (ediția a șasea), este nevoie de bani. pentru aceasta, vasile ernu, unul dintre organizatori, s-a înscris la swimathon bucurești, o campanie de strângere de fonduri organizată de fundația comunitară bucurești. cu alte cuvinte, el va înota la bazinul olimpic lia manoliu, pe 6 iulie.

așadar, prietenii festivalului, sunt rugați, dacă vor și dacă pot, să doneze 5 euro pentru filb 6 (25 de lei), aici. dacă se vor strânge 500 de persoane care să doneze măcar 5 euro, vom avea invitați mișto pe care să-i vedem în românia.

e vorba despre 4-6 decembrie 2013. clubul țăranului. au confirmat kei miller, poet şi prozator jamaican stabilit în marea britanie, profesor de creative writing la universitatea din glasgow, sarah dunant (marea britanie), ale cărei cărţi au fost traduse în limba română la humanitas fiction, şi zeruya shalev (israel), cu un volum tradus la humanitas fiction şi trei romane la polirom.

io mă bag.

la rugăciune, în moscheea hunchiar

aseară am avut ocazia, graţie unui amic musulman, student la ankara, să particip pentru prima oară la rugăciunea de seară (صلاة المغرب‎ şalāt al-maġrib) a unor credincioşi musulmani, la moscheea hunchiar din constanţa.

deşi sunt constănţean, crescut într-un oraş plin de moschei, este abia a doua moschee în care intru: cea dintâi a fost cam cu vreo 10 ani în urmă, şi nu în constanţa, ci în mangalia, ca turist. pentru că era esmahan sultan, cel mai vechi lăcaş de cult musulman din românia, din 1575.

cea din seara aceasta a fost ridicată de otomani, în 1868, în timpul sultanului abdul aziz, cu materiale provenind din ruinele cetăţii tomis. este o moschee frumoasă, construită în stil arhitectonic maur, cu un minaret de 24 m, şi cu interiorul decorat cu ornamente orientale.

cum am spus, aceasta a fost prima mea participare la rugăciune. nu înainte de a-mi rememora, cu ajutorul celui ce m-a invitat, câteva din cunoştinţele acumulate din lectura coranului şi a câtorva cărţi.

evident că nici un film, nici un reportaj nu se compară cu experienţa manifestării unei credinţe, căreia-i poţi simţi sunetul, mirosul, imaginea, răsuflarea. să aud nemijlocit mărturisirea de credinţă (şahādah) - lā ʾilāha ʾillā l-Lāh (nu e divinitate în afara singurului Allah) şi muhammadun rasūlu l-Lāh (Mohamed e trimisul Său) din gura celor de lângă tine - nu m-a lăsat deloc indiferent.

moscheea hunchiar, interior

credincioşii aşezaţi într-un rând şi urmând indicaţiile rostite răspicat şi cântate în arabă de imām, din nişa (محراب‎ miḥrāb) ce arată direcţia spre Mecca (quibla); cele câteva mişcări (ركعات rakaʿāt) de rugăciune: intenţia, cuvintele de sacralizare, recitarea fātihei (primul capitol din coran), înclinarea trupului, ridicarea, cele două prosternări complete, recitarea mărturisirii de credinţă; salutul de împăcare al fiecăruia cu fiecare; dar şi rugăciunea facultativă, individuală - toate acestea mi-au atras luarea aminte, trezindu-mă brusc cu gândul că şi Dumnezeul meu bate în acelaşi tip de inimă.

am fost prezentat imām-ului şi m-a mirat deschiderea neaşteptată.

doar eu m-am simţit încurcat, plin de ruşine, de parcă spionasem intimităţile unor necunoscuţi. ca dup-aceea, gândindu-mă mai pe îndelete, să-mi dau seama că m-am îmbogăţit cu - încă - o experienţă profund umană. 

moscheea hunchiar din constanţa

am mai aflat că musulmanii români fac parte din mişcarea sunită, că în moschee femeile stau sus, în balcon, pentru a nu-i tulbura pe bărbaţii de jos, că există aceeaşi libertate a conştiinţei individuale, ca şi la noi. şi că sanctuarul de la Mecca are în colţ piatra neagră (الحجر الأسود al-Ḥajar al-Aswad), câteva pietre strânse într-un brâu de argint. legenda spune că ea a căzut din rai pentru a le arăta, lui adam şi evei, un loc de construire a unui altar. după ce piatra a fost pierdută în vremea lui noe, abraham a găsit-o şi ia arătat fiului său ismael să construiască noul altar, Kaaba.

mai învăţăm ceva de la moarte?

cine mă cunoaște cât de cât știe că sunt o fire optimistă, cu zâmbetul pe buze.

că nu sunt o ființă morbidă, deși am apucat să merg la mai multe înmormântări decât la nunți.

însă scriu aici despre moarte pentru că de ceva vreme locuiesc în vecinătatea suferinței și a iminenței morții. 

şi pentru că simt înstrăinarea oamenilor din jurul meu, faţă de moarte. faţă de moartea proprie, dar mai ales faţă de moartea celorlalţi. 

înainte, în comunitate, mortul era petrecut la groapă cu reculegere de întreaga comunitate. era apreciat sau dispreţuit, după cum îi fusese viaţa. era un eveniment cosmic, firesc, de transformare nu doar materială - a corpului în pământ - dar şi spirituală - a sufletului în alte lumi. chipul galben al celui mort era descoperit, pentru a fi luminat de soare şi cer în ultima călătorie. (vintilă mihăilescu povestea despre stupoarea antropologilor străini în faţa obiceiului românesc de a nu pune capacul cât mai repede deasupra.)

înainte, moartea era folosită şi ca spectacol şi artă. tragediile antice mizau pe mila și durerea pricinuite de moartea personajelor principale. epopeile eroice glorificau în primul rând sacrificiul oamenilor pentru idei sau pasiuni. 

acum, nimic din toate acestea. 

acum, în limbajul lui baudrillard, moartea a devenit simulare.

sfârtecările din filmele americane nu ne mai spun nimic. ele sunt totdeauna secundare, totdeauna butaforie. puţine din personajele principale mai mor, finalul va fi întodeauna happy. moartea e ceva urât, undeva în fundal.
la televizor, accidentele sau crimele de telejurnal sunt blurate şi înlocuite cu cuvinte. doar muzica, de undeva din fundal, mai zguduie puţin momentul. 

în familie, doar babele mai stau la priveghi, cu cel mort. noi vedem doar un sicriu, acoperit repede de o placă din beton. ca totul să se termine cu masa de la restaurant şi cu pachețelul cu lumânare, japoneză și măr. se pot face şi poze, pentru facebook.
de rudele muribunde uităm repede prin centre specializate sau acasă la ele, îngrijite de vreo străină plătită; iar când venim în vizită, ne speriem neştiind ce să facem cu agonia aproapelui. aducem cu noi portocale şi banane.

sinuciderea cuiva ne tulbură, fireşte, şi ne spunem că nu îl cunoscusem deloc aşa. a fost, fireşte, o tulburare nefericită de moment. și gata. uităm.

şi ne întoarcem degrabă la viaţa noastră obişnuită, sigură şi curată, recent-postmodernă și corectă politic, cu care ne-am învăţat ca peştele cu apa!

nu învăţăm aproape nimic: că moartea poate fi un final, dar poate fi şi un început! un început pentru noi, cei în viaţă, întru schimbarea, chiar şi puţin, a vieţii proprii.

mă gândesc la bunicii şi străbunicii mei trecuți prin războaie, ostași cu camarazi secerați de moarte, sau la văduvele și la mamele rămase fără feciori. cum au luat ei viața de la capăt, cu şi mai mult elan - pentru că priviseră în ochi moartea cu lucirile ei de explozii. şi erau destul de înţelepţi să înveţe din asta.

iar noi - eu - am devenit atât de proști!
nu învățăm din moartea altora. de fapt, pe noi nu ne vedem niciodată morți. moartea e doar o noţiune ce se va petrece cu siguranţă cândva, fulgerător, pe la vreo 90 de ani, în somn, în braţele unei persoane iubite şi tinere. 

nu ne-ngrijorăm că timpul vieții noastre e într-o neoprită numărătoare inversă,
că poate nu mai avem timp să le declarăm părinților cât de mult îi iubim,
că poate nu mai avem timp să punem o vorbă bună aproapelui nostru,
că poate nu mai avem timp să ne-ncercăm norocul cu cineva de care ne-ndrăgostim şi n-avem curaj să-i zicem,
că poate nu mai avem timp să creștem un copil,
că poate nu mai avem timp să începem sau să ne terminăm proiectul vieții,
că poate nu mai avem timp să vizităm parisul,
că poate nu mai avem timp să citim în căutarea timpului pierdut.

că cei duşi mai supravieţuiesc doar prin noi şi prin faptele pe care le lasă în urmă, că mai avem timp să devenim nemuritori prin alţii şi prin roadele faptelor noastre.

iar moartea, pentru mine, e oarecum şi literară. nu pot să uit scena suferinței fratelui lui levin din anna karenina care m-a impresionat la fiecare recitire - poate și pentru că mi-am pierdut și eu fratele. nu pot să uit urletul disperat al lui ivan ilici. și încă, povestirea lui cehov, care mă face să regret fiecare clipă pe care uit s-o petrec cu o persoană dragă. în care povestire, un țăran își duce în căruță nevasta muribundă și se gândește să-și ceară iertare de la viața aspră pe care a avut-o cu dânsa. și-i spune acum, pe drum, singurele lui vorbe de mângâiere. dar nevasta i-a murit iar cuvintele au fost prea târzii.