la „augustin frățilă“

bogdan stănescu, primind premiul de 10000 de euro în numele autorului

dacă anu trecut câștigătorul premiului de 10 000 de euro, augustin frățilă, pentru cel mai bun roman românesc, a fost câștigat de matei brunul de lucian dan teodorovici, anul acesta potul cel mare l-a luat radu aldulescu cu romanul cronicile genocidului.
iată ce discurs am avut, ca invitat.

când am primit cele cinci cărți câștigătoare din finală, m-am bucurat: erau subțiri!
și m-așteptam să găsesc proză de tipul celei mai scurte povestiri din lume, scrisă de un sud-american, și intitulată dinozaurul. iat-o:

când se trezi, dinozaurul era tot acolo.

dar peste ce am dat, în romanele citite? peste povestiri în stilul: 

când se lumină de ziuă, damaschin văzu prin ochii plini de ceața destrămată a somnului trupul încovrigat, cu capul ca de lup dacic, al dragonului. părea că-l păzise ca un câine credincios, în călătoriile onirice pe care le făcuse, toată noaptea, în trecutul blestemat al strămoșilor săi. 

așa că am citit romanele cu felurite emoții - unele negative, altele pozitive - și m-a dus înainte dorința că publicul cititor va citi pe cel mai bun roman și îi va plăcea. 

și mi-am dorit ca la anul să pot citi ceva în genul:

când începui cartea, premiul augustin frățilă era acolo. 

despre eveniment, am scris aici.

despre anticari, pe blogul „adevărul“

articolul meu de azi este pe platforma „adevărul“, care, începând de azi, sper să-mi aducă satisfacţii cemplementare celor pe care le am deja de aici.

vă mulţumesc dacă mă veţi căuta şi pe acolo şi sper să continui să vă plac.

„contra progresului“ de esteve soler

puțin supărat pe montările anacronice din teatrele de stat, am intrat cu inima puțin strânsă în sala atelier a teatrului bulandra de la izvor. aveam încredere totuși în cei patru actori foarte tineri și în decorul negru, așa cum l-am văzut în pozele de pe site.

și am plecat încântat de un delicios joc actoricesc, pus pe gânduri de un text deștept, semnat de dramaturgul catalan esteve soler, de 37 de ani, destul de în vogă chiar și pe la noi.

în șapte episoade, rolurile pun în evidență cu umor negru și deseori absurd câteva tare morale ale societății contemporane de astăzi sau de mîine. televizorul și publicitatea care alienează, educația care devine propria ei victimă, moartea tratată cu monologuri și gadgeturi, foci care critică suprapopularea și alte teme sunt redate fără decor, dar cu un joc executat cu pasiune atât de către actori, cât și de către scaunele pe role care te amețesc.

multe felicitări lui vlad pavel (convingător în rolul omului de afaceri-profet), lui cezar grumăzescu, aidei avieriței și ioanei manciu (în ipostaza de profesoară mi-a stârnit hohote cu lacrimi). și evident, regizorului bobi pricop - toți au reușit să-mi încheie weekendul cu TEATRU adevărat, într-o montare neobișnuită.

de genul pe care-l doresc pe toate scenele românești - un teatru vizionar, proaspăt, creativ, emoționant.

despre alte două piese pe blog: năpasta de radu afrim și equus de geanina hergheligiu.

portrete

„viața adèlei“ de abdellatif kechiche

cu sala plină de la elvira popescu, am îndurat cu greu cele două ore și ceva de film.

ideea conturată obsesiv în mintea mea, privind filmul, este că viața sexuală este - cel puțin pentru unii - viața însăși (mai ales la femei care trăiesc orgasmul de trei ori mai intens decât bărbații, după tiresias). așa se pare că e și pentru fata adèle de 17 ani care remarcă că nu-i plac băieții, ci fetele. mai precis o butch experimentată, studentă la belle arte și filozoafă pe deasupra. evident că cea matură se satură de adèla, care rămâne îndrăgostită de prima ei dragoste năbădăioasă.

prima parte a filmului (capitolul 1) ne descrie viața liceencei. aproape toate cadrele cu fata sunt nesimțit de apropiate, în spațiul intim, și acesta este - cred - singurul merit al lui abdellatif kechiche. desigur că are şi fetişuri cinematografice (cel al gurii), dar celălalt merit este al tinerei actrițe, extrem de senzuale (adèle exarcopoulos), care convinge pe tot parcursul filmului că fericirea ei e una sexuală. scenele de orgasm dintre cele două femei, cu miros pornografic reușesc să treacă proba obscenității.

a doua parte a filmului e de un anost teribil. zilele de la grădiniță (adèle a devenit educatoare), câteva serate, tensiunile dintre cele două iubite sunt de o banalitate cruntă, de mă mir de ce naiba n-am ieșit din sală. 

merita palme d'or?
habar n-am, dar în nici un caz cele două ore și ceva pe care i le-am dedicat din viață.
sentimentul de a fi mers la pomul lăudat.  

„semințele și catârul“ de abdellatif kechiche

în cadrul festivalului cannes la bucurești, am fost în seara aceasta la elvira popescu la filmul din 2007 al lui abdellatif kechiche - premiatul cu palme d'or de anul acesta la cannes.

meritul filmului constă în faptul că nici un actor nu e profesionist. cam ca în terra trema al lui visconti din 1948, unde era vorba tot de un sat de pescari. la francez, însă, lumea prezentată e cea familială arabă. și lipsesc metaforele regizorului italian.

ei bine, cam un film documentar despre viața intimă arăbească din franța. eu n-am rezistat până la sfârșit. prea lung pentru gustul meu.

aștept viața adelei.

„când ploaia se va opri“ de andrew bovell

un spectacol sublim marca afrim

când un pește cade brusc din cerul scenei mirosind a mare înseamnă că n-o să văd ceva obișnuit. iar când aflu că sunt în 2039, e clar că am să văd ceva extraordinar.
până una-alta, un bărbat singur, pe nume gabriel, își așteaptă fiul.

GABRIEL: Știu de ce vine. Fiul meu. Știu ce vrea. Vrea ceea ce vor toti tinerii de la tații lor. Vrea să știe cine e. De unde vine. Unde îi e locul. Și habar nu am ce îi voi spune. Pentru ca în timp ce știu destul de mult despre declinul și căderea Imperiului American 1975-2015, propriul meu trecut îmi scapă. Am doar câteva fragmente, câteva bucati și piese pe care le-am găsit într-o valiză veche dupa moartea mamei. Nu știu ce înseamnă. Nu știu cum să le înțeleg sensul. Am încetat să mai încerc cu ani în urmă. Trecutul e un mister. [Gabriel se uită la pește] Și totuși, poate că va fi mai ușor de explicat decât peștele. (trad. vlad bîrzanu)

și, ca de sub o zugrăveală albă care nu reușește să acopere straturile colorate de dedesubt, trecutul începe să prindă viață, pe felii spațiale și temporale în luminile, culorile, sunetele și cele șapte personaje ale sale, sub bagheta regizorului radu afrim. în anglia sau australia, de fapt pe scenă vedem câteva generații de gabrieli, cu dramele lor familiale intime - alcoolism, pedofilie, muțenie în cuplu sau între părinți și copii, nevroză, isterie, sinucidere sau accident.

ei bine, pe replicile destul de minimaliste ale dramaturgului australian, însă pe complicate indicații scenice, regizorul reușește să potențeze imagini care „fac“ tot spectacolul: un cangur cu un cap uriaș de pluș ce soarbe cu paiul un cocktail, oameni care patinează cu frigidere prin parc sau, tot pe frigidere, sunt duși la groapă. oamenii se scufundă în oale cu supă de pește, și tot mănâncă la supă de pește, se intoxică de supă de pește, vomită supă de pește. vin din ploaie, aud ploaia, ascultă tunetele.

poate că în lumea reală nu ninge în deșert, peștii nu pică din cer, tații nu-și părăsesc copiii, mamele nu se îneacă în mare. dar uite că în piesa lui dramaturgului australian toate acestea se întâmplă. într-o viziune unică a regizorului român ce nu se poate să nu-ți bântuie multă vreme imaginația și emoția cu sentimente de sublim.

capotul nou al lui diderot
mi-a plăcut din toată piesa cel mai mult următorul fragment, metafora capotului nou:  
ELIZABETH: În 1780 în timp ce [uraganul] Callixtus provoacă dezastru în Caraibe la scala biblică, în Paris, Denis Diderot zguduie fundamentele bisericii cu publicarea volumului final al Enciclopediei sau Dictionnaire Raisonne Des Sciences, Des Arts et Des Metiers… Este culminarea a 20 de ani de pasiune și muncă pentru a aduna într-o singură colecție toate marile cugetări ale timpurilor acelora, toate noile cunoștințe și idei revoluționare care concurau cu legea aristocrației și a bisericii. Anunță nașterea gândirii democratice moderne cu credințele sale revoluționare și libertatea gândirii, toleranța religioasă, agalitate și dreptate pentru toți. Schimbă felul de a gândi despre sine al oamenilor. Sunt zorile unui ev secular și baza pe care Marx a construit. Plasează știinta și arta în insuși centrul existenței. Nu pe Dumnezeu. Ci omul ca ființă rațională având control asupra destinului său. Capabil să gândească profund și să acționeze decisiv pentru a schimba. Înspre mai bine. Ca să se salveze. Iluminismul, Henry. 
HENRY: Triumful intelectului asupra fricilor iraționale ale omului.
ELIZABETH: Suntem cine gândim că suntem. Nu cei pe care Dumnezeu… sau natura îi determină să fie. 
HENRY: Mintea ta, Beth. 
ELIZABETH: Toate astea și omul totusi a spus despre el “Am fost și încă sunt furios că sunt mediocru.” 
HENRY: Și ce ne face asta pe noi restul? 
ELIZABETH: El e de asemenea autorul unui eseu intitulat ”Regrete la despărțirea de vechiul meu capot” [...] Diderot a primit în dar un capot stacojiu superb și a fost atât de mulțumit că imediat și-a aruncat vechiul capot. Dar plimbându-se prin casă a observat că nimic din cea ce deținea nu se potrivea cu splendoarea noului său capot. Tapițeria de pe scaune era uzată. Draperiile din birou erau șterse. Și restul garderobei pur și simplu nu se putea compara. Și pe când înainte de a avea splendidul capot era mulțumit de lucrurile lui, pentru prima oară în viață simțea acum nevoia de lucruri noi. Și astfel începe un proces nesfârșit de cumpărare de lucruri noi și cu fiecare nouă achiziție tot restul devine vechi și trebuie înlocuit. Și astfel se desfășoară. Foamea instabilă a omului pentru nou. Ai putea crede ca eseul e ciudat, dar a fost o critică genială a capitalismului înainte de existența acestuia. Întrebarea e dacă putem vreodată fi din nou fericiți cu vechiul nostru capot. (trad. vlad bîrzanu)


putem, desigur, să găsim în text - dar și în spectacolul lui afrim - diferite simboluri care să ne-ncânte cultura generală: peștele și vinul ca simboluri cristice, ploaia ca urgie expiatorie, ciclul karmic întrerupt prin rememorare, cifra șapte.
totuși, pentru mine, piesa este un îndemn la curaj. la curajul de a-ți pune întrebări, de a-ți înfrunta trecutul, indiferent cum arată acesta. numai așa o poți lua, liber, de la capăt. trecutul care eliberează. cam proustian, după părerea mea.

„inside llewyn davis“ de joel and ethan coen

după muzee, teatre și alte distracții, am ajuns în seara asta la filmele festivalului cannes la bucurești, la ultimul film al fraților coen, inside llewyn davis, premiat cu marele premiu la cannes.

e al doilea lung metraj al fraților coen pe care-l văd, după stupefiantul nu există țară pentru bătrâni și adevăratul curaj (true grit). ei bine, filmul de astă seară seamănă cel mai mult cu un scurt metraj din paris, je t'aime, în care absurdul se unește cu umorul.

nu m-așteptam să văd umor la frații coen, însă în inside llewyn davis este. de fapt, unul crud, căci e vorba despre viața unui om, al unuia amenințat tot timpul de apropierea ratării. llewin davis e un cântăreț american de muzică folk, ce caută succesul pe la case de discuri sau producători. abandonat de partenerul său de cântec ce s-a aruncat de pe podul george washington, ăși caută cariera solo. în paralel, n-are nici un job și caută canapele pe la prieteni pe unde să doarmă. 

ei bine, pe un subiect așa de anost - eu urăsc muzica folk -, filmul a reușit să-mi captiveze atenția - prin actorii ce cântă live (închipuiți-vi-l pe justin timberlake miorlăind folk), prin farmecul actriței carrey mulligan spunând măscări cu fuck, prin excelentul joc al actorului secundar john goodman, și mai ales prin motanul roșcat, al cărui nume va fi dezvăluit de-abia la finalul filmului.

s-a hăhăit mult în sală, însă au existat și multe scene de tensiune - zăpadă, frig, întuneric, zloată - multe elemente ce se zbăteau în interiorul cântărețului ce s-a-ncăpățânat să meargă pe drumul său. un ulise ce-și caută ithaca, un jidov rătăcitor ce-și caută izbăvirea. cu noi alături. 
în orice caz, un altfel de „coen“.  

două poezii de octavian perpelea

se-apropie weekendul, şi am chef de puţină poezie. aşa că pun două poezii de octavian perpelea. îmi plac pentru că văd cum banalului din viaţa mea i se regăseşte - iată - o întrebuinţare estetică. şi nu chiar banal, ci e doar un decor pentru evenimente extraordinare - un fir de păr în gură, o bătaie bună. 

în plină zi / în plină stradă

mă îndreptam spre serviciu
îmi cumpărasem obişnuita
gogoaşă cu gem de fructe de pădure
& începusem s-o halesc
când exact la intersecţia
Elisabeta cu Brezoianu
acolo unde pe zid e scris
Iisus te iubeşte
am simţit un fir de păr
în gură


noaptea Sfântului Alcoolomeu

sunt mese răsturnate
urme de sânge
& haine rupte
pe pietriş
la Terasa Scriitorilor
ospătarii mi-au spus
că ieri seară
alcoolismul & mediocritatea
au băgat o mulţime
de scriitori
în spital 

mi-aş dori să le citesc la cartea românească sau max blecher.

„nebun din dragoste“ de sam shepard

tocmai m-am întors de la spectacolul de la național cu piesa dramaturgului american sam shepard, nebun din dragoste. am citit câte ceva despre piesă, se pare că e deja clasică.

montarea de la național ar fi trebuit să se numească nebunĂ din dragoste, pentru că piesa de rezistență a piesei a fost actrița diana cavallioti. o prezență fermecătoare, blondă, ce-a trecut cu o ușurință neverosimilă de la scorpie isterică la fecioară sedusă. rolul may i-a potențat din plin talentul. personal, m-a acaparat cu totul, iar când s-a îmbrăcat în rochie și pantofi de culoare roșie, nu mi-am mai dezlipit privirile de pe scenă.

în rest, nimic remarcabil. doar actorul secundar, ioan andrei ionescu, în rolul celuilalt pretendent, cam tăntălău, m-a mai scos din amorțirea celorlalți doi actori masculini - gavril pătru și mihai călin.

un tânăr se întoarce la iubita lui pe care o mai părăsise de vreo câteva ori. ea vrea să-l refuze, dar nu poate de drag, de unde un joc de-a „fugi că vreau“, între cei doi. cum spuneam, prezența unui nou pretendent mai întărâtă puțin acțiunea, ceea ce ne-a făcut și pe noi, spectatorii, să hăhăim un pic.

până când, tam nisam, aflăm că cei doi sunt frați vitregi, și realitate versus halucinație, poveste versus realitate, blabla, „filmul“ mi s-a rupt. ce s-a mai întâmplat nu mi-a mai avut nici un rost.

ca final, n-aș spune că e o piesă rea, dar în mod sigur, în alte montări ar putea arăta mult mai bine.

 

viitorul nostru schizofrenic?

în ultimul film al lui bertolucci, un adolescent de liceu preferă excursiei cu clasa să petreacă câteva zile în subsolul blocului, de unul singur, doar cu un laptop și o pereche de căști în urechi. un fel de om din subterană postmodern. însă nu unul autentic, pentru că subterana lui nu face parte din lume, ca în nuvela dostoievskiană. subterana aici nu se raportează la lume, ci este o ieșire din ea, o ieșire aleasă de bunăvoie. dacă puștiul din filmul regizorului italian ar fi fost închis într-o închisoare, cu un laptop și cu niște căști, nici n-ar fi simțit lipsa libertății. la fel, celălalt personaj al filmului: sora puștiului, șade voluntar cufundată iremediabil în lumea drogului.

o perspectivă sumbră asupra unui viitor sumbru pentru noi, oamenii. mă uit și la mine:

1. mă minunez deseori preferând unei ieșiri în oraș sau unei întâlniri cu cunoscuți sau necunoscuți, cufundarea în aleatoriul internetului.
2. uneori aleg zgomotelor citadine - unele chiar plăcute: de exemplu, o fereastră pe drumul zilnic spre serviciu îmi aruncă în fiecare dimineață armonii de muzică de clasică - căștilor izolatoare.
3. deseori mă cufund în propriile gânduri, fără să-i ascult pe ceilalți, când aceștia nu prididesc să-mi vorbească doar despre ei-ei-ei-ei și numai ei, fără să mă lase să rostesc un cuvințel.
4. îmi trântesc orice deschidere către celălalt, ori de câte ori începe propoziția cu Nu: nu e bine, n-ai făcut, nu s-a făcut, nu se poate, nu pot, n-ai dreptate, nu. orice legătură se rupe brusc și-mi trebuie răbdare să o-nnod la loc.
5. mi-e din ce în ce mai greu să inițiez discuții cu oameni necunoscuți, văzându-i încruntați și bosumflați, respingători, cu proftă mai degrabă de-njunghiere decât de cuvințele de-ale mele.
6. orice atingere întâmplătoare între oameni înseamnă tresărire și priviri urâte ca agresiune la spațiul privat. 
7. orice feedback negativ pentru celălalt e luat personal și distruge imediat o relație construită cu sârg. 20 de laude nu mai contează, o critică sugrumă tot.

în posibilitatea unei insule, houellebecq imaginează societatea „fericită“ de mâine: doi oameni la depărtare, vorbesc printr-un calculator; chiar fac sex virtual, dar nu se vor întâlni niciodată în realitate. au doar un câine asupra căruia să se reverse rămășițele de sentimente.

cunosc copii cărora nu le mai sclipesc ochii ca mie când voiam să ies afară, în fața blocului. dependenți de jocurile de calculator, ochii și-au pierdut orice sclipire. cine știe - poate sclipirea s-a mutat pe interior, unde va naște mai multă imaginație decât noi. o imaginație în care lumea imaginată poate fi de fapt - fără s-o știe ei - cea reală, din care se vor fi retras demult.

sursa foto.

„șoseaua cățelu 42“ de alina nedelea

alina nedelea
 șoseaua cățelu 42 
editura all, bucurești, 2012 
228 de pagini broșate 
coperta de al. novac

mi-a plăcut
conform motoului din antetul blogului, cartea intră în categoria celor care mi-au plăcut și recunosc că introducerea ei în finala concursului augustin frățilă (de 10000 de euro) e binevenită, printre celelalte patru scrise voit conform canoanelor „estetice“ eugenlovinescieneblabla.


aflăm că autoarea e actriță și în prezent locuiește în italia, după ce - așa cum vom afla din roman - a crescut într-un apartament din șoseaua cățelu. carevasăzică, în bucurești. și pe nesimțite, începem să citim despre revelionul '88. când, la 14 ani, fetița care era se trezește cu mama sa dându-și duhul, lângă ea, în pat. mama adoptivă, avem să aflăm, dar totuși mamă. iată cum de fapt îi începe alinei maturizarea, ce se duce  după an, pagină după pagină.

nu e un roman trist, deși multe ghinioane se întâmplă. ba chiar exaltă de ironie și auto-ironie cartea. și mai ales te frige prin nebunia ei, așa cum e și personajul și - am aflat - autoarea însăși.

desigur că sunt multe inabilități literare în carte, romanul nu e bine închegat, deși episoadele sunt majoritatea reușite. te întrebi uneori ce legătură are episodul cu cățeii, sau ce importanță are etapa prostituției, când putea fi trecută cu vederea?

însă la final îți dai seama că fiecare întâmplare are rolul ei în mintea autoarei iar ea vrea musai să-și exorcizeze trecutul, necazurile, fericirile și nefericirile. încearcă ea ceva anamneze psihologice, am putea spune că întreaga carte e o sublimare a traumelor sau frustrărilor alinei nedelea.
dar ceea ce este cu siguranță este o carte care te ține în tensiune, despre o viață bogată, așa cum mulți dintre noi ne-o dorim. nu știu dacă știe, dar alina nedelea nu e doar actriță, ci și o eroina ce-și joacă - livresc - propriul rol.

ideea care mi-a rămas a cărţii este aceea că toate în viaţă se aranjează, chit că aş vrei tu, chit că pur şi simplu ţi se întâmplă. ceea ce poţi face este să primeşti şi să reacţionezi, în felul tău. iar felul autoarei, repet, este auto-ironia şi ţăcăneala (în sensul bun al cuvântului).
probabil voi epata cu impresia mea - o carte excelentă! o carte mult mai autentică și mai cu vână decât majoritatea celor scrise de epigonii literaturii noastre de astăzi.

au mai scris despre: mirabela, micawber, simona tache, stănica bostănaru, tudor, ruxandra, diana, costi, raluxa, răyvan citadinul, ramona, richie, ana monica şi alţii. observ o bună promovare a romanului în online şi o receptare foarte bună în rândul publicului, chiar şi al celui necititor de literatură română.

un borges mai scuturat

de aici.

„orfani“ de dennis kelly

o piesă englezească proastă

habar n-am ce i-a convins pe producători să ia piesa dramaturgului britanic dennis kelly, s-o monteze și s-o prezinte la teatrul act ca „un thriller care explorează violenţa în mediul urban şi felul în care aceasta influenţează viaţa liniştită a unui cuplu de condiţie medie.“ 

prima parte e o peltea previzibilă pe care nici lawrence olivier sau judi dench n-ar fi dres-o: un cuplu se trezește în casă cu cumnatul (fratele ei) plin de sânge. motivul e cusut cu ață albă, dar dramaturgul mai introduce un subiect - o așa-zisă tensiune casnică provocată de păstrarea sau nu a unei progenituri. există câteva jocuri psihologice, manipulări și șantaje emoționale, unele replici de hăhăit, dar trebuie să reziști ca să treci de prima oră ca să ajungi spre ultimul act, cel mai bun.

nu poți să faci din rahat bici, însă cei trei tineri actori reușesc să împace spectatorul plictisit cu intențiile dramaturgului („loialitatea faţă de familie, responsabilitatea morală faţă de comunitate, răspunderea în faţa legii, discriminarea şi violenţa în mediul urban.“ cum iarăși ni se prezintă pe site) mergând spre casă, realizezi că cei trei au potențat dialogurile reușite și-ți amintești totuși imaginea jocului lor actoricesc. 

mi-a plăcut cel mai mult monologul personajului danny - intepretat de ionuț grama - care povestește stupefiat spectacolul unui om schingiuit. apoi personajul liam - interpretat excelent de laurențiu bănescu (îl știu din monoloagele vecinului) - mai mult un cocălar periculos de ferentari decât unul din hakney.

per ansamblu, dacă prețul biletului și durata spectacolului ar fi fost la jumătate - atât cât i-a reușit lui dennis kelly al nostru - aș fi fost un spectator foarte mulțumit!

sursa foto

cu sábato la humanitas cișmigiu

dacă cumva nu ajung, să-mi spuneți și mie cum a fost. adică mișto, desigur.
doar e vorba despre eroi și morminte.

cărți de prostituate :)

„cui i-e frică de virginia woolf?“ de edward albee

edward albee 

 cui i-e frică de virginia woolf?

who's afraid of virginia woolf?

 traducere de anda boldur

 în teatru american contemporan 

ed.pt. literatură universală, 1967

460 de pagini legate

piesă de piesă
„cui i-e frică de virginia woolf?“ este cea mai celebră piesă și capodopera dramaturgului american edward albee, pe care a scris-o la 34 de ani.

ecranizată cu elizabeth taylor și richard burton în roluri de zile mari, piesa surprinde viața de rahat din căsniciile intelectualilor middle class americane. aș da-o pe anti-capitalisme, însă n-o fac, pentru că ăsta de doar pretextul.

de fapt, tema piesei este plictiseala. unui profesor de istorie - george - dintr-o universitate americană îi place să se joace cu nevastă-sa - martha, fiica decanului - pe la petreceri. așa se-ntâmplă și acum, când „victimele“ sunt un profesor tânăr și frumos și cam tut cu soția sa și mai tută.

comic de situație, dialoguri spumoase, jocuri psihologice, dueluri verbale, dar și situații ușor tragice - creează o capodoperă dramaturgică, ce implică din partea actorilor principali întregul talent. edward albee introduce la momentul oportun câte-un element de surpriză care să te năucească.

MARTHA: ...George care e atât de bun cu mine și cu care eu mă port atât de urât; care mă înțelege și pe care-l resping; care povestește lucruri nostime, la auzul cărora de-a dracului mă stăpânesc să nu râd; care e în stare să mă țină o noapte întreagă în brațe ca să-mi fie cald, și pe care eu aș fi în stare să-l mușc până la sânge;care înțelege întotdeauna nu numai de ce vreau să joc un anumit joc, dar și de ce îi schimb pe parcurs regula; care mă poate face fericită, dar eu nu-l las, deși aș vrea atât de mult să fiu fericită! George și Martha: trist, trist, trist... (pp.431-432)

e de fapt drama intelectualului de secol 20, care ar vrea să fie fericit, dar face taman invers - un fel de diavol faustic inversat, care voia să facă rău, dar făcea numai bine. e plăcerea perversă a intelectualului de a-și folosi inteligența doar pentru jocuri pe seama altora întru distracție, în rest rămânând ratat. e drama cuplului care nu (mai) comunică, ci joacă doar roluri meschine și ipocrite.
TOATE ACESTEA SPUSE CU UMOR ȘI CU SCLIPIRI DE INTELIGENȚĂ.

ps. o piesă de teatru de citit și de văzut, de revăzut, și de rere-... ps: titlul vine de la cântecelul din cei trei purceluși ai lui disney, în care big bad woolf e înlocuit - glume intelectuale, ce vreți? - cu virginia woolf.

„equus“ de peter shaffer

cai orgasmici
ce se întâmplă dacă în locul unei icoane cu golgota, îi pui unui copil o poză cu un cal? oare copilul începe să adore calul? asta e principala ipoteză a autorului britanic peter shaffer (autorul amadeus-ului forman) în piesa equus, cu mii de reprezentații în america.

ideea surprinzătoare a piesei este aceasta: ce se întâmplă dacă în mintea unui tânăr de 17 ani se combină fervoarea religioasă cu pasiunea pentru cai? unul din răspunsuri e că intensitatea trăirilor - dincolo că înnebunesc - transformă viața în delir.

ce plăcere mai mare pentru un tânăr de 17 ani decât să aibă, gol, orgasm, în vreme ce călărește noaptea pe un cal la fel de gol? (avem în piesă chiar un homoerotism inocent) astfel că medicul psihiatru care începe să-l trateze pe adolescent începe să-i invidieze pasiunea erotică. mi s-a pus zăbală, zice medicul, pe care nu mai pot s-o scot. dacă nu există adorație, trăim degeaba, mai zice medicul, și inedita combinație dintre erotic și sacru face ca piesa să conteze în a te pune pe gânduri.

actorii
m-a entuziasmat jocul personajului principal, adolescentul, interpretat cu talent covârșitor de cătălin jugravu. chiar și când unele scene amenință neverosimilul, tânărul actor le joacă fără greșeală. modulațiile vocii, contorsiunile - exprimă clar personajul și oferă tensiune - singura tensiune, de altfel - a piesei.

am remarcat-o şi pe ecaterina bunduc, în rolul mamei bigote.

piesa e de văzut, iar tânăra regizoare geanina hergheligiu face specatcol. deși uneori e nevoie de ceva răbdare.   

nobelul pe 2013: alice munro

cu rezerva că orice premiu, fie și nobelul, poate fi nedrept, anul ăsta a câștigat autoarea de povestiri alice munro.

habar n-am de ce-și dorește lumea să ia premiul scriitori celebri. murakami, oz sau mai știu eu cine, deja citiți și răscitiți, cel mult onorează premiul, nu mai spun de merit.

în schimb, astfel de autori, cum e și alice munro - mai puțin cunoscuți publicului - pot avea o șansă să fie citiți nu doar într-un cerc de cunoscători.

altfel, nobelul e un criteriu doar pentru ne-cunoscători într-ale literaturii. 

iată câteva povestiri în engleză, ca să vă faceți o idee:

• “boys and girls”
• “gravel”
• “the bear came over the mountain”
• “fiction”

la noi a apărut doar un volum de povestiri, la editura litera - prea multă fericire.

eminescu e un idiot

dacă societatea de azi - nu numai cea românească - e de căcat, asta se datorează și lui eminescu. e o temă bună pentru un eseu de liceu, mai ales dacă s-ar intitula EMINESCU E UN IDIOT.

numai că ideea i-a venit unui elev bulgar, care a înlocuit eminescu cu hirsto botev, poetul național al bulgariei. doar că botev a fost și revoluționar și a murit în luptă. este tema filmulețului de deyan bararev, de nici 9 minute, ce va rula în cadrul festivalului de scurt metraj BALKAN BEYOND BORDERS de la clubul țăranului din 11-13 octombrie.

iată ce va trebui să facă un licean de azi, oriunde-n lumea occidentală. ceea ce evident, încă de la ferdydurke, oripilează pe orice director, ce preferă să lingă icoana lui eminescu/botev.

scurt metrajul  mai multe despre festival aici.

circumcizia mea

filmulețul CIRCUMCIZIA MEA de arne ahrens, ce va rula în cadrul festivalului de scurt metraj BALKAN BEYOND BORDERS de la clubul țăranului din 11-13 octombrie e o bijuterie a lumii copilăriei sfârșite.

puștiul ümit vine din germania în turcia, ca să fie circumcis împreună cu vărul său. cu coșmarurile de rigoare că poate rămâne fără cocoș, găsește o lume în care străinii, adică el, chiar și turc cum e, nu sunt chiar bineveniți. așa că ceva bătăi, niște fotbal întregesc sărbătoarea bărbăției.

totul se termină totuși cu bine, cei doi băieți rămân fără pielea puții, mai bărbați și mai musulmani.
eu m-am râs!

mai multe despre festival aici.

„craii și morții“ de dan stanca

dan stanca 
craii și morții 
ed. cartea românească, buc, 2012
 208 pagini broșate
 coperta de radu răileanu

prea melancolic
romanul începe cam prost. mai precis, nu începe pe gustul meu, cu personajul scriitor jurnalist ratat care o arde prin spelunci, alături de alți ratați ai tranziției. personaj care se-nsoară, dar nevasta-l înșeală, arătându-i chiar vaginul ei pe ale cărui labii scânteiau stropi de spermă (culmea looser-ului, cred), personaj care... - în fine se-ncadrează în tiparul intelectualului balcanic blazat, copleșit de viață și de „procrastinare“. personaj căruia, dacă nu-i scânteiază stropi de ironie, e total plictisitor.

se continuă apoi cu câteva personaje care încep să facă romanul interesant: avem trei crai de casa scânteii veche, foști colegi de presă: un victor pașadia afemeiat și pârnăiaș, un florea pirgu poet nomenclaturist și un alexandru pantazi tipograf reacționar - sunt avataruri ceaușiste și neocomuniste ale celor trei crai dandy mateini.

ceea ce mi-a salvat impresia romanului este aspectul fantastic al romanului, înțelesul mistic pe are dan stanca îl dă stirpei crailor - trei cavaleri de malta fugiți de napoleon la ruși, apoi în valahia. puterile lor vrăjitorești merg până la craii lui mateiu caragiale, fără a uita inorogul din istoria ieroglifică.

cu craii și morții, dan stanca e la al șaptișpelea roman, și pot spune că am crescut cu romanele lui pe rafturile librăriilor. de-a lungul anilor, în vizitele prin librării, nu se putea să nu întâlnesc un roman de el. nu m-am încumetat însă, să-l citesc. pân-acum. însă pot afirma că are stofă - și încă una de lux - de mare povestitor. doar că prea-melancolia de care abuzează, aspectele dark, lipsite de lumină a paginilor au fost prea mult.

Cavalerii călugări au traversat veacurile ca niște superbe păsări de sânge și fum, sângele rezulta din bătăile la care participau, fumul se ridica din tămâia arsă liturugic. Pe de o parte ochii lor, potrivit învățăturii monastice, nu aveau nevoie să vadă, pe de alta, stirpea de cavaleri ale căror simțuri trebuiau satisfăcute, le cerea să vadă tocmai nevăzutul. De aici, de altminteri, s-a născut condiția lor specială, sfâșiată într-o teribilă tensiune. Cruciadele au fost tocmai aspirația încordată către acele relicve și vestigii care arată trecerea Domnului pe pământ. (p.140)

poate dacă povestea cavalerilor ar fi fost mai stufoasă, poate dacă medicul mihai ștefănescu ar fi condus detectivistic acțiunea romanului, s-ar ai fi redus marota scriitorului român despre destinul ratat al intelectualului - întotdeauna umanist - român.

una peste alta, un roman bun, de revizitare creativă și pasionantă a romanului matein.

primul roman pe care-l citesc din cele cinci, finaliste la premiul augustin frățilă de 10 000 de euro.
alte impresii la micawber, dan c mihăilescu și pe goodreads.

un interviu cu nicolae breban

orice-ar zice unii, măcar pentru Bunavestire - când l-am întâlnit, mi-a părut rău că nu i-am strâns mâna pentru romanul ăsta -, nicolae breban e un mare scriitor român.
un interviu savuros cu el a publicat ieri adevărul. la prima vedere, omul e super-cool, ce-i în gușă și-n căpușă, deși cam trage spuza pe turta lui. :)

nicolae breban, foto mediafax

spicuiesc câteva citate:

• eu n-am fost niciodată deştept, am fost doar inteligent, ceea ce în societăţile balcanice e periculos. e ca şi când ai umbla cu un pistol la tine.
• [m-au plăcut femeile] pentru că arătam bine şi eram bun la pat. nu ştiu cum ai să scrii treaba asta. dar să ştii că pentru un prozator aşa cum sunt eu, orgolios să fac construcţii mari epice, trebuie să posezi femeia.
• în anii ’58-’59, aveam un prieten, corector la gazeta literară, unul, nichita stănescu.
• mi-a plăcut Camil Petrescu, pe care l-am descoperit la o gagică la care mai mergeam eu. în noaptea în care am citit „Patul lui Procust“ parcă mă masturbam, era fantastică, un stil, o demenţă.
• au fost câţiva băieţi deştepţi în generaţia mea care au înţeles că nu poţi să scrii roman fără să te caci pe tine, cum ziceam noi. 
• îmi trebuie 30.000 de euro, nu poţi să mă-mprumuţi? 
• atunci când eram tânăr, arătam bine, îmi plăcea să am BMW la scară, să am câteva costume de haine, îmi plăceau femeile. dar n-am alergat după bani vreodată. țin minte că, după ce-a ieşit „Bunavestire“, în ’77, eram la athénée palace să beau un whisky cu marin preda. aveam 25 de lei, atât aveam. marin preda avea 10.000 de lei – umbla cu mulţi bani la el. am băut un whisky cu el, iar el a făcut semn să mai comandăm unul. „nu mai am bani“, îi zic. „cum adică? mâine îţi dau 200.000.“ Salariul mediu era 2.000. Adică 100 de salarii. nici atunci n-am cedat. n-aveam familie, n-aveam să duc grija nimănui. am avut noroc că, în ’74, lângă mine a apărut o fată, cristina. 
• o grămadă de scriitori s-au distrus, începând cu manolescu, până la groşan şi alţii. au părăsit literatura, unde aveau deja un nume, să facă bani. au rămas şi fără bani, şi fără operă. 
• cele mai frumoase pagini din „Bunavestire“ au fost scrise pe un capac de closet. 

întregul interviu aici.

adolf hitler despre lectură

în 1923, într-o închisoare din bavaria, la 34 de ani, adolf hitler scrie cartea lupta mea (mein kampf), în care își povestește, printre altele, autobiografia și ideile. sunt aici și câteva pagini despre lectură.

descoperim un cititor cu o perspectivă unilaterală: aceea a scopului exclusiv didactic și practic al lecturii - lectura nu are sens și utilitate decât înțeleasă astfel. hitler nu amintește de scopul emoțional al unei cărți și ne îndoim că s-a omorât după literatură beletristică.

iată citatul:
Lectura nu este un scop, ci mijlocul prin care fiecare umple cadrul pe care i l-au trasat darurile și aptitudinile sale. Fiecare primește astfel uneltele și materialele necesare meseriei lui, numai ele să-l ajute să-și câștige existența sau să servească la îndeplinirea unor satisfacții mai înalte. Al doilea scop al lecturii trebuie să fie dobândirea unei viziuni de ansamblu asupra lumii în care trăim.

Dar în ambele cazuri este necesar nu ca aceste lecturi să ocupe loc în șirul capitolelor sau cărților păstrate în memorie, ci să se însereze la locul lor ca o pietricică într-un mozaic și să contribuie astfel la constituirea unei imagini generale a lumii în mintea cititorului. 

Altminteri se formează un amestec de noțiuni dezordonat și fără mare valoare, în pofida înfumurării pe care o poate inspira nefericitului său posesor. Căci acesta crede foarte serios că e instruit, că înțelege ceva din viață și că posedă niște cunoștințe, în timp ce fiece sporire a unei asemenea instruiri îl îndepărtează și mai mult de realitate; cel mai adesea nu-i mai rămâne decât să sfârșească într-un sanatoriu sau ca politician.

Dimpotrivă, cel ce știe să citească, discerne imediat într-o carte, o gazetă sau o broșură ceea ce merită  să fie păstrat fie pentru nevoile lui personale, fie ca material de interes general. Cele dobândite astfel se înglobează în imaginea pe care și-o face deja despre cutare sau cutare lucru, o corectează, o completează, îi sporește exactitatea sau îi precizează sensul. Dacă viața pune pe neașteptate o problemă, memoria celui care a știut să citească îi furnizează de îndată o opinie bazată pe aportul unor ani îndelungați; el o supune rațiunii față de cazul nou despre care e vorba și reușește astfel să rezolve problema. 

Lectura nu are sens și utilitate decât înțeleasă astfel.
(adolf hitler, mein kampf, bucurești, editura pacifica, 1993, traducere de maria florea, pp.25-26)

„moștenirea lui arne“ de siegfried lenz

siegfried lenz
 moștenirea lui arne 
(arnes nachlass)
 editura humanitas, buc, 2004
 traducere de alexandru șahighian
 171 de pagini broșate 
coperta de ioana d. mardare

siegfried lenz, un autor favorit
am câțiva scriitori contemporani cult, ce m-au impresionat până la uluire (josé saramago, cees nooteboom, javier marías), pe care am căutat să-i citesc integral.  siegrfied lenz se numără printre ei, după ce m-a lăsat mut cu ora de germană - despre care am scris aici -, roman reprezentativ pentru literatura germană, dar și a lumii.

acum, cu ultima nuvelă tradusă de la rao, există cinci cărți traduse din autorul neamț, din care eu am doar patru. (sper să scriu și despre celelalte două.)

care este moștenirea lui arne?
moștenirea lui arne nu e o capodoperă, ca lecția de germană. însă are câteva teme comune - povestirea la persoana întâi a unui elev, alternarea planului epic al prezentului cu cel al trecutului, stilul nostalgic, punerea cel puțin a unei „probleme“.

încă de la început, naratorul - tânărul hans - sortează „moștenirea lui arne“, o colecție de obiecte, care trag după ele amintirea posesorului lor, arne: un băiat orfan și sensibil, adus spre îngrijire  în familia lui hans.

trecutul îmi vorbea din tot ce luam în mână (p.138) - spune hans - și acesta ne vorbește fie nouă, cititorilor, fie lui arne însuși. moștenirea lui arne e un fel de muzeu al inocenței pamukian, iar, după ce citești cartea, observi cum timpul e adus îndărăt, fără a mai trebui să spui nimic. (p.171)

până la urmă, literatura poate fi unicul mijloc de a recupera timpul, din a transforma trecutul în eternitate - o știm de la proust. aceasta ne repetă - și da, e nevoie să ni se repete, să nu uităm - siegfried lenz și aici. dar oare numai de asta este cartea?

cărțile traduse în românește ale lui siegfried lenz, din biblioteca mea

arne este un băiat neobișnuit. tatăl lui s-a sinucis cu membrii familiei, ca să scape de datorii. numai el a scăpat, așa că poartă după el sensibilitatea întâlnirii cu moartea. are, de asemenea, talent la limbi străine. însă ceea ce-și dorește este apartenența la un grup. își „recuperează“ oarecum „familia“, însă nu este acceptat de prieteni. de unde PROBLEMA cărții: vina noastră, a tuturor, față de oamenii de aproape. lipsa noastră de atenție față de cel care vrea să ne fie aproape înseamnă o VINĂ. preferăm să studiem cu binoclul intimitățile altora, dar suntem miopi și respingem la eforturile celui de aproape de a se apropiere față de noi.  

la finalul cărții, micuțul arne va lăsa după el și o altă moștenire, alături de cea materială. ce anume, citiți cartea. e mică, adevărată și frumoasă.