7 iulie 2014

„pan“ de knut hamsun

knut hamsun
pan
editura univers, 1996
traducere de valeriu munteanu
132 pagini broșate
coperta de vasile socoliuc
de knut hamsun, scriitor norvegian de premiu nobel (l-a luat în 1920 pentru romanul rodul pământului) m-am îndrăgostit iremediabil după ce i-am citit romanul devastator foamea, în care este descrisă - într-un stil alert și concis - psihologia sărăciei unui scriitor cât p-aci să moară de foame.

și, cum editura univers de pe atunci începuse o serie de autor, au urmat și alte cărți, dintre care pan, pe care l-am recitit zilele astea.

despre un copil mare 
pan este unul dintre romanele celebre ale lui hamsun, a fost și ecranizat. este o carte despre un erou, un locotenent de treizeci de ani, thomas glahn, care-și scrie întâmplările dintr-o pădure de provincie, unde locuiește într-o cabană izolată, unde rătăcește pe coclauri și unde se hrănește cu vânat și pește. singurii mei prieteni erau pădurea și nesfârșita singurătate. (p.24)

mesajul său este unul profund uman - acela că trebuie să te bucuri cât poți de natură, de sălbăticia din tine. descoperim în „memoriile“ tânărului un copil mare ce nu ține cont de conveniențe sociale - el când vrea să fută, o face, el când vrea să se răzbune, o face, el când vrea să se joace, o face și pe-asta. este omul bunului plac, dar care trăiește intens toate emoțiile, se și mutilează dacă așa-i vine.


coperte ale diferitelor ediții străine

dragostea ciudată nordică
locotenentul se îndrăgostește de ervarda, fiica urâțică, cam neglijentă, și cam proastă a brutarului. e o fată năzuroasă, însă așa cum e, ea va fi dragostea vieții sale. o dragoste specifică țărilor nordice, unde, în dragoste, cuvintele sunt în răspăr cu sentimentele. am avut întotdeauna - și în filmele lui bergman, de pildă - o impresie de ciudat când a fost vorba de dragostele nordice. diferită de dulcegăriile latinești, de conveniențele englezești, de pasiunile slave.

iar aici, în pan, hamsun reușește să oglindească sentimentele umane cu natura. povestea de dragoste e paralelă cu trecerea anotimpurilor, sentimentele se regăsesc și se pierd în natură. așa se va pierde și locotenetul însuși, la final, ca un animal sălbatic. cântând psalmi de cununie.

oricum, mie, născut și crescut în betoane urbane, romanul lui hamsun a însemnat o incursiune livrescă, deseori lirică, într-o „psihologie naturală“, pierdută pentru omul secolului nostru.

   O, voi, oameni, animale și păsări! Ridic cupa în cinstea nopții petrecute în singurătatea pădurii! Ridic cupa în cinstea întunericului, a murmurului divin de sub copaci, a armoniei simple, a liniștii, a frunzelor verzi sau galbene! Ridic cupa în cinstea oricărui semn de viață, a unui bot ce adulmecă prin iarbă, a unui câine ce fuge mirosind pământul! strig un „ura“ frenetic pentru pisica sălbatică ce stă culcată pe burtă, pândește o vrabie și se pregătește să o înhațe pe întuneric! Apoi încă un „ura“ pentru liniștea cucernică ce domnește pe pământ, pentru stele și pentru lună; da, pentru toate acestea!... (p.88)

Izvorul tuturor supărărilor și bucuriilor se află în noi înșine. (p.9)





3 iulie 2014

david foster wallace şi ayn rand traduşi în româneşte

mătura sistemului, roman, editura curtea veche, 2014. traducere de adrian buz. corporaţii, nevroze, inginerie genetică, intertext, multă ironie într-un singur roman, pe 560 de pagini.

david foster wallace (1962 – 2008) este unul dintre cei mai compleşi scriitori contemporani, impresionant de inteligent, cu opere romaneşti, dar mai ales de proză scurtă şi eseistice, în genul postmodern al lui thomas pynchon şi don delillo. a scris trei romane, al treilea lăsat neterminat în urma sinuciderii sale. mătura sistemului este primul său roman, cel de-al doilea, infinite jest, fiind considerat capodopera sa.


___________________________________________________________________________

revolta lui atlas, roman, vol.1, editura cartier, 2014. traducere de vlad pojoga. 424 de pagini.

ayn rand (1905 - 1982) este o scriitoare (și filozoafă, inventatoare a obiectivismului) americană de origine rusă care, cu această carte a provocat controverse. mizantropie, imoralitate, sex, libertate, ateism, capitalism, la limita dintre excentricitate și grotesc.  revolta lui atlas este considerată capodopera sa.









2 iulie 2014

ce este asta? sau ce înseamnă asta?

m-am chinuit să înțeleg cunoscuta afirmație a lui susan sontag cu care își încheie cel mai cunoscut eseu al ei, împotriva interpretării. afirmația sună așa:

În locul unei hermeneutici avem nevoie de o erotică a artei.

în paragraful anterior, criticul american recheamă simțurile noastre, pe care ni le-am tocit prin cantitatea lucrurilor cu care le bombardăm zilnic - ascultăm decibelic, ne uităm fără să privim, luăm contact fără să atingem. parcă nu mai avem puterea să simțim ca înainte, și, dacă luăm ca exemplu văzul, nu mai vedem clar. de aceea începem să ghicim și să construim cu elemente din mintea noastră ALTCEVA. în loc să PRIVIM, noi învăluim, alegem să vedem prin oglinda a ceea ce suntem noi de fapt, prin oglindă, ca în ghicitură, și nu direct, față către față, cum bine spunea pavel în epistola către corinteni.

o pipă pe care o ții în mână ESTE o pipă. una pictată de magritte nu mai e o pipă până la urmă, și autorul are dreptate. dar lucrul însuși la care ne uităm - nu trebuie să ne înșelăm - și nu trebuie să vedem altceva este o pipă (într-un tablou). sau un tablou despre o pipă. atât.

sursa
comportându-ne erotic cu acest tablou, după îndemnul lui susan sontag, înseamnă să admirăm formele pipei desenate de artist, umbrele, de ce a fost pictată așa și nu altfel, atât de mare și nu mai mică, să admirăm fondul gălbui. și poate că vom simți ceva. dar până aici! altceva - ce a vrut poate să zică artistul, de ce anume fondul e gălbui și nu albastru, de ce naiba mă uit la o pipă cu scris dedesubt - aceste ultime întrebări sunt interpretări, hermeneutici, care împiedică, învăluie în loc să dezvăluie, umbresc în loc să lumineze, îmbâcsesc în loc să curețe.

susan sontag ne îndeamnă să se întoarcem la goliciunea împăratului și să vedem, poate ne excită și ne place, mai mult decât imaginația de supus umil și pupincurist care vede haine noi acolo unde nu sunt.

Funcția criticii ar trebui să fie aceea de a ne arăta cum este ceea ce este și chiar că este ceea ce este, mai degrabă decât să ne arate ce înseamnă. (p.25)

susan sontag, împotriva interpretării (against interpretation), editura univers, bucureşti, 2000, traducere de mircea ivănescu.


susan sontag, sursa

1 iulie 2014

cehovisme

dacă adâncești bine lucrurile, totul pe lumea aceasta este minunat, totul, afară de ceea ce gândim și facem noi înșine când uităm de țelurile supreme ale existenței, când uităm de demnitatea noastră de oameni.
a.p. cehov, doamna cu cățelul, 
trad. alice gabrielescu & tatiana panaitescu
polirom, 2009, p.700


30 iunie 2014

„un scriitor, doi scriitori“ de alex. ștefănescu

alex. ștefănescu

un scriitor, doi scriitori
design și ilustrații de bogdan petry
editura all, bucurești, 2014
126 pagini broșate


o carte mai puțin reușită a lui alex. ștefănescu, dar una foarte reușită a lui petry

pot afirma cu mâna pe minte că reușita acestei cărți sunt ilustrațiile - de fapt, caricaturile - lui bogdan petry. ne putem distra cu figurile unor scriitori celebri români - nichita stănescu, marin sorescu, marin preda, octavian paler, augustin buzura, emil brumaru - dar și cu figurile unor scriitori mai puțin cunoscuți publicului larg, dar de menționat într-o carte care-și propune amintiri din anii ’70-’90 - laurențiu ulici, barbu brezianu, constantin țoiu, florin mugur ș.a.

din păcate, deși își propune mult umor, anecdotele nu au de fiecare dată poante hazlii. am găsit mai multe aspecte pe care, într-adevăr, nu le știam despre scriitori, însă acestea nu au fost - sincer - de prea mare interes. nu mă interesa să mi se repete că nichita bea mult (cine n-o știe?), că octavian paler era zgârcit și mânca singur căpșuni fără să invite pe ceilalți, că marin preda îl considera pe al. piru foarte urât, că george pruteanu a dansat ceardaș la un zaiafet, că autorul a intrat singur cu ileana mălăncioiu într-un bunker, că nicolae manolescu are ironii malițioase etc.

în fine, poate prin tonul acestor „confesiuni“, unul jucăuș-nostalgic, alex. ștefănescu a dorit să omagieze oamenii pe care i-a cunoscut, să ne umanizeze hazliu scriitorii pe care noi îi știm mai mult din operă decât din viață. dar ceea ce i-a ieşit a fost mai mult o umanizare banală, comună, decât una care să ne impresioneze în vreun fel, măcar prin zâmbet.



mai degrabă am râs de insistența autorului pe faptul că norman manea nu are talent, sau de o mică inadvertență în text - că sute de sârbi învățaseră românește să-l citească pe marin sorescu în original. apoi că sute de sârbi - alții? sau tot aceiași? - învățaseră românește să-l citească pe nichita stănescu în original. și-am mai râs de fuga - la propriu - a autorului însuși de sexual insațiabila nina cassian (probabil).

sfârșesc impresia mea despre carte, dorind să cred că textul lui alex. ștefănescu a fost doar un prilej pentru petry să caricaturizeze scriitorii români (sau, mă rog, pe cei din branșa filologilor), decât că a fost construit de sine stătător, pentru plăcerea cititorului.


se pare că, după reușitele recente cu cartea despre cărțile proaste (despre care am scris aici) și cu cea de interviuri cu ioana revnic, lui alex. ștefănescu i-a urmat o mai puțin reușită carte.

păcat, căci autorul are atât de mult umor. din păcate, nu și în această carte.

27 iunie 2014

o partidă ratată de sex conjugal

una dintre cele mai amuzante scene de sex ratat este din orbirea lui elias canetti, în care un profesor sociopat și virgin, peter kein, savant sinolog de renume mondial, e păcălit de servitoare să se însoare cu ea, aceasta simulând o adevărată pasiune pentru cărți. în noaptea nunții, în timp ce savantul studiază, se trezește cu femeia înfierbântată, ce intră la el în birou să-și consume amorul.

     Therese se apropie, legănând din șolduri. Nu alunecă, se leagănă ca o rață. Impresia de alunecare vine așadar numai de la fusta scrobită. Therese spune bucuroasă:
     - Așa de gânditor? Mda, bărbații ăștia!
     Îndoaie degetul, amenință și arată cu el spre divan: trebuie să mă duc lși eu într-acolo, gândește Kien și, fără să-și dea seama cum, se trezește lângă ea. Ce trebuie să facă acum - s-o culce peste cărți? Tremură din toate mădularele de frică, se roagă cărților, ultima piedică. Therese îi surprinde privirea, se apleacă și, dintr-o lovitură învăluitoare cu brațul stâng, mătură toate cărțile, aruncându-le pe jos. Kien schițează o mișcare neputincioasă spre ele, vrea să răcnească, oroarea îl gâtuie, înghite în sec și nu poate scoate nici un sunet. O ură îngrozitoare crește încet în el: Therese a îndrăznit una ca asta. Cărțile!
Femeia își scoate juponul, îl împăturește cu grijă și-l pune peste cărți. Apoi se instalează comod pe divan, îndoaie degetul mic, rânjește și spune: 
     - Așa!
     Kien se repedem cu pași mari, afară din cameră, se încuie în closet, singura încăpere fără cărți din apartament, își lasă mecanic pantalonii în jos, se așază pe colacul de lemn și plânge ca un copil mic.
(elias canetti, orbirea, editrua polirom, iași, 2008, p.63)

evident, el plânge după cărțile doborâte. tocmai a realizat că s-a înșelat: pentru sex, proaspăta nevastă s-a purtat necuviincios cu cărțile lui iubite. și ăsta e de-abia începutul infernului pentru kien.


elias canetti, sursa

22 iunie 2014

universul din somnul albertinei


plăcerea pe care ne-o dăruie un artist este aceea de a ne face să cunoaștem un nou univers, spune însuși proust într-unul din eseurile sale. iar universul nou întâlnit - întâmplător - în volumul prizoniera (al cincilea din ciclul în căutarea timpului pierdut) este cel al naturii izvorâte din somnul iubitei lui marcel, albertine. 
de la prima asemănare, cu o floare, ființa-în-absență îi provoacă eroului o altfel de dragoste. evident că și noi, cu toții, am privit cândva persoana iubită dormind, am admirat-o și ne-am cufundat în gânduri sau fantezii, dar trebuie să fii proust ca din imaginea, mirosul și zgomotele unui somn să intri într-o dimensiune paralelă, într-o lume vegetală, sălbatică și neînsuflețită. ba chiar din acest somn - inconștient - să naști - involuntar - în mintea personajului - un întreg peisaj marin, o întreagă experiență senzorială, dar și una culturală, ca cea pricinuită de un tablou. 
până la urmă, marcel se îmbarcă pe marea deplină a somnului profund. își va poseda iubita în somn, dimpreună cu celelalte albertine iscate prin aceeași vrajă onirică. uneori s-ar fi zis că marea se învolbura, că furtuna se făcea simțită până în golf, și începeam ca și ea să-i ascult suflul zgomotos. actul sexual ca o călătorie marină.

iată fragmentul din prizoniera în marcel proust, opere, vol. iii, în căutarea timpului pierdut (prizoniera; plecarea albertinei; timpul regăsit), editura fundației naționale pentru știință și artă, 2011, traducere de irina mavrodin, pp.82-88:

... Întinsă pe patul meu, într-o atitudine de un firesc ce nu ar fi putut fi inventat, semăna, îmi spuneam, cu o floare cu lungă tulpină care ar fi fost așezată aici; și chiar așa și era: puterea de a visa pe care nu o aveam decât în absența ei, eu mi-o regăseam în acele clipe lângă ea, ca și cum dormind ea devenise o plantă.

Astfel somnul ei realiza într-o anumită masura posibilitatea iubirii; singur, mă puteam gândi la ea, dar îmi lipsea, nu o posedam. Prezentă, îi vorbeam, dar eram prea absent din mine însumi pentru a putea gândi. Cînd dormea, nu trebuia să mai vorbesc, știam că nu mai eram privit de ea, nu mai trebuia să trăiesc la suprafața ființei mele. Închizând ochii, pierzându-și conștiința, Albertine lepădase, una după alta, diferitele ei caracteristici de umanitate care mă decepționaseră încă din ziua când o cunoscusem. Ea nu mai era însuflețită decât de viața inconștientă a vegetalelor, a copaci­lor, viață mai diferită de a mea, mai stranie și care totuși îmi aparținea mai mult. Eul ei nu se arăta în orice clipă, ca atunci când stăteam de vorbă, prin ieșirile gândului nemărturisit și ale privirii. Ea chemase în sine tot ceea ce din ea era afară, se refugiase, închisă, rezumată, în corpul ei.

vicente romero, fată dormind, pastel, sursa

Ţinând-o sub privirea mea, în mîinile mele, aveam impresia că o posed întreagă, impresie pe care nu o aveam cînd era trează. Viața ei îmi era supusă mie, își trimitea spre mine suflul ușor. Ascultam murmu­rul acestei emanații misterioase, lină precum zefirul mării, feeri­că precum clarul de lună, murmurul somnului ei. Atîta vreme cât persista puteam să visez la ea și totuși să o privesc, iar cînd somnul acesta devenea mai adânc, să o ating, să o îmbrațișez. Simțeam atunci o iubire pentru un lucru la fel de pur, la fel de imaterial, la fel de misterios ca și creaturile neînsuflețite care sunt frumusețile naturii. Și într-adevăr, de îndată ce dormea puțin mai adînc, ea înceta să mai fie doar planta care fusese, somnul ei, pe marginea căruia visam cu o proaspătă voluptate de care nu m-aș fi săturat niciodată și pe care aș fi putut-o gusta la nesfârșit, era pentru mine un întreg peisaj. Somnul ei îmi punea alături ceva tot atît de calm, tot atît de senzual delicios ca acele nopți cu lună plină din golful de la Balbec, devenit lin precum un lac și pe malul căruia ramurile abia dacă se mișcă; loc unde, întins pe nisip, ai asculta la nesfârșit cum se sfărâmă refluxul pe plajă.

Intrînd în cameră rămăsesem în picioare pe prag, neîndrăznind să fac vreun zgomot și nici nu auzeam altul decât cel al respirației sale ce-i expira pe buze, la intervale intermi­tente și regulate, ca un reflux, dar mai somnoros și mai blînd. Și în clipa cînd urechea mea prindea acel zgomot divin, mi se părea că era, condensată în el, întreaga persoană, întreaga viață a încântatoarei captive, întinsă acolo sub ochii mei.

john markese, fată dormind, pastel și ulei, sursa

Trăsuri treceau cu mare zgomot pe stradă, fruntea ei rămânea la fel de nemișcată, la fel de pură, suflul ei rămânea la fel de ușor, redus la simpla expirare a aerului necesar. Apoi, vazând că somnul ei nu va fi tulburat, înaintam prudent, mă așezam pe scaunul care era alături de pat, apoi chiar pe pat. ... Am petrecut seri fermecătoare stând de vorbă, jucând cărți cu Albertine, dar niciodată seri atât de liniștite ca atunci când o priveam cum doarme. Deși când flecărea, când jucam cărți, ea avea acel firesc pe care nici o actriță nu l-ar fi putut imita, somnul ei îmi oferea un firesc mai profund, un firesc de gradul doi.

Părul ei coborât de-a lungul chipului roz se răsfira alături pe pat și uneori o șuviță izolată și dreaptă realiza același efect de perspectivă ca și acei arbori lunari, subțiratici și palizi pe care îi zărești, drepți, în fundalul tablourilor rafaelești ale lui Elstir. Dacă buzele Albertinei erau închise, în schimb de acolo de unde stăteam eu, pleoapele ei păreau atât de puțin împreunate încât aș fi putut aproape să mă întreb dacă dormea cu adevărat. Totuși, aceste pleoape coborâte puneau pe chipul ei acea continuitate perfectă pe care ochii nu o întrerup. Există ființe al căror chip capătă o frumusețe și o măre­ție neobișnuite doar pentru că e absentă privirea.

frederick leighton, flaming jane, ulei, sursa

O măsuram din ochi pe Albertine întinsă la picioarele mele. Din când în când era străbătută de o agitație ușoară și inexplicabilă ca frunzișul pe care o briză neașteptată îl învolburează timp de cîteva clipe. Ea își atingea părul, apoi, nefăcând gestul așa cum îl voia, își ducea încă o dată mâna la păr cu mișcări atât de consecvente, atât de voluntare, încât eram convins că se va trezi. Dar nicidecum, ea redevenea calmă în somnul pe care nu-l părăsise. Rămânea de acum înainte nemișcată. Îsi pusese mâna pe piept cu o mișcare a brațului atât de naiv copilărească încât eram silit privind-o să-mi înăbuș surâsul pe care ni-l aduc pe buze copiii mici prin seriozi­tatea, inocența și grația lor.

Eu care cunoșteam mai multe Albertine într-una singură, mi se părea că văd multe altele încă odihnindu-se lângă mine. Sprâncenele ei arcuite cum nu le mai văzusem niciodată îi ocroteau pleoapele ușor umflate ca un cuib moale de alcion. Rase, atavisme, vicii se odihneau pe chipul ei. De fiecare dată când își schimba poziția capului crea o femeie nouă, adeseori nebănuită de mine. Mi se părea că posed nu una, ci nenumărate tinere fete. Respirația ei devenită treptat mai adâncă îi înălța cu regularitate pieptul și, deasupra, mâinile încrucișate, perlele, deplasate în mod diferit de aceeași mișcare, ca acele bărci, acele lanțuri de ancorat pe care le clatină mișcarea valului. Atunci, simțind că doarme adânc și că nu mă voi izbi de stâncile conștiinței acoperite acum de marea deplină a somnului profund, săream deliberat și fără cel mai mic zgomot în pat, mă culcam lângă ea, o apucam cu un braț de mijloc, îmi puneam buzele pe obrazul și pe inima ei, apoi pe toate părțile corpului ei îmi puneam singura mână rămasă liberă, și care, ca și perlele, era ridicată de respirația Albertinei; eu însumi eram de­plasat usor de mișcarea ei regulată. Mă îmbarcasem pe somnul Albertinei.

jolante hesse, fată dormind, ulei pe pânză, sursa
Uneori mă făcea să gust o plăcere mai putin pură. Pentru asta nu trebuia sa fac nici o mișcare, lăsam să-mi atârne piciorul lipindu-l de al ei, ca o vâslă pe care o lași liberă și căreia îi imprimi din când în când o ușoară oscilație ce seamănă cu bătaia intermitentă de aripi a păsărilor care dorm în aer. Alegeam ca să o privesc acea față a chipului ei pe care nu o vedeai niciodată și care era atât de frumoasă. La rigoare, întelegi că scrisorile pe care ți le scrie cineva sunt aproape asemănătoare între ele și desenează o imagine destul de diferită de persoana pe care o cunoști, constituindu-i o a doua personalitate. Dar mult mai ciu­dat este ca o femeie, să fie lipită, precum Rosita de Doodica, de o altă femeie, a cărei frumusețe diferită te face să induci un alt caracter, și ca să o vezi pe una trebuie să te așezi din profil, iar ca să o vezi pe cealaltă, în față. Zgomotul respirației ei deve­nind mai puternic putea da iluzia unui gâfâit voluptuos și când gâfâitul meu luase sfârșit, puteam să o sărut fără să-i fi întrerupt somnul. Mi se părea în acele clipe ca o posedasem mai complet, ca pe un lucru inconștient și fără rezistența din muta natură.

... Continuînd să aud, să culeg din clipă în clipă murmurul liniștitor, ca o imperceptibilă briză, al răsuflării ei pure, o întreagă existență fiziologică era în fața mea, era a mea; tot atât de mult timp cât ramâneam odinioară culcat pe plajă, sub lumina lunii, aș fi rămas să o privesc, să o ascult. Uneori s-ar fi zis că marea se învolbura, că furtuna se făcea simțită până în golf, și începeam ca și ea să-i ascult suflul zgomotos.

... Și tot așa cum unii oameni închiriază cu o sută de franci pe zi o cameră la hotelul din Balbec pentru a respira aerul mării, găseam cu totul firesc să cheltuiesc mai mult decât atât pentru ea, de vreme ce îi aveam rasuflarea lângă obrazul meu, în gura ei pe care o întredeschideam lipind-o de a mea, pe unde atingându-mi limba trecea viața ei. Dar această plăcere de a o vedea dormind, și care era la fel de minunată ca și aceea de a o simți cum trăiește, era curmată de o alta, și anume de cea de a o vedea trezindu-se.
__________________________________________________

...Étendue de la tête aux pieds sur mon lit, dans une attitude d’un naturel qu’on n’aurait pu inventer, je lui trouvais l’air d’une longue tige en fleur qu’on aurait disposée là; et c’était ainsi en effet: le pouvoir de rêver, que je n’avais qu’en son absence, je le retrouvais à ces instants auprès d’elle, comme si en dormant, elle était devenue une plante. 

Par là son sommeil réalisait dans une certaine mesure, la possibilité de l’amour; seul, je pouvais penser à elle, mais elle me manquait, je ne la possédais pas. Présente, je lui parlais, mais j’étais trop absent de moi-même pour pouvoir penser. Quand elle dormait, je n’avais plus à parler, je savais que je n’étais plus regardé par elle, je n’avais plus besoin de vivre à la surface de moi-même. En fermant les yeux, en perdant la conscience, Albertine avait dépouillé, l’un après l’autre, ses différents caractères d’humanité qui m’avaient déçu depuis le jour où j’avais fait sa connaissance. Elle n’était plus animée que de la vie inconsciente des végétaux, des arbres, vie plus différente de la mienne, plus étrange et qui cependant m’appartenait davantage. Son moi ne s’échappait pas à tous moments, comme quand nous causions, par les issues de la pensée inavouée et du regard. Elle avait rappelé à soi tout ce qui d’elle était en dehors, elle s’était réfugiée, enclose, résumée, dans son corps. 

En le tenant sous mon regard, dans mes mains, j’avais cette impression de la posséder tout entière que je n’avais pas quand elle était réveillée. Sa vie m’était soumise, exhalait vers moi son léger souffle. J’écoutais cette murmurante émanation mystérieuse, douce comme un zéphir marin, féerique comme ce clair de lune, qu’était son sommeil. Tant qu’il persistait je pouvais rêver à elle et pourtant la regarder, et quand ce sommeil devenait plus profond, la toucher, l’embrasser. Ce que j’éprouvais alors c’était un amour devant quelque chose d’aussi pur, d’aussi immatériel, d’aussi mystérieux que si j’avais été devant les créatures inanimées que sont les beautés de la nature. Et en effet, dès qu’elle dormait un peu profondément, elle cessait seulement d’être la plante qu’elle avait été, son sommeil, au bord duquel je rêvais, avec une fraîche volupté dont je ne me fusse jamais lassé et que j’eusse pu goûter indéfiniment, c’était pour moi tout un paysage. Son sommeil mettait à mes côtés quelque chose d’aussi calme, d’aussi sensuellement délicieux que ces nuits de pleine lune, dans la baie de Balbec devenue douce comme un lac, où les branches bougent à pein; où, étendu sur le sable, l’on écouterait sans fin se briser le reflux. 

En entrant dans la chambre j’étais resté debout sur le seuil, n’osant pas faire de bruit, et je n’en entendais pas d’autre que celui de son haleine venant expirer sur ses lèvres, à intervalles intermittents et réguliers, comme un reflux, mais plus assoupi et plus doux. Et au moment où mon oreille recueillait ce bruit divin, il me semblait que c’était, condensée en lui, toute la personne, toute la vie de la charmante captive, étendue là sous mes yeux. 


Des voitures passaient bruyamment dans la rue, son front restait aussi immobile, aussi pur, son souffle aussi léger, réduit à la simple expiration de l’air nécessaire. Puis, voyant que son sommeil ne serait pas troublé, je m’avançais prudemment, je m’asseyais sur la chaise qui était à côté du lit, puis sur le lit même. J’ai passé de charmants soirs à causer, à jouer avec Albertine, mais jamais d’aussi doux que quand je la regardais dormir. Elle avait beau avoir, en bavardant, en jouant aux cartes, ce naturel qu’une actrice n’eût pu imiter, c’était un naturel plus profond, un naturel au deuxième degré que m’offrait son sommeil. 

Sa chevelure, descendue le long de son visage rose était posée à côté d’elle sur le lit, et parfois une mèche isolée et droite donnait le même effet de perspective que ces arbres lunaires grêles et pâles qu’on aperçoit tout droits au fond des tableaux raphaëlesques d’Elstir. Si les lèvres d’Albertine étaient closes, en revanche de la façon dont j’étais placé ses paupières paraissaient si peu jointes que j’aurais presque pu me demander si elle dormait vraiment. Tout de même, ces paupières abaissées mettaient dans son visage cette continuité parfaite que les yeux n’interrompaient pas. Il y a des êtres dont la face prend une beauté et une majesté inaccoutumées pour peu qu’ils n’aient plus de regard.

Je mesurais des yeux Albertine étendue à mes pieds. Par instants, elle était parcourue d’une agitation légère et inexplicable comme les feuillages qu’une brise inattendue convulse pendant quelques instants. Elle touchait à sa chevelure, puis ne l’ayant pas fait comme elle le voulait, elle y portait la main encore par des mouvements si suivis, si volontaires, que j’étais convaincu qu’elle allait s’éveiller. Nullement, elle redevenait calme dans le sommeil qu’elle n’avait pas quitté. Elle restait désormais immobile. Elle avait posé sa main sur sa poitrine en un abandon du bras si naïvement puéril que j’étais obligé en la regardant d’étouffer le sourire que par leur sérieux, leur innocence et leur grâce nous donnent les petits enfants. 

Moi qui connaissais plusieurs Albertine en une seule, il me semblait en voir bien d’autres encore reposer auprès de moi. Ses sourcils, arqués comme je ne les avais jamais vus entouraient les globes de ses paupières comme un doux nid d’alcyon. Des races, des atavismes, des vices reposaient sur son visage. Chaque fois qu’elle déplaçait sa tête elle créait une femme nouvelle, souvent insoupçonnée de moi. Il me semblait posséder non pas une, mais d’innombrables jeunes filles. Sa respiration peu à peu plus profonde maintenant soulevait régulièrement sa poitrine et, par-dessus elle, ses mains croisées, ses perles, déplacées d’une manière différente par le même mouvement, comme ces barques, ces chaînes d’amarre que fait osciller le mouvement du flot. Alors, sentant que son sommeil était dans son plein, que je ne me heurterais pas à des écueils de conscience recouverts maintenant par la pleine mer du sommeil profond, délibérément je sautais sans bruit sur le lit, je me couchais au long d’elle, je prenais sa taille d’un de mes bras, je posais mes lèvres sur sa joue et sur son coeur, puis sur toutes les parties de son corps posais  ma seule main restée libre, et qui était soulevée aussi comme les perles, par la respiration d’Albertine; moi-même, j’étais déplacé légèrement par son mouvement régulier. Je m’étais embarqué sur le sommeil d’Albertine. 

Parfois, il me faisait goûter un plaisir moins pur. Je n’avais pour cela besoin de nul mouvement, je faisais pendre ma jambe contre la sienne, comme une rame qu’on laisse traîner et à laquelle on imprime de temps à autre une oscillation légère pareille au battement intermittent de l’aile qu’ont les oiseaux qui dorment en l’air. Je choisissais pour la regarder cette face de son visage qu’on ne voyait jamais et qui était si belle. On comprend, à la rigueur, que les lettres que vous écrit quelqu’un soient à peu près semblables entre elles et dessinent une image assez différente de la personne qu’on connaît pour qu’elles constituent une deuxième personnalité. Mais combien il est plus étrange qu’une femme soit accolée, comme Rosita à Doodica, à une autre femme dont la beauté différente fait induire un autre caractère, et que pour voir l’une il faille se placer de profil, pour l’autre de face. Le bruit de sa respiration devenant plus fort pouvait donner l’illusion de l’essoufflement du plaisir et quand le mien était à son terme, je pouvais l’embrasser sans avoir interrompu son sommeil. Il me semblait à ces moments-là que je venais de la posséder plus complètement, comme une chose inconsciente et sans résistance de la muette nature. 


... Continuant à entendre, à recueillir, d’instant en instant, le murmure apaisant comme une imperceptible brise, de sa pure haleine, c’était toute une existence physiologique qui était devant moi, à moi; aussi longtemps que je restais jadis couché sur la plage, au clair de lune, je serais resté là à la regarder, à l’écouter. Quelquefois on eût dit que la mer devenait grosse, que la tempête se faisait sentir jusque dans la baie, et je me mettais comme elle à écouter le grondement de son souffle qui ronflait. 


... Et de même que des gens louent cent francs par jour une chambre à l’hôtel de Balbec pour respirer l’air de la mer, je trouvais tout naturel de dépenser plus que cela pour elle, puisque j’avais son souffle près de ma joue, dans sa bouche que j’entr’ouvrais sur la mienne, où contre ma langue passait sa vie. Mais ce plaisir de la voir dormir, et qui était aussi doux que la sentir vivre, un autre y mettait fin, et qui était celui de la voir s’éveiller.


marcel proust, à la recherche du temps perduédition gallimard, collection quarto, texte établi de pierre-edmond robert, sous la direction de jean-yves tadié, 2007, pp.1654 - 1658.

_________________________________________________________

17 iunie 2014

twitt-sofia 6: „tunelul“ de ernesto sábato

remarc în TUNELUL lui sabato k eroul e cam diliu. viaţa mi-e prea scurtă să mai și citesc despre asta. mă opresc la 90 de pagini (din cele 160).

16 iunie 2014

cartea la minut: „specimenul“ de andrei trifănescu



scriitor la 16 ani

pe andrei trifănescu l-am cunoscut pe facebook, de pe mai multe grupuri de literatură. era bine înfipt cu opinii asupra literaturii sefe şi fantasy. am rămas uimit că are 18 ani şi uau! deja o carte ce stă să apară.
iar, la bookfest, s-a mai nimerit să particip şi la lansare. e vorba despre specimenul - primul volum dintr-o trilogie! - , volum început de fapt la 16 ani, cum am avut să aflu de la editori. (eu nu mi-aduc aminte ce făceam la 16 ani)

başca: romanul este tipărit foarte frumos, e o plăcere la citit - format de buzunar, pagini gălbui reciclate, uşor rugoase, viniete la antetul paginii, caractere vintage în interior.

aşa încât dă-i bătaie, dragoşe, să vezi ce scrie tineretul! şi nu regret nici o clipă c-am făcut-o!

cine e „specimenul“?

1. mai întâi, e un roman de aventuri, în genul fantasy. cred că toată lumea care cine începe romanul va găsi similitudini cu jocurile foamei (pe care eu nu l-am citit, ci doar am văzut filmele). unii ar putea spune că e, de fapt, o rescriere în cheie proprie a romanului suzannei collins. dar eu nu vreau să amintesc de jocurile foamei, căci aş strica savoarea unei lecturi virgine - un roman trebuie citit pentru ceea ce este.

2. fără să spolăruiesc prea mult, este vorba despre nişte persoane, numite „specimene“, posesoare ale câte unui număr, care se trezesc pe o insulă, unde trebuie să urmeze un scenariu stabilit de nişte voci necunoscute. cu alte cuvinte, oamenii ăştia sunt pioni în decorul unui joc jucat de alţii. iar singura lor „libertate“ este aceea a capacităţii lor să treacă probele jocului.

3. povestite la persoana întâi, aventurile „specimenelor“ sunt redate realist, cu amănunte ale cadrului de desfăşurare - marea, plaja, pădurea, animalele -, cu multă dinamică - majoritatea propoziţiilor încep cu verbul. iar găselniţa autorului - aceea că specimenele / pionii umani nu ştiu cine sunt sau ce au fost - te face să mergi înainte şi să afli care e, de fapt, şpilul, ce-i cu „specimenele“ astea, de unde sunt şi unde se duc?








14 iunie 2014

trilogia lui ernesto sábato în cele două versiuni românești


darie novăceanu (tunelul, univers, 1965, 1998 și abaddón, exterminatorul, univers, 1986, 1997) și aurel covaci (despre eroi și morminte, univers, 1973, 1997) și tudora șandru mehedinți (humanitas fiction, 2012, 2013, 2014)

13 iunie 2014

„originea lumii“ sau pizdă ascunsă?


desen de merav shinn ben-alon, după deborah de robertis

faptele
artista luxemburgheză deborah de robertis a devenit celebră peste noapte expunându-și vaginul deschis sub originalul tabloului lui goustave courbet, originea lumii





cine nu cunoaște tabloul lui courbet, este vorba despre un tors de femeie cu picioarele desfăcute în care sexul plin de păr, șade tolănit în toată realitatea lui artistică. 

pentru a descifra mesajul tabloului, nu putem decât să ne punem câteva întrebări: sexul explicit aparține unei femei anume, sau unei femei anonime, a femeii în genere? deși umbra pornografică a tabloului i-a împiedicat vreme de 100 de ani pe muzeografi să-l expună, sexul femeiesc este pictat, ceea ce înseamnă că el este re-produs, re-creat. el este o operă - bună sau proastă - totuși o operă de artă. tabloul lui courbet cuprinde un mesaj construit cu mijloacele artei picturale - culoarea - pentru a produce privitorului emoție și cugetare. rolul artistului - spune will gomperz (o istorie a artei moderne, polirom, 2014) - este să privească lumea din altă perspectivă și să încerce să-i dea un sens sau să facă un comentariu despre ea prezentând anumite idei care nu au nici un scop decât ele însele. (p.28)




gestul „artistei“ - performance sau exhibiționism?

să ne întoarcem la artista exhibiționistă. conform declarațiilor ei, citate de huffington post, intențiile ei au fost acelea de a arăta, pe ea însăși, și mai mult decât arată tabloul lui courbet (despărțindu-și, cu degetele labiile). este un performance cu un mesaj care completează mesajul lui courbet:
dacă ignorați contextul, ați putea interpreta acest performance ca pe un act de exhibiționism, dar ceea ce am făcut nu a fost un act impulsiv. există un decalaj în istoria artei, anume punctul de vedere ce lipsește și care aparține obiectului pe care îl privim. în pictura sa realistă, pictorul arată picioarele deschise, dar vaginul rămâne închis. el nu dezvăluie gaura adică ochiul. eu nu-mi arăt vaginul, ci dezvălui ceea ce nu vedem în pictură, adică ochiul vaginului, gaura neagră, acest ochi ascuns, această prăpastie, care, dincolo de trup, se referă la infinit, la originea originilor.
există însă o problemă: fără explicațiile artistei, gestul ei „nu rezistă“. după mine, originea lumii, odată personalizată, își pierde atributul general. în cel mai bun caz, vaginul lui deborah de robertis poate reprezenta originea descendenților ei în devenire. să amintim aici și acel mister ce învăluie sexul feminin, părul des și negru având aici rolul de văl ce ascunde, invitând - cum spuneam mai sus - la căutare, la ghicire, la imaginar.

or, dezvăluirea, expunerea directă, nemijlocită a vaginului, nemedierea prin nimic a acestuia - prin nici un instrument artistic, ci doar prin expunere directă - face din acest performance doar un act de exhibiționism, produs întâmplător sub un tablou de courbet. din păcate pentru artistă, gestul ei nu înseamnă - pentru privitor - decât expunerea unei pizde la vedere, atât de direct, încât frizează obscenitatea.

nu orice gest al unui artist poate fi numit artă, dacă el nu este creat, sau măcar re-creat. dacă mesajul nu este mediat printr-un obiect cultural. dar corpul artistei este obiectul cultural-artistic aici, veți spune. nu, corpul este un obiect natural, și nu prin tragerea labiilor îl transformăm într-unul cultural.

altfel, absolv facultatea de arte, merg în fața statuii la david a lui michelangelo, îmi dau pantalonii jos și-mi excit penisul susținând apoi că vreau să arăt simbolul masculin falic al regelui evreu, care i-a scăpat sculptorului italian.

12 iunie 2014

„cum să faci primul milion“ de bogdan costin

bogdan costin
cum să faci primul milion
editura cartea românească, buc., 2013
283 de pagini broșate
coperta de radu răileanu
trei chestii pro și contra

cele trei pro
1. mai întâi de toate, cartea se citește aproape dintr-o suflare (eu am început s-o citesc înainte de târgul de carte și am continuat s-o citesc, având pe noptieră noutățile de la târg care-mi făceau cu ochiul). are un stil alert, limbajul e unul colocvial, vrei să știi cum dracu-o să facă personajul principal, după ce e dat afară dintr-o agenție de publicitate, un milion de dolari. povestită la persoana întâi, te identifici imediat cu personajul și vrei să reușească (şi parcă reușești și tu puţin, ca cititor).
Partea bună la noi e că oamenii sunt foarte săraci, dar au impresia că trăiesc într-o țară modernă, capitalistă, europeană, în care trebuie să câștige cât mai mulți bani ca să-și poată cumpăra tot ce-și doresc. Asta-i combinația ideală: și săraci, și cu pretenții (p.22)
2. în povestea / viziunea sa ironico-critică despre societatea noastră consumerist-postmodernă e introdusă o temă „grea“ - moartea. ea va fi nu doar obiect de publicitate - fiind element de bază în rapida îmbogățire a personajului nostru -, dar și prilej de meditație și „salvare“ umană a celuilalt personaj principal al romanului, toma drăgan. acesta este un actor de mâna a doua care, sub amenințarea morții, va ști să lupte să-și recupereze viața ratată și să devină un câștigător. dacă va reuşi sau nu vom afla la finalul cărţii.
Nu există triumf al spiritului asupra trupului, trupul e ca Chuck Norris. E imbatabil. Când trupul suferă, spiritul se face mic și nu mai are curaj să zică nimic. Un căcănar laș, spiritul. Când trupul decade, trage după el spiritul. descopăr lipsa de sens a tot ce există doar când trupul mi-e paradit și bolnav. (p.209). Ceea ce oamenii numesc suflet e doar un clișeu, o lene a gândirii. Un cuvânt în spatele căruia se ascunde frica enormă a omenirii că s-ar putea să nu mai existe numic după moarte. (p.262) Din cauză că au uitat că mor au ajuns oamenii atât de răi sau de rătăciți. Moartea te face mai bun. (p.266)
3. romanul este unul cu mesaj puternic. eu am simpatizat mai mult cu personajul decăzut, cu actorul ratat, bețiv și bolnav incurabil. mi-a fost simpatic pentru că iubește nu banul, nu cariera, nici măcar nu se iubește pe sine însuși. ci iubește lumea, pe care caută s-o pună puțin în ordine, atât cât poate. să aducă ceva bine celor doi-trei oameni care-i sunt aproape. ca actor pe scena nebună a lumii, se va pregăti să joace rolul propriei sale vieţi, înainte de moarte apropiată. ce va reuşi să facă vom afla la finalul cărţii.
pe celălalt personaj, pe cel care povestește, cinicul, deși rămâne un învingător (va câștiga banii) îl voi fi uitat, așa cum se va lăsa și el uitat, cu milionul lui jumate cu tot, în brațele unor femei thailandeze, pe o plajă necunoscută.

cele trei contra
1. după copertă, n-aș fi cumpărat cartea în veci. găsesc că nu are legătură cu volumul, iar imaginea pixelată în culori fade nu-mi spune nimic. deși ghinionul unei coperte nu trebuie să afecteze conţinutul, în graba căutării ignorante printre rafturi, din păcate, adesea, se întâmplă s-o facă.

2. personajul principal este in-credibil. prea e sharp. este un personaj uşor standardizat, clișeizat - cinic, el nu se îndoieşte de ceea ce vrea să facă, odată pornit în hotărârea sa de îmbogăţire. este un tânăr frumos şi deştept căruia îi ies toate, de la gagicăreală, la prietenii şi escrocherii. nici o greşeală, nici o abatere, nimeni pare că nu se pune de-a curmezişul planului său - ce mai, personajul nostru pare un superman.

3. deși momentele de suspans nu lipsesc pe parcursul romanului, alternate cu desele momente de umor, nu avem în roman momente de atmosferă. în acord cu punctul anterior, povestea se rostogolește și se rostogolește gâfâit, ca s-ajungă, parcă, mai repede, la final. nu găsim „momente de relaxare“, în care ochii povestitorului să se oprească, împreună cu noi, pe un colț de natură (urbană), pe o umbră de chip sau pe-o emoție contradictorie.

concluzii
pe final, „cum să faci primul milion“ de bogdan costin este un roman bun, scris bine, alegro și proaspăt. nu te plictisești, te simți bine cu personajele și cazi deseori pe gânduri. un roman scris într-o lume nebună, despre o lume nebună, în care lipsesc, din ce în ce mai mult, posibilitățile de alegere.


4 iunie 2014

o ediție înapoiată a poeziilor lui eminescu, girată de academia română

la bookfest mi-am cumpărat o ediție de poezii de eminescu, în colecția de lux „opere fundamentale“ a academiei române și a fundației naționale pentru știință și artă, sub egida lui eugen simion. m-a costat 90 de lei, în casetă și țiplă, fără a putea fi răsfoită.

există faimoasa ediție a lui eminescu, inițiată de perpessicius și continuată de petru creția și dumitru vatamaniuc, în 16 volume masive (1939-1994). ediție ce a fost preluată în aceeași colecție, de „opere fundamentale“, în șapte volume de dumitru vatamaniuc (1999-2000) și care respectă în mare ediția anterioară, cu câteva lipsuri totuși (vezi articolul lui ion simuț) - adică lipsesc poeziile găsite de petru creția și publicate în revista manuscriptum nr. 1/ 1991 și corespondența cu veronica micle publicată de polirom. în fine, eu nu aveam nevoie de întreaga serie și m-am bucurat de volumul acesta stingher, doar de poezii.

un volum care doar costă bani
dar, ce să vezi? acest volum nu e unul serios editorial, ci unul scos doar din considerente materiale.

nu doar că, la fel, poeziile publicate în manuscriptum lipsesc din nou, dar editorul e altul (poate și pentru că domnul vatamaniuc are acum 94 de ani). numele lui este nicolae georgescu, fost decan al facultății de jurnalism, comunicare și relații publice al universității spiru haret și asiduu publicat la editura floare albastră (cum vedem în cv-ul dumnealui de aici). ei bine, acesta se întoarce la ediția perpessicius, din 1939 și este preocupat mai degrabă de reevaluarea punctuației poeziilor - idee pe care nicolae manolescu o găsește aici interesantă - decât de integralitatea poeziilor.

astfel, în 2014, în loc să ne îndreptăm spre o ediție contemporană - doar e girată de academie și costă 90 de lei! - după ultimele exigențe și descoperiri, domnul nicolae georgescu se întoarce și publică o ediție de acum un secol și ignoră descoperirile eminescologice de acum 23 de ani ale lui petru creția.

editori incompetenți
deci, domnule eugen simion și domnule nicolae georgescu, pentru că mi-ați oferit un rebut pe mulți bani, sunteți doi incompetenți.
.

30 mai 2014

cum îl admir eu pe adrian enescu


sunt la club A, la cafeneaua critică a lui bogdan lefter. amfitrionul nu a sosit încă.
pe lângă mine trece un om corpolent, sâcâit puțin de căldura subsolului. el nu știe, dar muzica pe care a dăruit-o urechilor noastre mi-a marcat adolescența - de la melodiile pop ale loredanei, ale lui cotabiță, până la muzica de film. este ADRIAN ENESCU și am venit să-i cumpăr ultimul său CD cu muzică de film - invisible movies (poate fi cumpărat de pe cărtureşti) - și să-l ascult.

povestește.
născut pe lângă podul basarabi, e impresionat de mic de polifonia gării - scrîșnet, fluierătură, strigătură, zgomot simplu -, polifonie pe care și-o accentuează la spectacolele de teatru, muzică și film la care îl tot trimite tatăl său, simplu împingător de vagoane, dar mare iubitor de frumos. și, la fel ca puștiul din cinema paradiso, se împrietenește cu proiecționistul cinema-ului de cartier, de la care ia fotograme cu își construiește dintr-o veioză rotativă un proiector, lângă care cântă la acordeon triluri copilărești.

pleacă la liceul ciprian porumbescu și ajunge să absolve cei șase ani - în opt - conservatorul. lecțiile cele mai importante le ia de la aurel stroe, cu care petrece sâmbetele până duminică, și cu care se apleacă, cu o curiozitate analitică, asupra fenomenelor muzicale contemporane.

mă uit la omul fermecător, cu o vervă ce se degajă deîndată ce vorbește despre muzică și film. e vivace și are siguranța valorii sale. nimic fals, doar pasiune și firesc
. spune că în viață l-au preocupat 3 lucruri: 1) să fac cu plăcere muzică; 2) să fiu cel mai bun; 3) dacă se poate, să fac și bani.

habar n-am cum de e așa de convingător când vorbește despre profesionalism, despre muncă, despre meritele sale dar și despre ale altora care au contribuit la ceea ce reprezintă el ca muzician.

aflu că a compus o coloană sonoră teatrală, cu alexandru darie, la bulandra - orfeu și euridice - cu ceva timp în urmă.

despre numele său, enescu, o anecdotă. pe patul de spital, înaintea unei operații, mama compozitorului e încurajată de medici: curaj, doamnă, nu vă temeți, doar purtați numele unui compozitor celebru. da, știu, răspunde ea, e fiul meu!

mă bucur că îl am aproape pe un om pe care îl admir și care încă îmi încântă sufletul. mă bucur că a ieșit din conul de umbră în care a intrat, că-și face cunoscute operele sale inovatoare, simfonic-electronice.

această bucată găsită pe youtube, din filmul hotel de lux (1992), îmi aduce cu tema lui hans zimmer din gladiatorul (2000).



28 mai 2014

„testamentul mariei“ de colm tóibín

colm tóibín
testamenul mariei 
(testament of mary) 
editura polirom, iași, 2014
traducere de irina bojin
125 pag. broșate
coperta de radu răileanu
mamă, nu madonă

  • v-ați gândit vreodată că, după moartea lui isus, maria, mama sa, ar fi putut fi hărțuită de discipolii care voiau să dea mai departe povestea mântuitorului? 
  • v-ați întrebat ce s-a întâmplat cu lazăr, cel înviat de isus cristos târziu, de începuse să miroasă? 
  • v-ați gândit că poate madona nu și-a ținut fiul mort în brațe, aceasta fiind doar o imagine inventată de artiști ca model pentru operele lor, realitatea fiind alta?

iată câteva premise în jurul cărora scriitorul irlandez colm tóibín țese o poveste la persoana întâi, în stilul evangheliilor apocrife - adică simplu și uman - însă în care lipsește uluirea în fața miracolelor, înlocuită fiind de grija și durerea maternă.

maria nu este receptacolul rodului divin, ci o femeie care se trezește în mijlocul unor „nebuni religioși“, în mijlocul cărora și fiul său se alătură de bunăvoie. astfel că femeii nu-i rămâne decât să fie martoră neputincioasă la despărțirea de propriul fiu, la alegerea destinului lui, la pătimire și la durerea morții.

pe lângă cele trei premise de mai sus care mi-au câștigat interesul, scurtul roman al scriitorului irlandez, dincolo de curaj și plauzibil, e scris bine. atât de bine, de firesc și de emoționant, că aproape te convinge.

cu alte cuvinte, o viziune proprie îndrăzneață a unui creator, care emoționează, dar și te pune pe gânduri deopotrivă.


alături de john fowles, scriitorii mei englezi preferați sunt doi irlandezi: colm tóibín și alasdair gray. de colm tóibín am citit un roman nu prea grozav - primul tradus la polirom - însă cu al doilea - maestrul - am făcut cunoștință cu un autor puternic, care a reușit (cu frumusețe și delicatețe) să reînvie chipul romancierului henry james, în același stil ca acum 100 de ani.


21 mai 2014

„muște pe parbrizul vieții“ de radu paraschivescu

radu paraschivescu
muște pe parbrizul vieții: 
nou catalog de perle
ed. humanitas, buc., 2014
182 pagini broșate
coperta ioana nedelcu
după două volume de perle ale românilor mai mult sau mai puțin celebri, volume care eu făcut furori - eu mi-aduc aminte că puneam mâna pe fie-ne tranziția ușoară ori de câte ori voiam să râd copios - iată că radu paraschivescu lovește din nou cu un volum nou: muște pe parbrizul vieții: nou catalog de perle.

grupate pe teme - afaceri, aconomie, bacalaureat, dragoste, sex, filozofie, fotbal, media, showbiz, politică, sănătate, varii și chapeau! - perlele culese cu acribie de antologator, pe lângă faptul că stârnesc râsul - multe dintre ele, unul nebun! - te face să te și gândești un pic. 

până la urmă, printre emitenții unor astfel de perle trăim de ani buni, și parcă nu ne mai săturăm. fără să râdem așa de des de ei. iar antologatorul ni-i înfățișează pe mulți așa cum sunt - niște clovni imbecili care vor să facă bine, dar care, până la urmă, fac numai rău. până la urmă, asta va rămâne din toți: niște perle, de care e bine să râdem cât putem. deseori, de ce nu? cu curul.
căci asta merită mulţi dintre ei.

  • nu poți să conduci organizația psd bucurești dacă ești pămpălău, că te ejaculează. (marian vanghelie)
  • eu și când respir, totul este electoral. (idem)
  • până la douăzeci și doi de ani am avut patruzeci și patru de bărbați, ca mucenicii. (daniela crudu)
  • kremlinul este o prăjitură? (gina maican)
  • cred într-Unul Dumnezeu Tatăl, Autostivuitorul. (cristian borcea)
  • maseuza? da, am fredonat maseuza, fiindcă îmi place foarte tare. (george becali)
  • mașina care mi-am luat-o m-am sfătuit cu mine însuți. (nicolae mitea)
  • de câțiva ani, toamna vine fix la 1 septembrie. (elena udrea)
  • noi suntem un popor ortodox și lucrăm cu vecii vecilor. (ilie sârbu)
  • înaintez în vârstă de vreo cinci decenii. (crin antonescu)
  • deocamdată, suntem unde ne aflăm. (emil boc)
  • nu putem fi partizanii emasculării totale a autorității statului, în virtutea unei utopii care pune accent pe omnipotența pieței, pe soarta ineluctabilă care face ca economia să funcționeze pe baza unor predicții verificabile matematic, pe fel de fel de moduri de a explica realitatea doar pe baza unor modele hiperraționalizate, dehistorizate și desociaizate. (adrian năstase)
  • eu am punctul G în ceafă. (adelina pestrițu)
  • eu le spun mereu fotbaliștilor să facă dragoste normal. de la oral le tremură genunchii. (gigi becali)
  • sunt situații în care femeile nu contează. (adrian năstase)
  • adrian năstase e un om cu o forță de penetrare serioasă. (ion iliescu)

dacă 23 de lei vi se pare mult - cât un pachet jumate de țigări - o puteți lua împreună cu prietenii, și vă puteți tăvăli pe jos garantat! împreună.







Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...