18 octombrie 2016

„curcubeul gravitației“ de thomas pynchon (2)

coprofagie à la pynchon

după prima parte, petrecută mai ales în londra bombardată de naziști, dar și în olanda sau berlin, m-așteptam ca partea a doua - o permisie la cazinoul hermann göring - să fie mai așezată: unul din personajele principale, slothrop, petrece cu prietenii săi o permisie pe riviera franceză, unde o salvează pe dubla spioană katje borgesius din tentaculele unei caracatițe dresate.

ca în tot romanul, totul se întâmplă din voința altora - se amestecă, desigur, psihologul behaviourist pavlovian pedofil edward pointsman - slothrop și katje vor trebui să se cupleze, să facă sex incendiar, iar slothrop intră la bănuieli, mai ales când e pus să învețe tehnologia rachetei V de la sir stephen dodson-truck.

când, iată o scenă sexuală urino-coprofagă (e posbil că femeia să fie chiar katja) - scenă ce i-a făcut pe cei din juriul premiului pulitzer să renunțe a i-l mai acorda, în 1974, așa încât anul a rămas fără premiu:

Umbra ei îi acoperă fața și partea de sus a trunchiului, cizmele ei de piele pârâie încetișor în timp ce mușchii ei abdominali și cei ai coapselor se mișcă, și dintr-odată ea începe să urineze șuvoi. El deschise gura să-l prindă, se sufocă, încearcă să continue să înghită, simte urina caldă scurgându-se pe la colțurile gurii și în jos pe gât și umeri, e scufundat în furtuna șuierătoare. Când ea termină, eș își linge ultimele picături de pe buze. Alte picături atârnă, limpezi aurii, de firele lucioase ale părului ei pubian.

... Acum intestinele ei miaună blând și-și simte fecalele începând să alunece afară. El îngenunchează ținând cu brațele ridicate mantia bogată. O bucată întunecată apare din crăpătură, din întunericul absolut dintre fesele ei albe. Își desface genunchii, nepriceput, până când simte pielea cizmelor ei. Se apleacă să cuprindă fecalele fierbinți cu buzele, sugând ușurel, lingând pe partea inferioară... se gândește, îi pare rău, dar nu se poate abține, la un penis de negru, da' știe că asta abrogă parte din setul de condiții, dar n-are cum să nege imaginea unei brute africane care o să-l facă să fie cuminte... Putoarea fecalelor îi inundă nasul, îl adună, îl împresoară. E mirosul de la Passchendaele, mirosul Ieșindului. Amestecat cu mâl și cu putreziciunea stârvurilor, a fost mirosul suveran al primei lor întâlniri și emblema ei. Bucata îi alunecă în gură și în jos pe gâtlej. Se îneacă, dar strânge brav din dinți. O pâine care altfel ar fi plutit în ape de porțelan undeva, nevăzută, negustată - crescută acum și coaptă în  amarul Cuptor intestinal într-o pâine pe care o știm, ușoară precum confortul casnic, tainică precum patul de moarte... Spaimele din gâtlej continuă. durerea e îngrozitoare. Zdrobește cu limba căcatul de cerul gurii și începe să mestece, gros, singurul sunet din încăpere...

Mai sunt două bucăți mai mici și, după ce le-a mâncat, mai sunt niște reziduuri de lins din anusul ei. Se roagă să dea drumul capei să-l acopere, să i se îngăduie, în întunericul căptușit cu mătase, să mai rămână o vreme cu limba lui supusă căznindu-se în sus în anusul ei. Dar ea se îndepărtează. Blana i se evaporă din mâini. îi poruncește să se masturbeze pentru ea. 
(traducere de rareș moldovan, pp. 279-280)

despre începutul romanului aici

11 octombrie 2016

„toni erdmann“ de maren ade

o gagică corporatistă, ines conradi, e întrebată de tat-su dacă-i fericită. și cum e viața ei?
dar ea nu vrea să-și pună astfel de întrebări. îi e de-ajuns munca de consultant dintr-o multinațională. plus o ședință de masaj, o ieșire cu fetele și o partidă de sex cu colegul de birou.
iar taică-su, winfried conradi, se hotărăște s-o ajute: își pune niște dinți falși și devine toni erdmann. ca chaplin, care devine charlot în costumul de vagabond.

cam ăsta e filmul.
doar că durează trei ore, în care cele două personaje, tata și fiica, pe decorul bucureștiului cu clădiri de office și mahalale țigănești, într-o multi-culturalitate care nu mai spune nimic, își târâie zilele, căutând să salveze ceva din ele. așa că plictiseala vieții capitaliste va fi spartă de poante, de farsă și, uneori, de absurd.

sunt câteva situații în care hohotele ies de la sine. câteva situații de cadru perfect. care merită.
însă timpul de aproape trei ore a filmului nu merită tema: trăiește-ți viața și fă-o mai picantă, putea fi redat și într-un scurt metraj.

interesant cum scenele alungite - în stil mungiu-puiu-porumboiu - sunt încă folosite în filmele voit „de artă“. de parcă ne-am întoarce la descrierile de secol 19, când burghezia îmbogățită se plictisea teribil.

în fine, un film de văzut - mai ales de corporatiști.

 

5 octombrie 2016

„trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta“ de ciprian măceșaru

ciprian măceșaru
 trecutul e întotdeauna cu un pas
 înaintea ta
ed. cartea românească, bucurești, 2016
 135 pagini broșate
coperta de radu răileanu
mozaicul spart al unei comunități  

în satul românesc strâmbeni, inundațiile au scos la iveală un mozaic antic roman, ce imediat a fost șterpelit, bucată cu bucată, de către săteni. care și-a lipit în baie, care în podeaua din bucătărie, care în dormitor.

așa și autorul ciprian măceșaru: își descompune romanul în 20 de povestiri: toate despre strâmbeni. sau mai precis despre oamenii lui: un primar cu pupincuristul aferent, un învățător, o doctoriță, un nebun, un fotbalist, un măcelar, un rocker, o curvă, niște criminali. și mulți alții.

dar, dincolo de personaje, privit de departe, este SATUL, comunitatea. ei bine, am urât satul ăsta.

sau mai precis PERSONAJUL colectiv, în care-am recunoscut multe din racilele românești de azi sau dintotdeauna. chiar și când am râs de replicile amuzante și miștocărești ale „omului simplu“, râsul mi-a pierit imediat de pe buze:

- Dă-i dracu', toți fură.
- Să fure, da' să facă și treabă, ziceau oamenii și își vedeau de viață. (p. 15)
- Huo! Huo! Huo! (p. 16)
- Învățătura e bună să-ți faci o meserie, altfel e boală. (p. 23)
- Moșu' compune poezii, ce pretenție să ai de la el?! E dus cu pluta, nu poate să-nțeleagă viața adevărată. (p. 24)
- Ce-au dat, mă, negii pe lumea asta? Nimic, îți spun io. N-au inventat nimic... N-au și ei un Aurel Vlaicu... Un Eminescu, un Creangă... N-au nimic... 
- Ce bă?! Las' că știu io. D-aia n-au dat, mă, nimic negrii, fiindcă au pula mare. Păi, când se știu cu anaconda între picioare, ce le mai trebuie să gândească?!... (pp. 31-32)
- Da' ce, noi suntem mai proști?! (p. 46)
- Dă-i dracu', cu șmecheriile lor, că oricum le fac, măcar așa primim și noi ceva. (p. 80)
- Treci aici, Ioano! Îmi speli, îmi gătești și te crăcănezi când vreai io. (p. 106)
- Grijania mă-tii de om! (p. 107)
- De ce dai, mă?! / - Degeaba... (p. 109)
- Ce faci, mă, aici?! / - Un rahat, asta fac. (pp. 122-123)

am zâmbit deseori. de personaje. ce sunt abia schițate, însă cu tușe groase, care să le sublinieze diferența specifică. mi-a plăcut unul sau altul, mi-a displăcut unul sau altul - dar, făcând un pas înapoi, nu mi-a mai plăcut nici unul. și nu desigur nu e vina autorului: ba chiar e meritul autorului, care mi-a produs așa ceva.

v-ați prins deci: romanul este o caricatură (de care deseori zâmbești) amară a societății noastre (dar a oricărei comunități într-un anumit moment).

mi-au plăcut mult câteva capitole / povestiri: ubu-dubu (de un comic excelent), diferite stiluri de luptă (frumos realizat stilistic). o călătorie în india (cu o minunată idee).
de asemenea, stilul aerisit, poetic în descrieri - cred că descrierile reprezintă singura oază de lumină a cărții -, se citește ușor.

nu mi-a plăcut absolut deloc coperta căcăniu-pământie, pe care titlul și numele autorului sunt aproape ilizibile.
nu mi-a plăcut deloc nici titlul.

o lectură plăcută, chiar dacă amară. un shot scurt și tare.



28 septembrie 2016

„lecții de dans pentru vârstnici și avansați“ de bohumil hrabal

bohumil hrabal
lecții de dans pentru vârstnici
și avansați
 (taneční hodiny pro starší 
a pokročilé)
editura art, bucurești, 2015
traducere de corneliu barborică
 149 de pagini legate
 coperta și ilustrații de mircea pop
lanțul amintirilor din austro-ungaria 

în stilul obișnuit al scriitorului ceh, cartea de față cuprinde un monolog continuu, fără punct, ci doar cu punct și virgulă, al unui cizmar, pe nume jirka, care trece de la una la alta fără oprire, părând a vrea să spună totul dintr-o suflare, mai ales despre vremile trecute, care erau mult mai bune decât cele de azi, în care lumea era mai stilată, îndeosebi pe vremea ocupației austro-ungare, de unde vedem că povestitorul nostru cizmarul este destul de vârstnic;
O carte nu trebuie să-l lase pe cititor să doarmă liniștit, dimpotrivă, trebuie să-l facă să sară din pat în izmene și să dea fuga la scriitor ca să-i ardă câteva peste gură (p. 44)
Când au pus în scenă Raduz și Mahulena, care începe în întuneric, mașinistul a tras cortina prea devreme, iar Raduz nu și-a dat seama că era trasă și a întrebat: unde ești Mahulena? iar Mahulena i-a răspuns, în cur, mă! și totți oamenii sin sală s-au amuzat că vor asista la ceva picant, rupt in viață (p. 135) 
Socrate și Cristos n-au scris nici măcar un rând, și învățăturile lor sunt încă respectate, în timp ce alții cu cât publică mai multe cărți, cu atât sunt mai puțini citiți, poți să zici că e răzbunarea istoriei (p. 117) 
el le povestește pasămite domnișoarelor, e interesat de interpretarea viselor dintr-o carte a annei nováková, tot amintește de renașterea europeană, îi plac întâmplările tragice cu sinucideri și morți idioate, nu-i plac copiii, ci doar femeile, își amintește des de aventurile sale galante cu femeile pe care le întâlnește prin peregrinările lui din junețe, toate sar pe el

am mai scris despre cărțile lui hrabal aici

poveștile sale sunt cu morală? sau sunt ele povestite doar pentru distracție? de ce unele sunt doar absurde și ridicole? oare ceea ce descoperim după spațiul alb al monologului este un epilog, în care să descoperim, ca în romanul l-am servit pe regele angliei?, că totul a fost pentru o tinerică?

coperta ediției vintage books


ce-i poate dărui o femeie unui bărbat?
Domnișoara... își scoate bluza pătată de zeamă de cireșe, desface un nasture de la pantalonii scurți, bluza zboară, pantalonașii cad, și eliberată de haine, ea se întoarce și se îndreaptă, goală, spre pajiștea din mijlocul livezii și se spală din cap până-n picioare, iar bătrânul care și-a petrecut toată după-amiaza povestind e așezat lângă ea, ca într-o stare de prostrație, ținându-și strâns un genunchi între mâinile împreunate și privind prin ea, zăpăcit, încordat și cu tact, în timp ce ea îi dăruiește ceea ce numai o femeie poate să-i dăruiască unui bărbat, se spală în amurg sub privirea lui fascinată... (p. 148-149)

ps. traducerea ar fi de fapt lecții de dans pentru avansați în ani, ceea ce este mult mai ironic decât traducerea în românește






21 septembrie 2016

colecția de clasici a editurii litera

o frumoasă colecție de elită a devenit clasicii litera: ediții de buzunar, cu coperte cartonate excesiv de frumoase.

avem povestiri de edith wharton și de turgheniev.
apoi o antologie de povestiri de cehov, dar și virginia woolf, e.l. doctorow și richard yates.
o reușită sunt autorii contemporani, din care vârful de lance este karl ove knausgård cu ciclul său de 6 volume, apoi proaspăt nobelizata svetlana aleksievici.
așteptată este scurtă istorie a șapte crime de marlon james (roman câștigător al man booker prize în 2015)

este o excelentă colecție de literatură universală, care se adaugă cu succes bibliotecii polirom și raftului denisei.
sper să conțină mult mai multe titluri de literatură în afara celei de literatură engleză.

20 septembrie 2016

„inimi cicatrizate“ de max blecher

max blecher
inimi cicatrizate
ed. aius &vinea, craiova & buc., 1999
 116 pagini legate
coperta de cătălin ștefan popa
încântat de întâmplări în irealitatea imediată - ce propune o genială percepție literară a lumii - m-am decis să trec și la inimi cicatrizate, montată teatral de radu afrim la constanța cu ceva timp în urmă și cinematografic recent de radu jude.

este un roman mai mundan, cu personaje și întâmplări. și mi-a plăcut enorm - cel puțin în prima sa parte - pentru că:

1. personajul este un tânăr student, emanuel, a cărui viață e întreruptă brusc de știrea că e bolnav de tuberculoză osoasă la vertebre (morbul lui pott), boala de care va muri, de altfel, și autorul. ei bine, universul maladiv al spitalelor, al oamenilor țintuiți pe paturi rulante (gutiere), al repausului înnebunitor, al stațiunii de tratament berck nu e deloc morbid sau pesimist: ci blecher îl tratează neutru și poetic. 

de exemplu, emanuel pleacă la promenadă pe malul mării cu gagica ca orice tânăr - nu contează că el e imobilizat pe un pat, cu tot torsul în ghips. totul este la fel de romantic, însă îngroșat de disperarea bolii.

           Când e frumos afară, când e cald și soare, continuă Ernest, atunci lucrurile îmi apar grozav de inutile și de neînțelese. Ce poate face un om în mijlocul limpeziciunii decorului? Și chiar de ar face ceva... e prea clar... prea vizibil și prea inteligibil. Misterul cel mai turburător e poate cel care ne apare în cea mai simplă evidență. Îmi plac mai bine zilele astea mohorâte și ploioase, când stai închircit în casă și ai o înțelegere de câine bătut... (p. 154)



2. perspectiva vieții într-un sanatoriu, imobilizat la orizontală înnebunește cititorul, dacă nu încearcă să iasă din „scenă“ și să-și închipuie o lume „normală“, în care oamenii discută, se plimbă, se îndrăgostesc, fac sex, se gelozesc, privesc la poze pronografice.

efortul cititorului de a se gândi la o lume „normală“, într-un cadru anormal este o reacție față de forța literară de evocare a lui max blecher.

          Quitonce muri cu două zile înainte de Crăciun, în hohote de râs. Boala își bătu joc de dânsul până la capăt. Agonia fu o izbucnire de ilaritate, așa cum la alții era de obicei plină de gemete și de țipete. Dar cum putea muri oare Quitonce, care umblase ca o paiață, zvârlind din picioare, o viață întreagă, altfel de cât cu accente convulsive și grotești? Era un râs atât de teribil, încât hohotele lui se auzeau noaptea până în camera lui Emanuel. În tot sanatoriul răsuna ecoul lui spart, lugubru, ca urletul unui animal, terminându-se în sacade înfricoșătoare. Într-adevăr un râs de paiață suferindă, o veselie amară care strângea inima chinuitor. (p. 179)

3. din întreaga citire a romanului reiese ce amenințare e pentru noi toți corpul: ce dușman avem în el pentru spirit, pentru suflet, pentru dialogul cu lumea dimprejurul nostru. pe lângă dar divin, primit la naștere, el poate deveni repede o amenințare pentru viață!

infernul trupurilor bolnavilor lui max blecher îți ridică pielea pe tine, te face, ca om sănătos, să-i mulțumești corpului pe care-l ai că-ți e aproape și că, împreună cu el, mergi mai departe și mâine.

iată paradisul corpului iunitei și infernul corpului său de bolnav:
    
           Erau regiuni răcoroase și parfumate pe trupul ei în jurul șoldului, ca adierea subită a unui miros nou în aer liber, venit de nu se știe de unde. Erau apoi perne de odihnă, pe care se putea rezema capul. Tandrețea blondă și caldă a pântecului rotund... cupa mică, umbrită, a ombilicului, unde Emanuel turna puțină apă limpede și burta devenea un peisaj, cu ciutura unei fântâni la mijloc.
            Toate jocurile acestea naufragiau stupide a doua zi dimineața, când băiatul de serviciu venea să-l spele și, băgând degetele cât putea sub corset, scotea de acolo grămăjoare de murdărie și de jeg rău mirositoare. (p. 187)

fără îndoială, o capodoperă literară românească.
un diptic pentru întâmplările din irealitatea imediată.

max blecher la berck (sursa)

cartea poate fi descărcată gratis aici.


13 septembrie 2016

la final de „război și pace“ de lev tolstoi

lev tolstoi
război și pace, vol.2
(Война и миръ)
editura leda, bucurești, 2013
 traducere (nouă) de nicolae iliescu
 coperta de walter riess
am terminat de recitit război și pace. de fapt, de citit, căci după douăzeci de ani, n-am mai recunoscut aproape nimic.
mi-a luat ceva: anul trecut l-am început într-o ediție (în 4 volume), acum l-am terminat în alta (în 2). și în traducere nouă (foarte bună), a lui nicolae iliescu.

alte postări despre război și pace aici

o impresie copleșitoare: că scriitorul acesta de 41 de ani, a vrut să refacă filmul războiului rusesc cu francezii lui napoleon, atât în mare (cu intrigi politice și descrieri de lupte), cât și în mic (destine individuale).

dar mai ales a întins sub acestea propria gândire critică față de istorie și față de mentalitatea popoarelor. polemica ironică de la final cu istoricii și cu judecățile populare față de evenimentele trecute sunt sarea și piperul romanului.

ca admirator al lui balzac ce sunt, mi s-a părut „balzacian“ de la început la sfârșit, doar că idealismul pesimist al lui balzac i-a luat locul ironia lucidă a lui tolstoi.

destinul personajelor

volumul al doilea - în această traducere nouă - nu mai este așa sălbatic, decât prin prisma războiului: napoleon atacă rusia și înaintează-n ea ca-n brânză. rușii n-au nici un conducător militar (țarul e prea tânăr), așa că-l aleg pe kutuzov, devenit dintr-o dată prinț și mareșal.

celelalte personaje - pierre bezuhov și natașa rostova se maturizează și-și potolesc zbănțuielile. andrei bolkonski devine melancolic și se retrage-n armată. din cauza melancoliei, va și muri - căci idealurile sale nu se potrivesc cu lumea dimprejur; așa încât va alege idealismul religiei și renunțarea - Iubirea este Dumnezeu, și a muri înseamnă pentru mine - părticică a iubirii - să mă întorc la izvorul comun și veșnic. (p. 550). la fel, nikolai rostov se maturizează după bătălii și devine falit, așa că se căsătorește cu urâta, dar bogata marie; devine un moșier modern, cu probleme de impulsivitate.

cei mai câștigați din carte rămân pierre bezuhov și natașa rostova. pierre scapă de condiția de bogătan devenind prizonier la franceji - se simțea ca o biată surcică prinsă în roțile unei mașini necunoscute, dar care funcționa perfect - (p.519), și-și reconsideră de la zero viața. iar natașa realizează că mai există și moarte, și că viața e deșertăciune și ruină, ori suferință și umilire (p. 687) și ar trebui să caute un reazem solid alături de care s-o ducă mai departe.

Noi credem că odată ce am fost scoși de pe făgașul nostru obișnuit - totul este pierdut; când de fapt abia atunci începe ceva nou și frumos. Câtă vreme trăiește omul, există și fericire. Există atâtea lucruri înaintea noastră! (p. 747) spune pierre, spre finalul romanului.

retragerea francezilor din rusia (sursa)


în căutarea legilor universale ale istoriei

Cauzele fenomenelor, în totalitatea lor, sunt inaccesibile pentru mintea omenească. Dar nevoia de a căuta cauze este sădită în sufletul omului. Și mintea omenească, nefiind în stare să pătrundă numărul nesfârșit și complexitatea condițiilor acestor fenomene, dintre care fiecare luat aparte poate fi socotit drept cauză, se agață de cea dintâi legătură - și cea mai ușor de înțeles - și zice: iată cauza. În evenimentele istorice (unde obiectul observației sunt acțiunile oamenilor), legătura cea mai primitivă este voința zeilor, apoi voința acelor oameni care ocupă locul cel mai important în istorie - personalitățile istorice. Dar este de ajuns să pătrundem în esența fiecărui eveniment istoric, adică în activitatea maselor de oameni care au luat parte la eveniment, pentru a ne convinge că voința personalității istorice nu numai că nu conduce acțiunile maselor, dar ea însăși este condusă necontenit. (p. 555)

așa cum spunea constantin noica, că fiecărui gânditor trebuie să-i căutăm ideea, ideea lui lev tolstoi se conturează de abia la sfârșit, în partea a doua a epilogului uriașului roman. o parte eseistic-filozofică, mai greu accesibilă cititorului beletristic de până acum.

în fond, ideea lui tolstoi - care structurează întreg romanul - este aceea (neclarificată în timpul lui și, din păcate, neinstaurată pe deplin nici la români) că MISIUNEA ISTORIEI ESTE DE A DESCOPERI LEGILE CE GUVERNEAZĂ VIAȚA UMANĂ, acele legi ce se situează invers proporțional cu libertatea individuală.

punând în discuție conceptele de  libertate și necesitate, lev tolstoi îi opune primeia, libertății, (născute de către conștiința individuală a fiecăruia dintre noi) necesitatea (născută de rațiune). gradul prezenței celor două în viața fiecăruia dintre noi depind de trei factori: raportul cu lumea; raportul cu timpul; raportul cu cauzele determinante.

la fel de important în teoria sa asupra științei istoriei stau la lev tolstoi noțiunile de putere și forță ce pune popoarele în mișcare. astfel, el nu crede că voința unui om puternic determină evenimentele istorice. căci puterea este acel raport între o anumită personalitate și altele, în care această personalitate participă mai puțin la acțiune, dar cu atât mai mult exprimă păreri, ipoteze și justificări referitoare la o acțiune colectivă în curs de desfășurare. (p. 867). iar mișcarea popoarelor este determinată de activitatea tuturor oamenilor care iau parte la eveniment și care se însoțesc întotdeauna în așa fel, încât cei care iau cea mai mare parte directă la eveniment își asumă cea mai mică răspundere; și invers. (p. 867)

în lumina acestor noțiuni, ceea ce a urmat campaniei militare a lui napoleon în rusia nu are drept cauză pe napoleon, pe țarul alexandru sau pe general rus kutuzov, ci grupurile de oameni - fie francezi, fie ruși -  care au acționat orbește determinați de anumiți factori externi.

tot în aceeași lumină, personajele romanului inventate de tolstoi sunt doar ilustrații ale condiționărilor (deterministe) pe care oamenii le suferă cu ocazia anumitor evenimente contemporane lor - în cazul lor, mișcările francezilor, austriecilor, rușilor la sfârșit de secol 18 și început de 19.

Numai o activitate inconștientă dă roade, și omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înțelege niciodată semnificația. (p. 492)



13 august 2016

traducerile maestrului și margaretei


avem următoarele traduceri:

de natalia radovici, ediția integrală de la editura univers, 1996 (cele mai multe reeditări, ultima la prolirom)
de ion covaci, editura humanitas, 2007
de vsevolod ciornei, editura cartier, 2002
de antoaneta olteanu, editura corint, 2015.

ca cititor neștiutor de rusă, pe care s-o alegi?
eu am apucat-o doar pe prima.

7 august 2016

the big 5

probabil că acestea sunt cele mai mari romane ale secolului 20.

  • ulise, această uriașă glumă și joc al lui joyce despre 24 de ore de viață în dublin
  • în căutarea timpului pierdut, această uriașă imersiune a unei lumi interioare (a atorului marcel proust) în lumea reală
  • omul fără însușiri, acest roman fără acțiune, în care gândirea și luciditatea ironică (a lui musil) distruge fericirea și lumea, fără ca aceasta să-și dea seama
  • procesul, această glumă morbidă despre lumea ce va să urmeze
  • somnambulii, această reflecție artistică ce se opune lumii care a produs-o   

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe

25 iulie 2016

„ai uitat să râzi“ de bogdan munteanu

bogdan munteanu
ai uitat să râzi
editura nemira, bucurești, 2016
 142 de pagini broșate
coperta: cristian florescu, ana nicolau
un fermecător volum de povestiri 

deși a mai scos două volume de povestiri, mi-a atras atenția de-abia coperta acestuia și, desigur, titlul.
în condițiile în care sunt ahtiat după prozele umoristice.
dar o mișcare bună a autorului, căci n-am găsit chiar umorul pe care-l căutam. 

am găsit însă o carte care m-a făcut să mă simt bine:

1. în primul rând pentru că felul cum scrie autorul e impecabil. nici o scăpare a unui cuvânt, nici o eroare de exprimare - parcă avem un povestitor de stirpe scriitoricească veche, care ne povestește frumos pe limba noastră. foarte frumos.

2. unele întâmplări, deși banale și comune, te aruncă - fără să-ți dai seama - în ele. alături de personaj, mergi mai departe, cu ochii minții închiși, pășind ca pe apă pe firul îmbătător al narațiunii.


mi-au plăcut mult câteva povestiri:

  • o zi cu tata: un băiețel de șase ani descoperă ce caracter mizerabil are tat-su, după ce acesta din urmă îl duce-n „lumea“ lui.

        Am sărit în sus de bucurie. Nu mi-a păsat când mama a ieșit la geam și s-aluat de noi, unde duci, mă, copilul, vrei s-ajungă ca tine? Ba chiar m-am simțit bine când tata i-a tăiat-o, vezi-ți de-ale tale, e bărbat acum, îl iau cu mine la cârciumă, doar n-o să stea toată viața lângă curul tău! Bine i-a zis tata! Ce treabă avea ea cu noi?
        Apoi tata a tras un pârț și eu m-am hlizit. M-am încordat să fac și eu unul, dar nu mi-a venit. (p. 10)

  • marișca: o femeie urâtă, luată de-amoc după tinerei, e cât pe-aci să fie linșată de mulțime, după ce apare, ca violatoare a unui adolescent, într-o carte de ficțiune.
  • paltonul: cum un muribund îi lasă prietenului său un palton, cu un motiv anume.
  • întâlnirea: cum un tip iese la întâlnire cu o necunoscută, prilej cu care dă de emoții atavice uitate.

       M-am uitat o clipă în sus și mi s-a făcut frică - frica aia pe care o simțisem mereu în copilărie când mă trăgea bunică-mea după ea în biserică, frica aia de Tatăl nostru, de popii înveșmântați în negru, de Doamne-miluiește, de moarte și-nviere, de crucea de care trebuia să-mi lipesc buzele, îl văzusem o dată pe unul bubos pupând-o înaintea mea... Frica aia de care credeam că mă debarasasem cu trecerea anilor și de care, uite, nu scăpasem nici acum. (p. 62)

  • clătite cu zahăr: unui nene îi place să asculte și să privească lumea din cafenea.

      ...Să vă spun eu cum e cu viața asta, ficiorași, te naști, nici n-apuci să belești oleacă ochii împrejur că te trezești însurat și cu un plod, doi pe cap. Și-apoi mori, bă tată, bă! [...] Da, mori, uite-așa, țac-pac! Ce să mai vorbim de visuri, de idealuri... Nu există așa ceva. Alea, împlinirile, nu vin cu una, cu două, necesită ani buni de viață, experiență. Când colo, te trezești pe la douăzeci de ani că dai de trei ori din buci și gata, s-a dus totul. Ăi bătrâni te-mpung din spate, hai, hai, însoară-te, ți-a venit sorocul, iar tu, prost grămadă, crezi că n-ăi mai pupa cât ăi trăi fofoloancă și te trezești în fața altarului cu transpirația șiroindu-ți până-n gaura curului. Apoi mai dai de două ori din buci și-ți lași aleasa borțoasă... La douăzeci de ani, bă tată, bă. Când nici nu ți-ai scuturat încă praful de pe puță, când la tine-n cap nu-i nici o rânduială, când poate încă crezi că Dumnezeu e un moș cu barbă. Ziceți, ficiorași, am dreptate sau nu? (p. 88)

  • roșcovanul: un tip își construiește strategiile de luptă ale vieții după cea din copilărie, împotriva unui motan.

încă un volum excelent, ce se-adaugă - în panorama mea de povestiri românești - la cele scrise de mihai mateiu, sorin stoica sau marius chivu.



23 iulie 2016

la mulți ani, nemira!



aventura mea cu nemira începe în 1992, când am 16 ani.
frecventam o librărie particulară de pe malul mării (am crescut în constanța) și, la un moment dat, aud pe cineva că o-ntreabă pe librăreasă, o femeie în vârstă, când primește în librărie dune.
am rămas curios, titlul mi s-a-ntipărit în memorie, iar când a apărut, deși era prea scumpă pentru liceanul care eram atunci (1000 lei, 2 volume), am strâns bani și mi-am cumpărat-o, așa cum făcusem cu alte cărți pe care mi le dorisem, shōgun sau torente. și dune m-a însoțit ani de-a rândul, până în facultate, când a fost publicat și ultimul volum al ciclului, canonicatul dunei.
și mai trebuie să amintesc și alte cărți... (continuarea aici, pe blogul editurii)


19 iulie 2016

„pasiunea domnișoarei s.“

anonim
pasiunea domnișoarei s.
 (mademoiselle s.)
editura trei, bucurești, 2016
 traducere de mihaela buruiană
 312 pagini broșate
 coperta de faber studio
multă pasiune și buciuleală

...Tu știi ce facem noi, Charles. Ne amestecăm, ne înlănțuim corpurile, nu mai avem decât o singură carne, nu mai suntem decât o singură ființă, iar când îmbrățișarea noastră se desface și tu ieși din mine, simt că eu sunt mai mult a ta, iar tu, mai mult al meu. Corpul meu l-a absorbit pe al tău și al meu ți-a oferit ce avea mai bun. (p.148)

s. vine de la simone, o tânără din anii 1920 care și-a întâlnit amantul, charles, în autobuz. babardindu-se cu el câte-o oră (omul e însurat), tânăra se-nvață ce însemnă perversiunea:

charles n-o posedă decât rareori „normal“, ci o biciuiește pe cur. își mai fac sex oral, se mai dezmiardă și se mai masturbează. ea e deschisă la așa ceva, se deschide și el. până când ea observă că amantu-său adoră să fie alintat la gaura brună, cum zice ea.

Dragul meu drag, grăbește-te să arunci pe jos toate aceste haine care ascund de mine corpul tău superb. Vezi, eu sunt deja goală și te aștept cu nerăbdare. În timp ce tu te dezbraci, reiau pentru tine gestul atât de pervers pe care îl fac departe de ochii tăi: îmi frec sexul cu un deget și îmi penetrez fundul. Privește, iubitule, privește! Pizda mea așteaptă mângâierea supremă a limbii tale. Ah, vino să-ți lipești gura de buzele mele! Vino să culegi seva care curge din abundență. O simți cum îți udă gâtul? suge, iubitul meu, suge-mă bine! Mângâierea ta e atât de dulce! Ia-mi butonul, ia-l, fă-mă să juisez pasional! Vreau să rămân fără forțe în brațele tale. Și-apoi, uite-mi fundul! Lucrează-l cu ardoare. Îți va primi pula țanțoșă imediat.





Și dă-mi-l pe al tău! Ah, ce gaură adorabilă, ce fese frumoase, cu ce plăcere îmi lipesc buzele fierbință, limba, degetele... Îmi place să simt în adâncul tău carnea asta călduță și moale care vibrează straniu. Îmi strânge degetul, juisează! În curând, la rândul meu, te voi poseda. Vreau ca mângâierea mea să fie înceată și reglată cu pricepere. Vreau ca juisarea să urce în tine puțin câte puțin. Dă-mi fundul tău frumos, iubitule! ... 

Vreau să juisăm împreună. Vreau să văd trupurile noastre unul peste altul. Vreau să smit cărnurile amestecându-ni-se, sexele confundându-ni-se. Vreau să-ți sărut fundul cu toată gura. Vreau să-mi simt sexul între buzele tale și mădularul tău în pizdă, în fund, peste tot. (pp.141-142)

secretul odată descoperit, simone a noastră îi tot scrie scrisori, în care îi tot explică ce ar vrea să facă împreună, și cum o să se ocupe ea de satisfacerea lui anală. este laitmotivul pe care îl tot repetă, inserat între multe pagini de erotism feroce, care nu se poate să nu încânte cititorul.

charles devine un zeu al sexului pentru ea, iar ea îi dedică totul - e înecată de-o așa patimă, încât își joacă cartea până la capăt. profită cât poate de satisfacerea amantului ei, până când, după ce se satură de dildău, se gândește să-i găsească și-un bărbat.

coperta ediției originale
deliciile livrești ale scrisorilor nu șed în limbajul licențios, ci în faptul că ele sună natural, în ardoarea legăturii pe care o tot îngroașe femeia. așteptarea ei dintre întâlniri e umplută cu imagini a ce vor fi fost și a ce vor fi. simone știe că charles o va părăsi (este, până la urmă, o amantă) și caută să tot creeze dependențe pentru el față de ea prin perversiuni și imaginații - ca o șeherezadă erotomană.

iar așteptările ei, experiențele numeroase, inversiunile - ea e uneori bărbatul, iar el femeia - vocabularul ei libertin și frumos - toate m-au făcut să merg cu cititul mai departe, ca într-o intrigă livresc elaborată.
nu prea știi la un moment dat ce e adevăr și ce e imaginație în scrisorile franțuzoaicei. nu știi dacă nu e grafomană nevrotică. însă, în ceea ce privește limbajul, tipa e maestră cum puțini scriitori cu ștaif por fi.

chestii tari
1. am auzit pentru prima oară în cartea asta despre sexul anal cu țâța :
Apoi am avut îndrăzneala nemaivăzută în gaura fundului tău adorat vârful roz al țâței mele mari! Îți masturbam fundul cu năsturelul ăsta. Cred chiar că intra puțin în carnea brună! Îți scotoceam carnea tulburată și cu limba, iar tu juisai deja! (p. 208)

2. simone îi propune următorul mijloc de despărțire:
Nu pot să cred că doi ani de amintiri ca ale noastre se pot termina așa, dintr-un capriciu. Cearta noastră aș prefera să se termine cu o limbă în fundul sau pe mădularul tău. (p. 294)

***

se cuvin laude editurii trei, ce oferă, prin intermediul acestei colecții (probabil singura de la noi), eroscop, așa literatură (erotică) bună.


scrisorile originale


18 iulie 2016

cartea la metrou de la editura litera


am primit de la editura litera știrea unei campanii mișto care încurajează cititul în metrou. este vorba despre acțiunea CARTEA LA METROU, inițiată de această editură; săptămâna aceasta, pe magistrala 2 (pipera - unirii - berceni), între ora 9-11, cei care sunt „prinși“ în metrou citind pot primi cărți din partea editurii.
acțiunea a început azi și se termină vineri.

și nu-mi vine să nu-mi reamintesc de lecturile urbane de acum ceva ani...

iată poze de azi:



fotografii de florian gândilă 

5 iulie 2016

„la amiază“ de fred zinnemann

tensiunea

un cadru: un om în deșert. mai apare unul călare. apoi încă unul. apoi călăresc împreună. sunt ăia răii.

pe celălalt plan, avem un tip bătrân (gary cooper) ce tocmai se-nsoară cu una tânără (grace kelly).

cei trei trec printr-un sat, agitând apele, și se opresc la gară. aici așteaptă, lângă șine. așteptarea lor e tensionată. tre' s-ajungă criminalul.

cei din oraș se agită. așteaptă și ei ceva: pericolul.

tipul bătrân fuge, dar apoi se-ntoarce: trebuie să fac asta. asta-i tot, îi argumentează gâsculiței de nevastă-sa.

deci viața tihnită a sătucului e amenințată de omul rău, dornic să se răzbune. ce va face comunitatea? îl va sprijini pe cel care i-a salvat? când toți fug, ce va face cel care rămâne?

all for nothing?

„oamenii trebuie să se convingă singuri despre lege și ordine, înainte să facă ceva. poate pentru că, de fapt, nu-i interesează.“

„dacă ești corect, ești sărac. și mori singur pe-o stradă murdară,“

„nu-mi pasă ce e bine și ce e rău, trebuie s existe o cale mai bună ca oamenii să trăiască.“

părere

gary cooper nu face mare lucru în film: e deja bătrâior, pielea începe să-i curgă. însă indiferent ce face, ia crema fiecărei scene. numai imaginile-tensiune ale așteptării îi egalează rolul.
ce-i de reținut?
că rămâne cu gagica și-și bagă pula-n ea de comunitate!

un film văzut tot datorită cărții lui david gilmour.







4 iunie 2016

povestirile lui honoré de balzac

din păcate, nu avem o ediție completă a povestirilor din COMEDIA UMANĂ a lui balzac.
din păcate, din ediția critică a doamnei ANGELA ION, s-a întrerupt la volumul 11 cu vărul pons. doamna a mai reușit să scoată două selecții - una de povestiri, alta de microromane la polirom.
apoi s-a stins din viață.

iată că e încă un proiect românesc cultural nefinalizat. laurențiu zoicaș a mai completat opera balzaciană cu scenă din viață politică (romanul o afacere tenebroasă la polirom) și un studiu analitic (patologia vieții sociale la grafoart).

evident că cine mai citește azi balzac?
așa că cine-l mai traduce?
și cine-l mai publică?

așa c-am rămas cu povestirile balzaciene risipite prin volume disparate.
iată-le:


iată și cum publică polonezii:



29 mai 2016

„amurg“ de osamu dazai

osamu dazai
amurg
 (斜陽)
 editura polirom, iași, 2008
 traducere de angela hondru
 213 pag. broșate
 coperta de carmen parii
o carte prea-trist de frumoasă

nu prea mă împac cu cărțile triste și deprimante, însă când e vorba de parfumul de cireș înflorit de roman japonez, treaba se schimbă.

la-nceput, am crezut că osamu dazai e o scriitoare, și nu un bărbat: personajul feminin, kazuko, a fost prea serafic și prea sensibil pentru-a fi cunoscut de-un suflet îmbătat de testosteron. dar când am dat peste al doilea personaj, naoji, fratele lui kazuko, am recunoscut aceleași vicii ca ale scriitorului: dependența, depresia și sinuciderea.

și, așa cum scrie în toate recenziile - viciul de a fi nobil japonez, în epoca onoarei înfrânte de după război. ce-ți mai rămâne în sărăcie decât suferința?

O senzație de neputință, de parcă mi-ar fi pur și simplu imposibil să continui să trăiesc. Valuri de durere se izbesc necontenit de inima mea, precum norii albi mânați de vânt pe cer, după furtună. O emoție puternică, un fel de neliniște, îmi sfâșie inima. ca apoi să mă lase în pace. Îmi dereglează pulsul și-mi taie respirația. Uneori totul pare să fie învăluit în ceață, privirile mi se întunecă și simt cum toată vlaga mi se scurge prin vârful degetelor. (p. 68)


coperta ediției franțuzești


dar până la urmă, kazuko face o „revoluție“: găsește un bărbat și face un copil cu el, prefăcându-se sieși că e amorezată. își ucide astfel noblețea, copulând cu un scriitor ghiuj, știrb, bețiv și ratat. și, luându-și drept reazem acest copil, iese cu eleganță din cercul strâmt al educației nobiliare, dar inutile.

Știu că aristocrații nu mai sunt ce-au fost cândva, dar, dacă tot trebuie să dispară, măcar să dispară elegant. (p. 46)

însă frumusețea romanului nu e e dată de subiect. ci de propozițiile simple, scurte, pline de poezie, ca picăturile de ploaie ce te răcoresc sub soarele de vară. imaginile simbol despre natură, despre șerpi, despre vise, un foc aprins, o eșarfă, lacrimi, neputințe, universul casnic meschin și aspectele mărunte ale vieții - acestea alcătuiesc viața și cu ele scrie japonezul osamu dazai.

eu așa am făcut:
am uitat subiectul.
am savurat cuvintele japonezlui, așa cum admiri petala îndoită diferit al fiecărei flori de mac, sperând ca, la final, să vezi întreg câmpul de maci.

vedeți și voi dacă vă veți bucura de câmpul de maci al lui japonezului osamu dazai.




22 mai 2016

„manualul“ de epictet

epictet
antidepresiv la purtător. manualul
eγχειρίδιον
ed. seneca lucius aenneus, buc., 2015
traducere de ioana costa
62 de pagini broșate
copertă și viniete de iulia costache
„antidepresiv la purtător“. patru chestii

1. lăudabilă inițiativa editurii seneca de a relua în traduceri noi operele filozofice ale filozofilor greci stoici - seneca, și prin acest volumaș, pe epictet.

2. și mai de lăudat este formula dinamică și „interactivă“ a cărții, cu viniete ce dinamizează textul și cu rânduri pentru notat - fiecare cum e la el.

3. prefața lui andrei pleșu poartă mesajul reluării filozofiei de început, aceea cu scop practic, ca o căutare a unui mod de viață ideal. și nu, ca azi, filozofia ca discuții specializate despre concepte intelectuale și sterile.

4. este remarcabil efortul clasicistului ioanei costa - de care, din păcate, andrei pleșu se va distanța în traducerea unei opere a lui dimitrie cantemir -  de a relua iniția traduceri latine celebre (cato, plinius, și opera completă din seneca) dar și din greacă (din biblia din 1688, din septuaginta) cum e în cazul de față.

traducerile ioanei costa se caracterizează printr-o actualizare de bun simț a vocabularului filozofic, nimerită cititorului contemporan.

despre o altă traducere a manualului, am scris aici.

este și cazul traducerii de față, a treia în limba română.

ce-am învățat din „manualul“ lui epictet?

la această nouă lectură, am învățat:
  • faptul că sunt singurul responsabil de fericirea sau nefericirea din viața-mi proprie 
  • faptul că gândurile sunt cele care mă fac fericit sau nefericit - adică totul stă la mine în cap.
  • faptul că pot trece prin orice tragedie, dacă știu cum să mă gândesc despre ea.
  • faptul că nu pot fi cu adevărat liber, dacă depind de dorințe și de lucruri ce depind de alții.
  • că cel mai important este cum mă prețuiesc eu, și nu cum mă prețuiesc alții.
  • faptul că orice se plătește.
  • să aflu la ce mă pricep și să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala.
  • tot ce fac, să fac acum.



16 mai 2016

„valetul de pică“ de joyce carol oates

joyce carol oates
valetul de pică
(jack of spades)
 editura litera, bucurești, 2016
 traducere de adriana bădescu
204 pagini legate
coperta de flori zahiu
un dr. jekyll și mr. hyde ratat

este prima carte - și, cred eu, și ultima - pe care-o citesc, scrisă de joyce carol oates, autoare americană a peste 40 de romane, de toate genurile literare (cică). evident că, din atâta grafomanie, nu ies numai capodopere, ci și gherle. cum e, bunăoară, acest roman.

din fericire, subțirel ca număr de pagini, se încadrează în genul (trădat, zic eu) thrillerului psihologic. la început nu știi dacă face mișto de policier-urile lui poe sau king, dar când te prinzi că nu-i glumă, și că romanul e scris pe un ton serios, e prea târziu.

care-i subectul?

un nene scriitor scrie romane polițiste cumințele și morale, în care personajul negativ e pedepsit la final.
dar ce să vezi?
el mai scrie și romane mai hard sub pseudonimul jack of spades, fără știrea nimănui. aceste romane le ține la subsolul casei, fără știrea la fel de nimănui, iar în aceste romane hard el își exprimă defulările vieții.



până când o ciudată procesomană îl dă în judecată pentru plagiat. și așa, instinctele lui adormite de răufăcător se scoală brusc și iată-l pe scriitorul nostru răufăcător ca în romanele sale. ca un adevărat raskolnikov, vrea s-o omoare pe femeie.

dozajul tensiunii e bun. dar doar în prima treime, când nu prea-ți dai seama.
apoi totul devine previzibil, dorita tensiune psihologică (alternanța dr. jekyll și mr. hyde: scriitorul bun și scriitorul rău) se fâsâie, iar ca cititor, ți-e târșă să mergi mai departe, ca să nu fii și mai dezamăgit.

iar la final, tragi un pizda mă-sii și-ți promiți să te ferești de-acum încolo de doamna joyce carol oates.


28 aprilie 2016

„lupta mea. cartea a doua“ de karl ove knausgård

karl ove knausgård
lupta mea, II: un bărbat îndrăgostit
(min kamp. andre bok)
editura litera, bucurești, 2015
traducere de simina răchițeanu
 685 pagini legate
 coperta de andreea apostol
ecorșeu literar

desigur că numitul karl ove knausgård nu e singurul care-și exhibă cele mai mici amănunte ale vieții sale - cum spuneam despre volumul unu - de la gesturile cele mai frivole până la gânduri intime, stânjenitoare chiar și pentru cei apropiați lui.

despre primul volum al sextalogiei am scris aici.

ba chiar, după asemenea digresiuni exasperante, pe zeci de pagini - de pildă, cum o cucerește pe viitoarea nevastă (și ea scriitoare) linda boström, cum se tachinează reciproc și cum devin dependenți unul de altul - el scapă de indiferență, ea scapă de depresie -, mai ales când apare copilul. primul, al doilea, al treilea. se pare că în prezent și al patrulea.

În primăvara în care m-am mutat la Stockholm și am întâlnit-o pe Linda, lumea s-a deschis dintr-o dată, și intensitatea ei a crescut în același timp cu o viteză nebună. (p. 84)

relație din care el dorește să scape, câteva ore pe zi, ca să scrie.

karl ove knausgård știe că trebuie să scrie, știe că trebuie - prin scris - să se descopere scriind. că reluându-și prin scris viața trecută, își va găsi sensul. care nu e familia, nici măcar nu e scrisul.

Literatura nu înseamnă doar cuvinte. Literatura este ceea ce cuvintele trezesc în cititor. (p. 154)

linda boström knausgård, femeia de care se îndrăgostește și actuala soție sursa

epicul knausgårdian

de ce aș citi cum se îmbată karl ove knausgård și-o face de căcat pe nevastă-sa?
de ce aș citi despre unele stânjeneli paterne față de copiii lui din cărucior?
de ce aș citi cum se răstește la karl ove knausgård la o vecină isterică?
de ce aș citi cum își pierde telefonul la metrou?
de ce aș citi despre ideile lui karl ove knausgård din dialogurile cu alții?
de ce aș citi cum își scrie karl ove knausgård , pas cu pas, romanul pe care tocmai îl citesc?

poate pentru că karl ove knausgård vrea să-i intru-n viață și-n familie.
poate pentru că karl ove knausgård vrea să-l simt aproape în umanitatea lui umilă, la fel cu a mea.
poate pentru că karl ove knausgård vrea să empatizez cu codianul lui.
poate pentru că karl ove knausgård vrea să mi se plângă de defectele lui și să se mândrească cu reușitele lui.
poate pentru că karl ove knausgård vrea să-l cunosc și să-i devin prieten.

Să nu te crezi cineva!
Să nu cumva să-ți închipui că ești cineva!
Pentru că nu ești. Ești doar un mic rahat dichisit și mediocru.
Să nu te crezi cumva special! SĂ nu crezi că valorezi ceva - pentru că nu valorezi. Ești doar un răhățel.
Așa că lasă capul jos și pune-te pe treabă, rahat mic ce ești! Așa, cel puțin, vei obține un rezultat. Taci din gură, lasă capul în jos, muncește și fii conștient că nu faci doi bani!
Asta era suma întregii mele experiențe. (p. 597)

de ce dostoievski e un scriitor pentru adolescenți?
de ce-și dorește karl ove knausgård ca singurul scop al traiului într-o metropolă, cum e stockholm, e să poate fi se simtă întotdeauna singur?
de ce singurul lucru la care se referă scrisul este el însuși?
de ce în stockholm totul e gândit în așa fel încât oamenii să nu intre în legătură cu alții?
de ce viața nu produce nimic, face doar timpul să treacă?
de ce viața e măreață, pe cât și-o face fiecare?
de ce e arta ceva cu care rămâi singur?
de ce îi preferă pe knut hamsun, paul celan?
ce crede karl ove knausgård, la finalul celor 680 de pagini, că a pus în mișcare?

o saga interioară ce merită citită

pentru nevrozele contemporane din ea
pentru literatura reflexivă ce o reprezintă
pentru ambiția reflectării unei vieți întregi
sau pentru - cine știe? - a-și face, tu, cititorule, un prieten scriitor din norvegia.

un interviu neconvențional luat de vice:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...