crénom

observ că citesc despre muribunzi, e a doua carte după cea despre oscar wilde de aici. dar nu m-am putut abţine ştiind că autorul cărţii de faţă este cunoscut mai mult ca filozof decât ca romancier, şi lucru ciudat - e-o carte scrisă foarte bine.

în afară de câteva lecturi din jurnalul lui baudelaire şi de câteva articole critice despre estetică, nu ştiam mai nimic despre viaţa poetului. ei bine, romanul acesta a suplinit din plin lipsa. cu ingeniozitate.

nu ştiam c-a murit nebun, sifilitic, într-o mizerie cruntă, că ura belgienii şi-avea de gând să scrie sărmana belgie (o fi scris-o?), că s-a autoexilat la bruxelles, că ura "clanul" lui victor hugo, că-i plăceau femeile negre, că fusese şi prin india, că volumul său paradisurile artificiale e calchiat după cartea lui de quincey.


cartea e pasionantă, lévy a găsit bine mijloacele literare - câteva testimoniale ale celor care l-au cunoscut (jurnale sau scrisori) fie că sunt admiratori, fie amante, fie proprietărese, o mică intrigă poliţistă, amintiri ale lui baudelaire însuşi.
e importantă prezenţa ideilor poetului şi a filozofiei sale cu privire la artă şi viaţă.

charles baudelaire, foto de nadar

literatura este precum dandysmul: sterilă... scriitorii sunt ca lesbienele: nu copii, nu progenitură... artistul, cel adevărat, nu garantează decât pentru sine... nu făgăduieşte nimic, nu e înaintaşul nimănui... far izolat cu lumină intermitentă care, străbătând noaptea, nu se întoarce decât noaptea... e un sfârşit, nu un început... un capăt, nu un izvor... nu deschide niciodată calea, ci o închide... şi nimic nu îmi pare mai nătâng, mai respingător decât această imagine a unui artist care dă naştere altui artist, îl formează, îl reproduce - de ce, la urma urmelor, să nu ne închipuim, precum clanul hugo, uriaşe manufacturi de fabrica geniul în serie...? vă mai spun de asemenea că e târziu domnule... mult prea târziu... gloria le stă bine tinerilor... este însăşi floarea vârstei lor şi a făgăduielilor legate de ea... astăzi nu ar fi decât o aiureală jalnică şi indecentă... (p.242)

cartea este una ciudată - nici roman, nici eseu; nici adevăr, nici ficţiune.
şi tot ciudat este că pe cât m-am lămurit despre baudelaire, pe atât s-au născut alte nelămuriri: care sunt ideile lui baudelaire şi care ale lui bernard-henry lévy? bernard-henry lévy crede în ceea ce scrie sau doar vrea să epateze? baudelaire e doar un subiect de a transmite idei mizantropice şi strigătoare la cer sau baudelaire e un suflet afin căruia îi aduce un omagiu?

baudelaire, schiţă de manet (de aici)

bernard-henry lévy, ultimele zile ale lui charles baudelaire, editura babel, bucureşti, 1993, traducere de dolores toma, 350 pagini
coperta de wanda mihuleac

dorian

de aici.

nolan vise reci

începutul / inception

se bazează pe găselniţa că putem călători în visele unor oameni, unde putem lua sau pune idei (în subconştient). dicaprio e un specialist în astfel de călătorii, împreună c-o gaşcă şi primeşte o misiune, să pună o idee în mintea cuiva prin vis în vis în vis în vis.

ideea filmului este extrem de fertilă, însă regizorul/scenaristul o foloseşte doar pentru a construi decoruri şi efecte speciale à la matrix şi a derula acţiune pură.

emoţie ioc (a remarcat şi bola). doar suspans pe baza binomului reuşeşte - nu reuşeşte. şi fiind un film hollywoodian...
a! era să uit! sonorul e bombastic, la cinema!

călătorie pe mare cu don quijote

în aşteptarea - cred că până la urmă zadarnică - a jurnalului lui thomas mann, mă desfăt cu câteva notaţii diaristico-eseistice găsite aiurea. pentru că prefer încă scrierile socotite îndeobşte minore ale acestui scriitor german.

introducere

e în 1934. thomas mann are 59 de ani, are nobelul pentru casa buddenbrook, a scris muntele vrăjit şi primul volum din iosif. naziştii au iniţiat o campanie împotriva lui, aşa că locuieşte în elveţia.
iar el trece atlanticul pentru prima oară, alături de doar 20 de persoane (din cauza depresiunii economice). s-ajungă în america. şi pentru că această călătorie de 10 zile e un "prilej sărbătoresc şi serios", ia cu el don quijote şi ţine jurnal.

cuprins
una dintre talentele lui mann este divagaţia şi amânarea - preludiile foarte lungi - moştenit, cred, că de la balzac. aşa că iată-ne în acest jurnal cu zeci de panseuri personale şi inpersonale ivite din mintea călătoare a scriitorului.

găsim notaţii despre fluiditatea mării, despre acasă, despre unii călători, despre măsurarea timpului, despre breakfast, despre muzicanţii de pe vapor.

 

şi evident, câteva idei despre don quijote:

• don quijote este un produs al culturii creştine, al psihologiei şi al omeniei creştine (înjosirea şi înălţarea) (p.237)
• realitatea în realitate - don quijote şi panza ies din roman ca realităţi potenţate într-o lume care, ca şi ei, reprezintă o treaptă superioară a realităţii (curtea ducală) - este preluată şi de romantici (e.t.a. hoffmann)

am mai găsit 3 idei remarcabile:

• orice ar zice istoricii pesimişti, omenirea are o conştiinţă, fie numai o conştiinţă a bunului gust. (p.203)
• libertatea are nevoie de fondul contrastant al unei puternice încătuşări şi condiţionări, nu numai exterioare, ci interioare, adevărate. (p.248)
• pentru a pune bazele viitorului, nu este de ajuns să fim "contemporani", în sensul mişcării actuale, la care poate lua parte orice măgar, plin de trufie şi plin de dispreţ covârşitor împotriva liberalismuluii depăşit, care mai ştie ceva despre alte lucruri. trebuie să păstrăm timpul nostru în noi înşine, cu toată complexitatea şi contradicţiile lui, căci multilateralul [exprimat prin mit] nu unicul, pregăteşte viitorul. (p.243)

thomas mann, pătimirile şi măreţia maeştrilor, editura muzicală, bucureşti, 1972, traducere de iosefina şi camil baltazar, 136 pagini

coperta de aurelian petrescu

foto de aici.

café noir paris

mi-ar plăcea să fiu aici:

de aici.