observ că citesc despre muribunzi, e a doua carte după cea despre oscar wilde de aici. dar nu m-am putut abţine ştiind că autorul cărţii de faţă este cunoscut mai mult ca filozof decât ca romancier, şi lucru ciudat - e-o carte scrisă foarte bine.în afară de câteva lecturi din jurnalul lui baudelaire şi de câteva articole critice despre estetică, nu ştiam mai nimic despre viaţa poetului. ei bine, romanul acesta a suplinit din plin lipsa. cu ingeniozitate.
nu ştiam c-a murit nebun, sifilitic, într-o mizerie cruntă, că ura belgienii şi-avea de gând să scrie sărmana belgie (o fi scris-o?), că s-a autoexilat la bruxelles, că ura "clanul" lui victor hugo, că-i plăceau femeile negre, că fusese şi prin india, că volumul său paradisurile artificiale e calchiat după cartea lui de quincey.
cartea e pasionantă, lévy a găsit bine mijloacele literare - câteva testimoniale ale celor care l-au cunoscut (jurnale sau scrisori) fie că sunt admiratori, fie amante, fie proprietărese, o mică intrigă poliţistă, amintiri ale lui baudelaire însuşi.
e importantă prezenţa ideilor poetului şi a filozofiei sale cu privire la artă şi viaţă.
charles baudelaire, foto de nadar
literatura este precum dandysmul: sterilă... scriitorii sunt ca lesbienele: nu copii, nu progenitură... artistul, cel adevărat, nu garantează decât pentru sine... nu făgăduieşte nimic, nu e înaintaşul nimănui... far izolat cu lumină intermitentă care, străbătând noaptea, nu se întoarce decât noaptea... e un sfârşit, nu un început... un capăt, nu un izvor... nu deschide niciodată calea, ci o închide... şi nimic nu îmi pare mai nătâng, mai respingător decât această imagine a unui artist care dă naştere altui artist, îl formează, îl reproduce - de ce, la urma urmelor, să nu ne închipuim, precum clanul hugo, uriaşe manufacturi de fabrica geniul în serie...? vă mai spun de asemenea că e târziu domnule... mult prea târziu... gloria le stă bine tinerilor... este însăşi floarea vârstei lor şi a făgăduielilor legate de ea... astăzi nu ar fi decât o aiureală jalnică şi indecentă... (p.242)
cartea este una ciudată - nici roman, nici eseu; nici adevăr, nici ficţiune.
şi tot ciudat este că pe cât m-am lămurit despre baudelaire, pe atât s-au născut alte nelămuriri: care sunt ideile lui baudelaire şi care ale lui bernard-henry lévy? bernard-henry lévy crede în ceea ce scrie sau doar vrea să epateze? baudelaire e doar un subiect de a transmite idei mizantropice şi strigătoare la cer sau baudelaire e un suflet afin căruia îi aduce un omagiu?

baudelaire, schiţă de manet (de aici)