13 octombrie 2010

herta müller şi intelectualii în lumina unei cărţi de andrei pleşu

afirmaţia hertei müller la conferinţa de la atheneul român - despre care am scris aici - a fript destul de repede conştiinţa anumitor intelectuali şi i-a făcut să ia atitudine: nicolae manolescu aici, gabriel liiceanu aici, andrei pleşu aici, mircea cărtărescu aici, alina mungiu-pippidi aici. m-au mirat aceste luări de atitudine, punându-mă pe gânduri. am căutat deci ajutor la exemplara carte de axiologie românească, minima moralia a lui andrei pleşu - şi el, de altfel, prezent în sala atheneului (era chiar în faţa mea).

ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupţi, necistitţi, discutabili din unghi etic. aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vieţii noastre, ireproşabili, că nu ne cunoaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămâne pozitivă, inalterabilă. (p.12)

nu discut dacă herta müller a avut sau nu dreptate, dacă aceşti distinşi intelectuali sau chiar poporul român a făcut rău acceptând pactul cu dictatura atâta amar de ani. însă îi recunosc hertei müller competenţa morală pe care andrei pleşu o descrie în minima moralia, adică acea competenţă morală căpătată exact în punctul în care e pe cale să fie pierdută. (p.19) sunt convins că şi în anii pe care i-a trăit în românia, au existat şi pentru herta müller căderi, turpitudini, mizerie interioară, însă ceea ce a făcut ea după aceea a fost că, prin scris, şi-a pus sub semnul întrebării propriul trecut - ceea ce majoritatea oamenilor din românia refuză încă să facă. ceea ce nu poţi spune, o poţi scrie, declară ea în discursul de la primirea nobelului. alţii au putut-o spune, octavian paler, de exemplu. şi lui i s-a iertat totul. însă să treci totul sub uitare, să te împaci iremediabil cu tine, să te linişteşti găsind explicaţii cum că aşa erau vremurile şi gata - mi se pare comoditate morală şi implicit, intelectuală.

în urmă cu cinci ani, am fost obligat să mă înscriu într-un partid în care nu credeam o iotă, ba mai mult, îl dispreţuiam, cu preţul locului de muncă (lefegiu la stat). m-am înscris, chiar dacă numai formal, însă de atunci am pe conştiinţă acel compromis pe care nu voi înceta să-l disec pentru a mă cunoaşte mai bine; ştiind şi c-aş fi putut face şi altfel, dar n-am făcut. refuzând, poate nu mi-aş fi pierdut slujba, refuzând, poate mi-aş fi pierdut-o şi ce-ar fi fost, aş fi căutat alt loc de muncă, aş fi fost o vreme şomer etc.  

natura morală se defineşte prin dimensiunea încrederii în posibilitatea perfecţionării de sine. pentru ea, totul e încă de făcut. (p.47)

există decizia: poţi decide, se mai spune în minima moralia, în mod liber, să fii agentul ordinii universale, colaboratorul ei (la scara mică - adaug eu - a unei dictaturi, de exemplu), sau să fii materia primă a ordinii universale, excrescenţa pe care ea o modelează, o aplatizează, o aduce la sine. (p.45)
există cele trei soluţii pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar, cu care se deschide jurnalul fericirii al lui nicolae steinhardt. 

etica e îndreptarul fiului risipitor, un îndreptar inactual pentru păcătosul nerecuperabil, şi inutil pentru fiul cuminte, rămas acasă. (p.57) se pare însă că mulţi intelectuali se consideră fii cuminţi, rămaşi acasă.

andrei pleşu, minima moralia (ediţia a doua), editura humanitas, bucureşti, 1994, 158 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare

12 octombrie 2010

right-right-right?

[dragos c]

când spun kubrick, spun portocala mecanică. atât. nu superproducţia spartacus, cu care ai mei m-au chinuit pe la cinemauri ceauşiste, chirc duglas etc. nu odiseea spaţială cu care m-a chinuit la teve tcm-ul. nu ews cu care m-au copleşit osanalele criticilor. nu mai amintesc de lolita, fata cu bucle neverosimile care mi-a stricat iremediabil impresiile romanului adorat. ci portocala. a, şi shining!


baletul răului şi-al haosului. decorurile futurist-obscene, funerariile lui purcell, brother sir, feţele rânjitoare ale tinerilor, ironie, burlesc, răzbunare, societatea preamodernă, şi mai ales A NOUA.







i return again and again in my mind to the film that i elected to show my friends on the Sunday, America time, when i got the news that Stanley died. and some people came over to the house that night. they were scheduled to come over for dinner anyway. we talked the whole night about Stanley and i wanted to show all of them a scene from a movie that for me represented how deep Stanley's heart was and how much he could love and show emotion because he's been criticized as an unemotional director. i thought he was a very emotional director. and so i put the last scene from Paths of Glory where Christianne [who he then married] plays the German captive girl that stands up and sings in front of all the French soldiers bringing down the house in tears. and as the soldiers cried,
we all cried watching just the last scene, not the whole picture. that isolated last scene hit a chord with everyone in the room. two people had never seen Paths of Glory but were still totally affected by that
sequence. and that, to me, represented who Stanley was as a human being. [Spielberg on Kubrick: excerpt from an interview included on Eyes Wide Shut DVD release]

 








oricare din filmele lui cantareste cat munca de'o viata a unor regizori mai marunti [si'n comparatie cu el aproape toti ne par marunti]. foarte umil, eu voi cita doar cateva secvente:

Dr Strangelove: sir, i have a plan...
[stands from his wheelchair] Mein Führer, i can walk!
Lolita: we're really very fortunate here in West Ramsdale. culturally, we're a very advanced group with lots of good anglo-dutch and anglo-scotch stock. and we're very progressive,
intellectually
2001: just what do
you think you're doing, Dave?
Clockwork: one
thing i could never stand was to see a filthy, dirty old drunkie, howling away at the filthy songs of his fathers and going blerp, blerp in between, as it might be a filthy old orchestra in his stinking rotten guts
Barry Lyndon: [e, cred, Filmul Absolut]
Shining: don't worry Mom. i know all about cannibalism. i saw it on TV
FMJ: me sucky sucky. me love you long time. me so horny
EWS: don't you think one of the charms of marriage is that it makes deception a necessity for both parties?


[zum]

de fiecare data cand trebuie sa vorbesc despre filme & tot ce'i legat de ele ma simt intaiul ageamiu al Lumii.

desigur, pana si intaiul ageamiu al lumii stie cine'i Stanley Kubrick si i'a vazut cateva filme. si lui i'au
placut unele, altele nu [Eyes Wide Shut, paradoxal, l'am vazut de cele mai multe ori. pentru ca de vreo 3 ori am adormit inainte de final si de vreo doua ori niste amici au vrut sa ma convinga ca e grozav. ce teroare!]

dar oricate filme as vedea, cand zic Kubrick zic inceputul de la 2001: A Space Odissey. l'am vazut demult, la cinemateca, la Eforie. imi aduc aminte si acum senzatia – aceeasi cu cea de la prima decolare: m'a lipit de scaun si mi'a taiat respiratia.

n'o fi printre filmele mele preferate, dar pana acum nu am mai gasit unul care sa aiba acelasi efect. and that's Kubrick to me.




blasfemie! veti spune, dar cutez: 2001: A Space Odyssey nu e un film SF stricto sensu, caci pentru moviegoer-ul venit sa se adape pavlovian cu actiune SF dupa canoanele fixe ale meniului, socoteala de acasa nu se va potrivi cu cea de pe fotoliul de catifea rosie si va casca repede de plictis. moreover, chiar si la scara naivitatii de o tandrete copilaroasa a SF-ului anilor 60, unele scene… well, ehrm… they nuke the fridge. pentru mine insa, e in primul rand o lectie de filosofie, dar ochiului spectatorului ii trebuie rabdare si virtuti de prisma ca sa descompuna alchimia impletirii tuturor ingredientelor dinauntru. pelicula e suport, SF-ul pretext, insa firul rosu e pur Nietzschean [what is the ape to man? a
laughingstock or painful embarrassment..] cautarea e metafizica, parcursul e estetica si simbolism, iar Kubrick – om-orchestra stapanind magistral arta contrapunctului. ah, si oricat de paradoxal ar putea sa para, Kubrick chiar pulverizeaza – subliminal dar hatru [remember the Zero Gravity Toilet ?] – toate cliseele SF "dans l’air du temps" in 1968.

bref, nu cautati invataminte sau intelesuri, ci doar intrebari.

[ps: moooor dupa fotoliile alea..]




prima data cand am vrut sa vad Eyes Wid Shut s'a intrerupt curentul pe la mijlocul peliculei. tocmai ma intrebam: ce cauta Tom Cruise in acest film?

a doua oara, totul mi s'a parut confuz, complicat, enigmatic. am descoperit un Kubrick alchimic, obsedat de ocultism. un vartej de vise, orgii, fantasme, impulsuri inconstiente si conflicte reprimate. dialoguri banale si repetitive. m'au incercat senzatii extreme: de la iritatie la fascinatie. doar muzica mi s'a parut fara cusur si absolut justificata la fiecare interventie.

mi'am zis sa'l vad si'a treia oara. mi se parea imposibil ca un creator extravagant si genial precum Kubrick sa nu incerce sa comunice ceva prin filmul asta. la a treia vizionare filmul s'a dovedit nelinistitor, inclasificabil, contradictoriu. am ramas cu o singura idee concreta: ca "nici un vis nu e doar un vis": un fel de poarta deschisa spre o multitudine de lecturi.



Kubrick este un regizor care avea obiceiul sa scoata capodopere care luau cativa ani pentru a fi intelese de contemporani, poate si pentru ca nu-s usor de vazut pana la sfarsit. se aseamana oarecum cu Van Gogh, diferenta fiind, printre altele, ca urechea sa a ramas oarecum intacta. unul din momentele cand era cat pe ce sa fie zdravan sifonata s-a petrecut in timpul filmarii Clockwork
Orange, in anul de gratie si eliberare sexuala ‘69.


in minutul dupa ce-am facut poza, ne spune
Dmitri Kasterine in Guardian, platforma s-a prabusit zgomotos. Stanley
era un tip calm, nu se grabea niciodata, dar a tasnit ca un iepure din
pusca. n-am mai vazut ceva asa rapid.



in timpul filmarilor la eyes wide shut, un nimeni, alan conway ["An aptly Nabokovian name", zice Kubrick] in cautare de identitati & senzatii tari se da drept stanley Kubrick prin londra, desi nu stie mare lucru despre el si nici filmele lui nu-l intereseaza prea tare ["What an ingrate! He steals my identity and yet my films aren't good enough for him!", zice tot Kubrick]. asa a iesit colo[u]r me Kubrick, a true...ish story, in care malkovich se joaca de-a being stanley Kubrick. "you're all stanley Kubrick, so please, be quiet!"

altfel, serios despre Kubrick scrie si prin cartea asta.



Din cele treisprezece filme ale lui Kubrick, Barry Lyndon mi se pare cel mai aproape de perfectiune, iar din acesta, secventa finala este poate my all-time favourite. intr-un reenactment al unei scene anterioare – Lady Lyndon semnand acte, cu diferenta notabila ca Lord Bullington si-a obtinut in final locul ravnit langa mama sa – aceasta este tulburata pentru un moment de amintirea lui Barry, dar isi reprima orice semn de emotie. Nu isi permite decat gestul de a se opri cateva secunde si a privi in gol,
iar gandurile sale ne raman si de aceasta data inaccesibile. Apoi continua sa semneze hartiile intinse de fiul sau, in timp ce camera se indeparteaza.


E o incununare a tuturor scenelor in care Kubrick, in timp ce pare ca ne refuza apropierea de personajele sale, preferand sa inlocuiasca spectacolul sentimentelor cu cel al naturii si al interioarelor somptuoase, reuseste sa obtina tocmai rezultatul contrar.



Kubrick. Merge birfa prin tirgul global cum ca Stanley Kubrick ar fi fost posesorul celei mai mari colectii private de porn de pe planeta [asta se intimpla inainte de explozia www!]. De altfel, inca de la inceputul carierei sale Kubrick a vrut sa faca un 'blue movie' iar, conform lui Frederic Raphael, co-scenarist la Eyes Wide Shut, realizarea unei orgii 'convingatoare' in EWS l-a macinat pe Kubrick luni la rindul . Daca v-am captat atentia trecem la pasul 2; daca nu, rezolvati un Rubik's C[ube].

Undeva pe la 1965, intr-un interviu, Orson Welles [o influenta majora asupra lui Kubrick] zicea: 'among those whom I would call the younger generation of directors, Kubrick appears to me to be a giant'. Stiti vorba aceea din popor: 'it takes one to know one'.

Barry Lyndon. My favourite Kubrick si probabil unul dintre cele mai frumoase filme ever made.

Ramine sa-l intilnesc pe cinefilul insensibil la scenele de interior din BL filmate fara iluminare artificiala, doar luminari, ceva geniu plus 'lenses for candlelight photography by Carl Zeiss'. Bloody brilliant!

Irlanda merita si ea o mentiune pentru amabilitatea cu care si-a imprumutat dealurile inverzite echipei de filmare.

Cut to:

Kubrick si W.M. Thackeray: in moarte 'good or bad, handsome or ugly, rich or poor they are all equal now'.

7 octombrie 2010

în sfârşit, nobel = llosa

"pentru cartografierea proprie a structurilor şi pentru imaginile sale tranşante ale rezistenţei, revoltei şi înfrângerilor individului." de aici.

iar despre elogiu mamei vitrege a lui mario vargas llosa aici.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...