succesul în business înseamnă muncă, nu publicitate

 

sunt uimit pe zi ce trece. 

în condiţiile CRIZEI, mulţi tineri continuă să spere că pot face bani cu MUNCĂ puţină.

• sunt uimit cum mulţi tineri studenţi / masteranzi încă mai ascultă cu gura căscată conferinţele "antreprenorilor" îmbogăţiţi într-o perioadă dubioasă a economiei româneşti şi care acum, dacă li se propune un business onest pe termen lung, caută doar să facă speculă şi să nu-şi asume nici un risc (vezi şi emisiunea "arena leilor"). 
• sunt uimit cum sunt promovaţi ca modele oameni de afaceri care s-au îmbogăţit în câţiva ani doar prin afaceri cu statul.
• sunt uimit cum mulţi tineri studenţi / masteranzi sunt convinşi că pot ajunge cineva doar creându-şi o imagine, fără a crea pe undeva vreo valoare - materială sau spirituală.
• sunt uimit cum mulţi directori de firme încă alocă bugete pentru marketing (fără vreun return of investment), dar nu investesc în oamenii care le fac vânzările şi le aduc supravieţuirea. 
• sunt uimit cum nici 10% dintre candidaţii pe care îi văd la interviuri nu au un plan de carieră.
• sunt uimit cum mai toată lumea vede online-ul (social media) şi it-ul ca unicul mijloc de succes rapid şi sigur - antreprenorii de la conferinţe sunt cei cu afaceri din online, şi nicidecum vreun buticar care se chinuie să-şi asigure supravieţuirea cu o bancă, o farmacie şi o sală de pariuri împrejur. (un relevant articol a scris subiectiv.ro)

mai NIMENI nu se mai gândeşte la o carieră clădită pe muncă multă, pe un plan riguros, pas cu pas, către un rezultat plin de satisfacţii. nici o criză nu-ţi poate lua rezultatele. şi nici experienţa. 

imaginea şi câştigul rapid şi simplu, bazat pe conjuncturi, pleacă la fel de repede precum vin.

ps - despre aparenţe şi spoială aici.

☺☺☺ David Lodge – Muzeul Britanic s-a dărâmat

un guest post de micawber

Am citit şi eu, intrând în rând cu lumea bună, romanul lui David Lodge Muzeul Britanic s-a dărâmat (Polirom 2003). Tocmai mă pregăteam să încep o postare tradiţională, cu cap, coadă şi cuprins. În ea aş fi scris despre acţiunea cărţii, care se desfăşoară la Londra pe durata unei singure zile şi urmăreşte acţiunile, traseele, întâlnirile şi conversaţiile unui personaj de zici că a-nviat Joyce şi scrie despre patriarhalii ani 1960. Bineînţeles că aş fi zăbovit preţ de un paragraf, (dar mai bine două), asupra eroului principal, Adam Appleby, un tânăr de 25 de ani, catolic practicant, tată a trei copii, obsedat de controlul sarcinilor în conformitate cu dogma bisericii şi înspăimântat la gândul că Barbara, soţia lui, ar putea să i-l toarne şi pe al patrulea. Aş fi povestit şi despre cum lucrează Adam la interminabila lui teză de doctorat despre structura propoziţiilor dezvoltate în trei romane englezeşti moderne şi cum merge el în fiecare zi (deci şi în ziua despre care e vorba în carte) la British Museum pentru a aduna material.

Probabil n-aş fi uitat să pomenesc că romanul poate fi încadrat în specia destul de bine reprezentată a satirelor lumii academice literare, un univers mic în care ego-urile dilatate ale profesorilor şi criticilor oficiali luptă pentru fiecare inch pătrat de Lebensraum. Sau să scriu despre „nevrozele cărturăreşti” (după formularea memorabilă a lui Camel, alt doctorand fără perspectiva de a-şi finaliza lucrarea). N-aş fi scăpat nici cascada de întâmplări tragicomice prin care trece Adam şi aş fi pomenit negreşit despre episoade precum purtatul unor chiloţi femeieşti în lipsa lenjeriei bărbăteşti curate sau (asta n-aş fi uitat precis) despre scena burlescă cu falsa alarmă de incendiu la muzeu. şi, desigur, le-aş fi povestit celor care ar fi citit până acolo despre aventura lui Adam cu manuscrisele lui Ebgert Merrymarsh, un obscur eseist catolic desigur inexistent în realitate, cu care Adam speră să dea lovitura.

Aş fi încheiat povestind cum se termină cartea, cu micul noroc care dă peste Adam atunci când Bernie, un american excentric şi bogat, îi oferă o slujbă de achizitor de manuscrise şi – finis coronat opus – cu uşurarea că Barbarei i-a venit în cele din urmă ciclul menstrual. În fine, după ce aş fi lăudat virtuţile comice ale scrierii, m-aş fi plâns poate că epilogul romanului (o secţiune scrisă din perspectiva aceleiaşi Barbara) e mai slăbuţ decât restul.

M-am hotărât să renunţ la toate acestea şi să scriu numai despre traducerea românească a titlului (versiunea îi aparţine lui Radu Pavel Gheo). În engleză cărţii îi zice The British Museum Is Falling Down. Trec aici peste întrebarea dacă n-ar fi fost poate mai bine să se lase British Museum. Poate totuşi nu. Problema e alta. Titlul aminteşte izbitor de cel al cântecelului London Bridge Is Falling Down. Asemănarea e ceva mai mult decât întâmplătoare, căci în carte ni se spune că Bernie, binefăcătorul lui Adam, venise de fapt la Londra cu scopul de a cumpăra ditamai muzeul şi de a-l transporta în Colorado, în scopul înzestrării unui colegiu local. Ei şi? Păi dacă British Museum a rămas până la urmă la locul lui (chiar şi în roman), London Bridge a fost demolat şi cărat bucată cu bucată în America, unde a fost reconstruit la lacul Havasu în Arizona (actualul pod a fost construit acum vreo 40 de ani în locul celui vechi). Aşadar ar trebui să traducem The British Museum Is Falling Down după acelaşi calapod cu London Bridge Is Falling Down. Dar cum îl traducem pe ăsta? Ca să facem un pas înainte ar trebui să ştim despre cântecul englezesc că el face parte dintr-o familie mai numeroasă de asemenea creaţii (vezi aici), în aparenţă destinate copiilor, dar cu sensuri subiacente posibil mai adânci, sondabile prin metode hermeneutice. Ceea ce ne interesează este faptul că avem şi noi, în română, un cântec din familia asta. Aţi ghicit, e Podul de piatră s-a dărâmat. S-a dărâmat, aşadar. Traducătorul a nimerit-o, compensând astfel câteva chifle pe care le-a comis pe parcursul romanului propriu-zis.


n.b. ☺☺☺ =  cumpăr-o dacă chiar te dau banii afară din casă şi citeşte-o dacă chiar ai timp.

noi ediţii proust

 

după ce m-am bucurat acum câţiva ani de reeditarea ciclului în căutarea timpului pierdut - mai întâi cartonate, apoi broşate, în casetă - la editura leda, ocazie cu care iată, cititorul român îl avea din nou la dispoziţie pe proust, m-am întristat descoperind că traducerea era una veche, a lui radu şi eugeniei cioculescu, şi nu cea a irinei mavrodin, încheiată în 2000 la editura univers şi sărbătorită - nu doar în românia - ca o mare reuşită literară.

în 2009, în colecţia cotidianul, vasile savin face o nouă traducere a lui swann şi ediţia mavrodin/proust pare uitată în biblioteci şi anticariate, deşi traducătoarea mai traduce la rao, anul trecut, carnetele proustine.

• dar recent, editura fundaţia naţională pentru literatură şi artă, sub egida academiei române, scoate o ediţie de lux, în casetă de trei tomuri, a acestei traduceri de excepţie. tomurile sunt stil pléiade, în spiritul ediţiilor critice de autori români din anii 2000. cu toate acestea, din nefericire, în afara postfeţei lui eugen simion, care ţine să-şi lege numele de orice, ediţia este copy-paste a ediţiei univers din 1987 - 2000. de pildă, sursa volumului unu rămâne ediţia clarac-ferré, şi nu j-y. tadié, notele şi prefeţele trebuie căutate nu la finalului tomului, ci greoi, pe la mijloc. nu mai spun de greşelile de redactare. ceea ce mi se pare un lucru cam de mântuială.

• dar şi editura art pune la dispoziţia cititorilor aceeaşi traducere reuşită, deocamdată primul volum (la 30 de lei) şi nu ştim dacă va fi continuată. dar pare o carte frumoasă, cartonată, specifică colecţiei clasic.

mă bucur că, în sfârşit, ne putem bucura iar de o realizare - cum puţine avem - traducerea ciclului proustian de un singur traducător, profesionist într-ale culturii, doamna Irina Mavrodin (un interviu cu ea aici).

 vechile traduceri:

1. radu şi eugenia cioculescu (bpt, 1968-1977);

2. vladimir streinu, doar swann (editura pentru literatură universală, 1968);

3. irina mavrodin (editura univers, 1987-2000) .

Concurs!

iată 3 cărţi premiate, ce vor debuta la târgul de carte gaudeamus:

dacă vă fac cu ochiul şi le doriţi, participaţi la concursul următor:

• în ce revistă a debutat cu poezie eugen ionescu?

răspunsurile vor fi la comentariile acestui post, vor fi premiate primele două răspunsuri corecte.
aceste cărţi au fost premiate de radu paraschivescu, paul cernat şi liviu papadima, în cadrul celei de a patra ediţie a concursului de debut literar unicredit ţiriac bank şi bibliofagia. 

câştigătorii vor fi invitaţi să-şi ridice pachetul chiar la lansarea de la gaudeamus - vineri, 25 noiembrie, de la ora 15.00, stand humanitas - unde vor primi autograf. dacă nu pot ajunge, vor primi cărţile prin curier.  

stepa lui cehov

când am citit-o prima oară - la 19 ani, apucându-mă de integrala cehov - stepa mi s-a părut plictisitoare. erau nişte întâmplări ale unui puşti, care, în drumul său spre şcoala depărtată, trece prin stepă şi ia aminte de ce-i în jur.

însă acum, când peste mine au trecut ceva ani - am depăşit, de pildă, vârsta la care cehov a scris-o, adică 28 de ani - nu ştiu de ce mi-a plăcut atât. toată. poate pentru că am citit-o în spital, păzind-o pe mama. poate pentru că sunt ochii unui copil cei care văd stepa. poate că e o curiozitate nestăvilită şi inocenţă multă. poate pentru că nuvela e autobiografică (printre puţinele). 

şi nu am chef să scriu aici despre reuşitele tehnice ale nuvelei, analizate de criticii literari ai vremii - trecute sau prezente - ci vreau să copiez doar aici un fragment care, pe scaunul de spital, mi-a pătruns ca o săgeată în inimă, descoperindu-mi, prin impresiile copilului egoruşka, o intuiţie fundamentală, teama noastră faţă de întinderea lumii. 

totul i se părea sălbatic şi înspăimântător: şi oamenii aceia, şi umbrele din jurul focului, şi baloturile negre, şi fulgerele ce scăpărau întruna în depărtare. era îngrozit şi, în deznădejdea lui, se întreba prin ce întâmplare nimerise pe locurile acestea necunoscute, în mijlocul unor mujici aşa de răi. pe unde or fi acum unchiul, părintele hristofor şi deniska? de ce întârzie atâta? nu cumva or fi uitat de el? gândul că l-au uitat şi l-au lăsat în voia soartei îl înfioră, şi-l cuprinse o spaimă atât de cumplită, încât de câteva ori îi veni să sară din căruţă şi s-o ia la goană îndărăt, acasă. li nu se răzgândi decât când ăşi aduse aminte de crucile înnegrite şi triste pe lângă care trebuia să treacă, şi de fulgerele care scăpărau în depărtare... nu se simţea mai uşurat decât atunci când striga în şoaptă: "mamă, mamă!..." (p.311)

mă gândesc că acesta e rostul artei - să-l ajute pe celălalt în "interpretarea" lumii prin sensibilitate. că aceasta ar trebui să fie proba de foc a unei adevărate capodopere.

anton pavlovici cehov, stepa, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri) (Полное собрание сочинений), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

nuvela poate fi găsită în antologia de aici.

ilustraţiile aparţin unei ediţii ruseşti, de aici şi aici.