cartea la minut: „specimenul“ de andrei trifănescu

scriitor la 16 ani

pe andrei trifănescu l-am cunoscut pe facebook, de pe mai multe grupuri de literatură. era bine înfipt cu opinii asupra literaturii sefe şi fantasy. am rămas uimit că are 18 ani şi uau! deja o carte ce stă să apară.
iar, la bookfest, s-a mai nimerit să particip şi la lansare. e vorba despre specimenul - primul volum dintr-o trilogie! - , volum început de fapt la 16 ani, cum am avut să aflu de la editori. (eu nu mi-aduc aminte ce făceam la 16 ani)

başca: romanul este tipărit foarte frumos, e o plăcere la citit - format de buzunar, pagini gălbui reciclate, uşor rugoase, viniete la antetul paginii, caractere vintage în interior.

aşa încât dă-i bătaie, dragoşe, să vezi ce scrie tineretul! şi nu regret nici o clipă c-am făcut-o!

cine e „specimenul“?

1. mai întâi, e un roman de aventuri, în genul fantasy. cred că toată lumea care cine începe romanul va găsi similitudini cu jocurile foamei (pe care eu nu l-am citit, ci doar am văzut filmele). unii ar putea spune că e, de fapt, o rescriere în cheie proprie a romanului suzannei collins. dar eu nu vreau să amintesc de jocurile foamei, căci aş strica savoarea unei lecturi virgine - un roman trebuie citit pentru ceea ce este.

2. fără să spolăruiesc prea mult, este vorba despre nişte persoane, numite „specimene“, posesoare ale câte unui număr, care se trezesc pe o insulă, unde trebuie să urmeze un scenariu stabilit de nişte voci necunoscute. cu alte cuvinte, oamenii ăştia sunt pioni în decorul unui joc jucat de alţii. iar singura lor „libertate“ este aceea a capacităţii lor să treacă probele jocului.

3. povestite la persoana întâi, aventurile „specimenelor“ sunt redate realist, cu amănunte ale cadrului de desfăşurare - marea, plaja, pădurea, animalele -, cu multă dinamică - majoritatea propoziţiilor încep cu verbul. iar găselniţa autorului - aceea că specimenele / pionii umani nu ştiu cine sunt sau ce au fost - te face să mergi înainte şi să afli care e, de fapt, şpilul, ce-i cu „specimenele“ astea, de unde sunt şi unde se duc?

trilogia lui ernesto sábato în cele două versiuni românești

darie novăceanu (tunelul, univers, 1965, 1998 și abaddón, exterminatorul, univers, 1986, 1997) și aurel covaci (despre eroi și morminte, univers, 1973, 1997) și tudora șandru mehedinți (humanitas fiction, 2012, 2013, 2014)

„originea lumii“ sau pizdă ascunsă?

desen de merav shinn ben-alon, după deborah de robertis

faptele

artista luxemburgheză deborah de robertis a devenit celebră peste noapte expunându-și vaginul deschis sub originalul tabloului lui goustave courbet, originea lumii. 

cine nu cunoaște tabloul lui courbet, este vorba despre un tors de femeie cu picioarele desfăcute în care sexul plin de păr, șade tolănit în toată realitatea lui artistică. 

pentru a descifra mesajul tabloului, nu putem decât să ne punem câteva întrebări: sexul explicit aparține unei femei anume, sau unei femei anonime, a femeii în genere? deși umbra pornografică a tabloului i-a împiedicat vreme de 100 de ani pe muzeografi să-l expună, sexul femeiesc este pictat, ceea ce înseamnă că el este re-produs, re-creat. el este o operă - bună sau proastă - totuși o operă de artă. tabloul lui courbet cuprinde un mesaj construit cu mijloacele artei picturale - culoarea - pentru a produce privitorului emoție și cugetare. rolul artistului - spune will gomperz (o istorie a artei moderne, polirom, 2014) - este să privească lumea din altă perspectivă și să încerce să-i dea un sens sau să facă un comentariu despre ea prezentând anumite idei care nu au nici un scop decât ele însele. (p.28)

gestul „artistei“ - performance sau exhibiționism?

să ne întoarcem la artista exhibiționistă. conform declarațiilor ei, citate de huffington post, intențiile ei au fost acelea de a arăta, pe ea însăși, și mai mult decât arată tabloul lui courbet (despărțindu-și, cu degetele labiile). este un performance cu un mesaj care completează mesajul lui courbet:

dacă ignorați contextul, ați putea interpreta acest performance ca pe un act de exhibiționism, dar ceea ce am făcut nu a fost un act impulsiv. există un decalaj în istoria artei, anume punctul de vedere ce lipsește și care aparține obiectului pe care îl privim. în pictura sa realistă, pictorul arată picioarele deschise, dar vaginul rămâne închis. el nu dezvăluie gaura adică ochiul. eu nu-mi arăt vaginul, ci dezvălui ceea ce nu vedem în pictură, adică ochiul vaginului, gaura neagră, acest ochi ascuns, această prăpastie, care, dincolo de trup, se referă la infinit, la originea originilor.

există însă o problemă: fără explicațiile artistei, gestul ei „nu rezistă“. după mine, originea lumii, odată personalizată, își pierde atributul general. în cel mai bun caz, vaginul lui deborah de robertis poate reprezenta originea descendenților ei în devenire. să amintim aici și acel mister ce învăluie sexul feminin, părul des și negru având aici rolul de văl ce ascunde, invitând - cum spuneam mai sus - la căutare, la ghicire, la imaginar.

or, dezvăluirea, expunerea directă, nemijlocită a vaginului, nemedierea prin nimic a acestuia - prin nici un instrument artistic, ci doar prin expunere directă - face din acest performance doar un act de exhibiționism, produs întâmplător sub un tablou de courbet. din păcate pentru artistă, gestul ei nu înseamnă - pentru privitor - decât expunerea unei pizde la vedere, atât de direct, încât frizează obscenitatea.

nu orice gest al unui artist poate fi numit artă, dacă el nu este creat, sau măcar re-creat. dacă mesajul nu este mediat printr-un obiect cultural. dar corpul artistei este obiectul cultural-artistic aici, veți spune. nu, corpul este un obiect natural, și nu prin tragerea labiilor îl transformăm într-unul cultural.

altfel, absolv facultatea de arte, merg în fața statuii la david a lui michelangelo, îmi dau pantalonii jos și-mi excit penisul susținând apoi că vreau să arăt simbolul masculin falic al regelui evreu, care i-a scăpat sculptorului italian.

„cum să faci primul milion“ de bogdan costin

bogdan costin

cum să faci primul milion

editura cartea românească, buc., 2013

283 de pagini broșate

coperta de radu răileanu

trei chestii pro și contra

cele trei pro
1. mai întâi de toate, cartea se citește aproape dintr-o suflare (eu am început s-o citesc înainte de târgul de carte și am continuat s-o citesc, având pe noptieră noutățile de la târg care-mi făceau cu ochiul). are un stil alert, limbajul e unul colocvial, vrei să știi cum dracu-o să facă personajul principal, după ce e dat afară dintr-o agenție de publicitate, un milion de dolari. povestită la persoana întâi, te identifici imediat cu personajul și vrei să reușească (şi parcă reușești și tu puţin, ca cititor).

Partea bună la noi e că oamenii sunt foarte săraci, dar au impresia că trăiesc într-o țară modernă, capitalistă, europeană, în care trebuie să câștige cât mai mulți bani ca să-și poată cumpăra tot ce-și doresc. Asta-i combinația ideală: și săraci, și cu pretenții (p.22)

2. în povestea / viziunea sa ironico-critică despre societatea noastră consumerist-postmodernă e introdusă o temă „grea“ - moartea. ea va fi nu doar obiect de publicitate - fiind element de bază în rapida îmbogățire a personajului nostru -, dar și prilej de meditație și „salvare“ umană a celuilalt personaj principal al romanului, toma drăgan. acesta este un actor de mâna a doua care, sub amenințarea morții, va ști să lupte să-și recupereze viața ratată și să devină un câștigător. dacă va reuşi sau nu vom afla la finalul cărţii.

Nu există triumf al spiritului asupra trupului, trupul e ca Chuck Norris. E imbatabil. Când trupul suferă, spiritul se face mic și nu mai are curaj să zică nimic. Un căcănar laș, spiritul. Când trupul decade, trage după el spiritul. descopăr lipsa de sens a tot ce există doar când trupul mi-e paradit și bolnav. (p.209). Ceea ce oamenii numesc suflet e doar un clișeu, o lene a gândirii. Un cuvânt în spatele căruia se ascunde frica enormă a omenirii că s-ar putea să nu mai existe numic după moarte. (p.262) Din cauză că au uitat că mor au ajuns oamenii atât de răi sau de rătăciți. Moartea te face mai bun. (p.266)

3. romanul este unul cu mesaj puternic. eu am simpatizat mai mult cu personajul decăzut, cu actorul ratat, bețiv și bolnav incurabil. mi-a fost simpatic pentru că iubește nu banul, nu cariera, nici măcar nu se iubește pe sine însuși. ci iubește lumea, pe care caută s-o pună puțin în ordine, atât cât poate. să aducă ceva bine celor doi-trei oameni care-i sunt aproape. ca actor pe scena nebună a lumii, se va pregăti să joace rolul propriei sale vieţi, înainte de moarte apropiată. ce va reuşi să facă vom afla la finalul cărţii.
pe celălalt personaj, pe cel care povestește, cinicul, deși rămâne un învingător (va câștiga banii) îl voi fi uitat, așa cum se va lăsa și el uitat, cu milionul lui jumate cu tot, în brațele unor femei thailandeze, pe o plajă necunoscută.

cele trei contra
1. după copertă, n-aș fi cumpărat cartea în veci. găsesc că nu are legătură cu volumul, iar imaginea pixelată în culori fade nu-mi spune nimic. deși ghinionul unei coperte nu trebuie să afecteze conţinutul, în graba căutării ignorante printre rafturi, din păcate, adesea, se întâmplă s-o facă.

2. personajul principal este in-credibil. prea e sharp. este un personaj uşor standardizat, clișeizat - cinic, el nu se îndoieşte de ceea ce vrea să facă, odată pornit în hotărârea sa de îmbogăţire. este un tânăr frumos şi deştept căruia îi ies toate, de la gagicăreală, la prietenii şi escrocherii. nici o greşeală, nici o abatere, nimeni pare că nu se pune de-a curmezişul planului său - ce mai, personajul nostru pare un superman.

3. deși momentele de suspans nu lipsesc pe parcursul romanului, alternate cu desele momente de umor, nu avem în roman momente de atmosferă. în acord cu punctul anterior, povestea se rostogolește și se rostogolește gâfâit, ca s-ajungă, parcă, mai repede, la final. nu găsim „momente de relaxare“, în care ochii povestitorului să se oprească, împreună cu noi, pe un colț de natură (urbană), pe o umbră de chip sau pe-o emoție contradictorie.

concluzii
pe final, „cum să faci primul milion“ de bogdan costin este un roman bun, scris bine, alegro și proaspăt. nu te plictisești, te simți bine cu personajele și cazi deseori pe gânduri. un roman scris într-o lume nebună, despre o lume nebună, în care lipsesc, din ce în ce mai mult, posibilitățile de alegere.

„annabel lee“ de edgar allan poe în bandă desenată

sursa

cartea la minut - „dracula“ de bram stoker

o ediție înapoiată a poeziilor lui eminescu, girată de academia română

la bookfest mi-am cumpărat o ediție de poezii de eminescu, în colecția de lux „opere fundamentale“ a academiei române și a fundației naționale pentru știință și artă, sub egida lui eugen simion. m-a costat 90 de lei, în casetă și țiplă, fără a putea fi răsfoită.

există faimoasa ediție a lui eminescu, inițiată de perpessicius și continuată de petru creția și dumitru vatamaniuc, în 16 volume masive (1939-1994). ediție ce a fost preluată în aceeași colecție, de „opere fundamentale“, în șapte volume de dumitru vatamaniuc (1999-2000) și care respectă în mare ediția anterioară, cu câteva lipsuri totuși (vezi articolul lui ion simuț) - adică lipsesc poeziile găsite de petru creția și publicate în revista manuscriptum nr. 1/ 1991 și corespondența cu veronica micle publicată de polirom. în fine, eu nu aveam nevoie de întreaga serie și m-am bucurat de volumul acesta stingher, doar de poezii.

un volum care doar costă bani
dar, ce să vezi? acest volum nu e unul serios editorial, ci unul scos doar din considerente materiale.

nu doar că, la fel, poeziile publicate în manuscriptum lipsesc din nou, dar editorul e altul (poate și pentru că domnul vatamaniuc are acum 94 de ani). numele lui este nicolae georgescu, fost decan al facultății de jurnalism, comunicare și relații publice al universității spiru haret și asiduu publicat la editura floare albastră (cum vedem în cv-ul dumnealui de aici). ei bine, acesta se întoarce la ediția perpessicius, din 1939 și este preocupat mai degrabă de reevaluarea punctuației poeziilor - idee pe care nicolae manolescu o găsește aici interesantă - decât de integralitatea poeziilor.

astfel, în 2014, în loc să ne îndreptăm spre o ediție contemporană - doar e girată de academie și costă 90 de lei! - după ultimele exigențe și descoperiri, domnul nicolae georgescu se întoarce și publică o ediție de acum un secol și ignoră descoperirile eminescologice de acum 23 de ani ale lui petru creția.

editori incompetenți
deci, domnule eugen simion și domnule nicolae georgescu, pentru că mi-ați oferit un rebut pe mulți bani, sunteți doi incompetenți.
.

cartea la minut - „hotel iris“ de yoko ogawa

alte impresii: la costi, jovi, ema, horea, fructitza.

cum îl admir eu pe adrian enescu

sunt la club A, la cafeneaua critică a lui bogdan lefter. amfitrionul nu a sosit încă.
pe lângă mine trece un om corpolent, sâcâit puțin de căldura subsolului. el nu știe, dar muzica pe care a dăruit-o urechilor noastre mi-a marcat adolescența - de la melodiile pop ale loredanei, ale lui cotabiță, până la muzica de film. este ADRIAN ENESCU și am venit să-i cumpăr ultimul său CD cu muzică de film - invisible movies (poate fi cumpărat de pe cărtureşti) - și să-l ascult.

povestește.
născut pe lângă podul basarabi, e impresionat de mic de polifonia gării - scrîșnet, fluierătură, strigătură, zgomot simplu -, polifonie pe care și-o accentuează la spectacolele de teatru, muzică și film la care îl tot trimite tatăl său, simplu împingător de vagoane, dar mare iubitor de frumos. și, la fel ca puștiul din cinema paradiso, se împrietenește cu proiecționistul cinema-ului de cartier, de la care ia fotograme cu își construiește dintr-o veioză rotativă un proiector, lângă care cântă la acordeon triluri copilărești.

pleacă la liceul ciprian porumbescu și ajunge să absolve cei șase ani - în opt - conservatorul. lecțiile cele mai importante le ia de la aurel stroe, cu care petrece sâmbetele până duminică, și cu care se apleacă, cu o curiozitate analitică, asupra fenomenelor muzicale contemporane.

mă uit la omul fermecător, cu o vervă ce se degajă deîndată ce vorbește despre muzică și film. e vivace și are siguranța valorii sale. nimic fals, doar pasiune și firesc
. spune că în viață l-au preocupat 3 lucruri: 1) să fac cu plăcere muzică; 2) să fiu cel mai bun; 3) dacă se poate, să fac și bani.

habar n-am cum de e așa de convingător când vorbește despre profesionalism, despre muncă, despre meritele sale dar și despre ale altora care au contribuit la ceea ce reprezintă el ca muzician.

aflu că a compus o coloană sonoră teatrală, cu alexandru darie, la bulandra - orfeu și euridice - cu ceva timp în urmă.

despre numele său, enescu, o anecdotă. pe patul de spital, înaintea unei operații, mama compozitorului e încurajată de medici: curaj, doamnă, nu vă temeți, doar purtați numele unui compozitor celebru. da, știu, răspunde ea, e fiul meu!

mă bucur că îl am aproape pe un om pe care îl admir și care încă îmi încântă sufletul. mă bucur că a ieșit din conul de umbră în care a intrat, că-și face cunoscute operele sale inovatoare, simfonic-electronice.

această bucată găsită pe youtube, din filmul hotel de lux (1992), îmi aduce cu tema lui hans zimmer din gladiatorul (2000).

„testamentul mariei“ de colm tóibín

colm tóibín

testamenul mariei 
(testament of mary) 
editura polirom, iași, 2014
traducere de irina bojin

125 pag. broșate

coperta de radu răileanu

mamă, nu madonă

• v-ați gândit vreodată că, după moartea lui isus, maria, mama sa, ar fi putut fi hărțuită de discipolii care voiau să dea mai departe povestea mântuitorului? 
• v-ați întrebat ce s-a întâmplat cu lazăr, cel înviat de isus cristos târziu, de începuse să miroasă? 
• v-ați gândit că poate madona nu și-a ținut fiul mort în brațe, aceasta fiind doar o imagine inventată de artiști ca model pentru operele lor, realitatea fiind alta?

iată câteva premise în jurul cărora scriitorul irlandez colm tóibín țese o poveste la persoana întâi, în stilul evangheliilor apocrife - adică simplu și uman - însă în care lipsește uluirea în fața miracolelor, înlocuită fiind de grija și durerea maternă.

maria nu este receptacolul rodului divin, ci o femeie care se trezește în mijlocul unor „nebuni religioși“, în mijlocul cărora și fiul său se alătură de bunăvoie. astfel că femeii nu-i rămâne decât să fie martoră neputincioasă la despărțirea de propriul fiu, la alegerea destinului lui, la pătimire și la durerea morții.

pe lângă cele trei premise de mai sus care mi-au câștigat interesul, scurtul roman al scriitorului irlandez, dincolo de curaj și plauzibil, e scris bine. atât de bine, de firesc și de emoționant, că aproape te convinge.

cu alte cuvinte, o viziune proprie îndrăzneață a unui creator, care emoționează, dar și te pune pe gânduri deopotrivă.

alături de john fowles, scriitorii mei englezi preferați sunt doi irlandezi: colm tóibín și alasdair gray. de colm tóibín am citit un roman nu prea grozav - primul tradus la polirom - însă cu al doilea - maestrul - am făcut cunoștință cu un autor puternic, care a reușit (cu frumusețe și delicatețe) să reînvie chipul romancierului henry james, în același stil ca acum 100 de ani.

„muște pe parbrizul vieții“ de radu paraschivescu

radu paraschivescu

muște pe parbrizul vieții: 

nou catalog de perle

ed. humanitas, buc., 2014

182 pagini broșate

coperta ioana nedelcu

după două volume de perle ale românilor mai mult sau mai puțin celebri, volume care eu făcut furori - eu mi-aduc aminte că puneam mâna pe fie-ne tranziția ușoară ori de câte ori voiam să râd copios - iată că radu paraschivescu lovește din nou cu un volum nou: muște pe parbrizul vieții: nou catalog de perle.

grupate pe teme - afaceri, aconomie, bacalaureat, dragoste, sex, filozofie, fotbal, media, showbiz, politică, sănătate, varii și chapeau! - perlele culese cu acribie de antologator, pe lângă faptul că stârnesc râsul - multe dintre ele, unul nebun! - te face să te și gândești un pic. 

până la urmă, printre emitenții unor astfel de perle trăim de ani buni, și parcă nu ne mai săturăm. fără să râdem așa de des de ei. iar antologatorul ni-i înfățișează pe mulți așa cum sunt - niște clovni imbecili care vor să facă bine, dar care, până la urmă, fac numai rău. până la urmă, asta va rămâne din toți: niște perle, de care e bine să râdem cât putem. deseori, de ce nu? cu curul.
căci asta merită mulţi dintre ei.

• nu poți să conduci organizația psd bucurești dacă ești pămpălău, că te ejaculează. (marian vanghelie)
• eu și când respir, totul este electoral. (idem)
• până la douăzeci și doi de ani am avut patruzeci și patru de bărbați, ca mucenicii. (daniela crudu)
• kremlinul este o prăjitură? (gina maican)
• cred într-Unul Dumnezeu Tatăl, Autostivuitorul. (cristian borcea)
• maseuza? da, am fredonat maseuza, fiindcă îmi place foarte tare. (george becali)
• mașina care mi-am luat-o m-am sfătuit cu mine însuți. (nicolae mitea)
• de câțiva ani, toamna vine fix la 1 septembrie. (elena udrea)
• noi suntem un popor ortodox și lucrăm cu vecii vecilor. (ilie sârbu)
• înaintez în vârstă de vreo cinci decenii. (crin antonescu)
• deocamdată, suntem unde ne aflăm. (emil boc)
• nu putem fi partizanii emasculării totale a autorității statului, în virtutea unei utopii care pune accent pe omnipotența pieței, pe soarta ineluctabilă care face ca economia să funcționeze pe baza unor predicții verificabile matematic, pe fel de fel de moduri de a explica realitatea doar pe baza unor modele hiperraționalizate, dehistorizate și desociaizate. (adrian năstase)
• eu am punctul G în ceafă. (adelina pestrițu)
• eu le spun mereu fotbaliștilor să facă dragoste normal. de la oral le tremură genunchii. (gigi becali)
• sunt situații în care femeile nu contează. (adrian năstase)
• adrian năstase e un om cu o forță de penetrare serioasă. (ion iliescu)

dacă 23 de lei vi se pare mult - cât un pachet jumate de țigări - o puteți lua împreună cu prietenii, și vă puteți tăvăli pe jos garantat! împreună.

„faust“ de silviu purcărete

link pe imagine

câteva apariții editoriale de viitor

• editura humanitas fiction reeditează o ediție jubiliară din portocala mecanică de anthony burgess 
• tot la aceeași editură, se continuă seria de autor fernando pessoa cu un colaj de scrieri autobiografice - în traducerea lui dinu flămând și a micaelei ghițescu.
• editura polirom publică capodopera necontestată a lui vladimir nabokov, foc palid, în traducerea veronicăi niculescu. io m-am împotmolit la original - prima parte a cărții e o epopee în versuri!
• editura art reeditează cea mai bună traducere a lui proust - a irinei mavrodin - ajunsă la volumul 3 din 7, guermantes.
• editura nemira reeditează unul dintre cele mai bune romane sefe ever, ghidul autostopistului galactic de douglas adams.
• editura trei traduce romanul câștigător al premiului goncourt de anul trecut, la revedere acolo sus, de pierre le maitre, în traducerea tristanei ir (traducătoarea lui sade).

cartea la minut: „cititorul din peşteră“ de rui zink

coperte la dracula lui stoker

am găsit pe net coperte minunate ale edițiilor englezești DRACULA. iată cele ale edițiilor românești iar, în continuare, cele mai frumoase din cele străine.

„gigolo de ocazie“ de john turturo

am primit invitație la avanpremiera filmului „gigolo de ocazie“ (fading gigolo - tradus probabil un „un gigolo ofilit“).

un film drăguț, a cărui idee - după mine - este aceea că, singurătățile noastre se pot întâlni prin magia sexului, și chiar pe bani. iar dacă te îndrăgostești, dai de durere: ubi amor, ibi dolor (ghiciți ce i se-ntâmplă!).

john turturo e un burlac florar cam trecut devine gigolo, iar un woody allen - același woody allen - îi devine pește. așa că, la costum și dichisit, florarul le oferă plăcere damelor singure, stăpânind perfect arta seducției - știe nu doar ceva spaniolă, latină și franceză, dar chiar tango.

le dă femeilor ceea ce ele așteaptă de la el. încetând să mai fie el însuși. mi se pare o meserie destul de grea - dar probabil de aia e plătită așa de bine.

desigur că piperul filmului îl dă woody, cu replicile sale miștocărești, aplicate chiar evreilor ortodocși care se gândesc să-l judece pentru păcatul codoșlâcului.

ce mi-a rămas din film e regalul de muzică: la violetera & le torrent (dalida), reflejo de luna (aracan), sway (dean martin), tu si na cosa grande (vanessa paradis) sau de jazz - neph (trombone shorty), close your eyes & blue ammons (gene ammons).

un film de văzut sâmbătă seara, în pereche.

„educație europeană“ de romain gary

romain gary

groapa bunei speranțe

(éducation européenne)

editura univers, buc 1974

traducere de geo dumitrescu

263 pagini broșate

coperta ioana dragomirescu

romain gary este un mare scriitor. unul nu foarte preocupați de stil, ci de a lovi cu mesaje direct în sensibilitatea descoperită a cititorului. „stilul“ său nu stă în cuvinte, ci în poveste. începe să povestească, povestește și zbang! te lovește cu măciuca, amintindu-ți de umanitate, de sentimente, de emoții - dar mai ales că sunt lucruri importante în viață pe care le uităm cu toții.
iar romain gary este aici să ți le amintească și să gândești asupra lor.

„educație europeană“ - tradus la noi groapa bunei speranțe - este primul său roman, apărut în 1945, pentru care a primit premiul criticii franceze. scriitorul l-a scris în război, ca aviator combatant, în anglia. jean-paul sartre a fost entuziasmat de roman și l-a numit romanul rezistenței.

se petrece în polonia, în pădurea wilno (vilnius este orașul natal al scriitorului), unde se ascunde rezistența poloneză. aici poposește tânărul janek twardowski (14 ani), adoptat de oamenii care-i sabotează pe naziști. este 1942 și începe bătălia de la stalingrad. câteva tipuri umane sunt unite în pădurea aceasta sub singurul țel de a rezista. în buncăre subpământene, în miez de iarnă, hrăniți doar cu cartofi - tânărul janek îl întâlnește pe povestitorul student dobranski, o întâlnește pe zosia, prostituata minoră care smulge informații de la nemți și pe un neamț bătrân pianist. poezie, muzică și dragoste - iată educația pe care o primește în pădure, printre frig și moarte.

Universitățile europene au fost leagănul civilizației! Dar mai există și o altă educație europeană, aceea pe care o primim acum: plutoanele de execuție, sclavia, tortura, violul - distrugerea a tot ceea ce face viața frumoasă. (p.77)

Educație europeană, pentru el, sunt bombele, masacrele, ostatecii împușcați, oamenii siliți să trăiască în gropi,ca animalele... Eu însă, eu primesc provocarea. Poate să-mi spună cine vrea și cât vrea că libertatea, demnitatea, onoarea de a fi om, în fine, toate astea nu sunt decât povești pentru copii, un basm pentru care oamenii se lasă uciși. Adevărul e că există clipe în istorie, clipe ca astea pe care le trăim, în care tot ceea ce îl împiedică pe om să dispere, tot ceea ce îi îngăduie să mai creadă și să continue a trăi, are nevoie de-o ascunzătoare, de-un refugiu. Acest refugiu, e, câteodată, un simplu cântec, un poem, o muzică, o carte. (p.66)

În Europa avem cele mai vechi catedrale, cele mai vechi și mai celebre universități, cele mai mari librării și, aici, în Europa, se poate căpăta cea mai bună educație - din toate colțurile lumii, se pare, vin oameni să învețe în Europa. Dar, la urma urmei, tot ce te învață această faimoasă educație europeană este cum să găsești curajul și bunele argumente, foarte valabile, foarte curate, care să ucizi un om care nu ți-a făcut nimic. (p.254)

mesajul lui gary este unul singur - că suntem oameni prin câteva lucruri simple: idealurile și speranța.
iar acestea le spune frumos, într-un roman frumos, moral, crud și optimist. ca și celelalte pe care i le-am citit: ai toată viața înainte și prima dragoste, ultima dragoste (promisiunea zorilor).

centenar romain gary

francezii îl sărbătoresc anul acesta pe romain gary, scriitor francez câștigător de două ori (singurul!) al premiului goncourt, cel mai important premiu literar francez.

și pentru că este unul dintre scriitorii mei favoriți - cu ai toată viața înainte (primul goncourt) și prima dragoste, ultima dragoste - îl omagiez citindu-i primul roman, educația europeană (tradus la noi cu groapa bunei speranțe).

romanele lui romain gary traduse în românește

***

la barcelona, în excursia de anul trecut, am căutat - și găsit - LLETRAFERIT (iubitorul de literatură), barul bibliotecă al fiului său, alexander diego gary, de pe strada joaquín costa. am intrat și am făcu și câteva poze:

„zaraza“ de andrei ruse

cârcoteli livreşti:

nu ştiu dacă atâtea ştiri despre proaspăt-dispăruta NINA CASSIAN o să-i determine pe cei vizaţi să se îngrămădească să-i citească poeziile. altfel, fără să-i citim poeziile, nu facem decât să evocăm o bătrânică oarecare.

GABRIEL GARCIA MARQUEZ era de câţiva ani buni absent din viaţa literară. nu ştiu ce atâtea lacrimi pentru un om care, cel puţin din punct de vedere politic, n-a fost chiar uşă de biserică. cât despre romane, asta e altă discuţie - ele vor rămâne cu siguranţă. cel puţin două dintre.

ZIUA MONDIALĂ A CĂRŢII: maratoane de lectură, cărţi leşinate pe trotuare, împărţeală de cărţi ca la mort - nu pricep de ce nu o campanie cu "celor care citiţi mai deloc, citiţi măcar azi câteva pagini" sau "editurilor, aduceţi-vă aminte să vă plătiţi autorii"!

sursa

 

 

gabriel garcia marquez a murit

gabriel garcia marquez a murit la 87 de ani, conform associated press.
deși nu mi-a fost un scriitor favorit, m-a încântat cu un veac de singurătate, dar mai ales cu dragostea în vremea holerei.
mi-a plăcut chiar și povestea târfelor mele triste.
să odihnească în pace, că ne-a dat cărți frumoase.

matei vișniec de alexandru nagy

am văzut pentru prima oară o piesă de teatru de matei vișniec acum doar câteva săptămâni, la colivia, o casă particulară de pe pache protopopescu nr.9. mult umor - dar mai ales deștept -, mult absurd, de regăsit în românia noastră de astăzi: doi oameni stau pe marginea unei fântâni, discutând despre un câine căzut acolo - fără legătură cu acest post, chiar acum citesc o povestire de cheever, când a căzut porcul în fântână. despre a vorbi mult, dar a face mai nimic, în dulcele stil românesc. interpretările celor doi actori tineri, alexandru nagy și ștefan pavel mi l-au făcut drag pe dramaturg.

și iată că homefest a prilejuit o nouă întâlnire cu matei vișniec, de data aceasta cu o piesă consistentă din multe monologuri, din care excelente fragmente despre înstrăinare și nimic le-am regăsit în omul cu gândacul, aspirat la infinit de către o pâlnie de patefon, omul cu cercul se izolează de ceilalți desenând un cerc cu cretă, un om aude într-o oglindă bătăile pe care i le face infinitul, șade la masă cu oglinda, se plimbă cu oglinda; un alergător nu se mai poate opri din alergat înainte, doar marea de-l mai poate opri, mai avem un depanator, și multe influențe din kafka, doar că un kafka puțin mai amuzant, mai firesc, mai contemporan.

ei bine, omul-pubelă a fost chiar la regizor acasă, alexandru nagy, în cadrul homefest. el ne-a condus - tăcut - prin cotloanele camerelor, spre fiecare monolog, pentru fiecare dialog. o experiență unică, în care intimitatea locului se dublează de o oarecare familiaritate pe care o legi cu actorul în timpul piesei, și cu ceilalți spectatori după.

am simțit deseori că actorul de la câțiva centrimetri de mine îmi povestește chiar mie, sau numai mie - și altul e efectul! mi-a plăcut emorm iar cele câteva mici scăpări intepretative sunt de neobservat în emoția participării directe, uneori interactive.

o idee foarte bună, ce alătură elemente de performance cu cele ale teatrului clasic. iar în cazul de față, matei vișniec a mers strună!

edgar lee masters

Ernest Hyde

Mintea mea e ca o oglindă:
Vedea ce vedea, știa ce știa.
În tinerețe mintea-mi era doar o oglindă,
Într-o mașină ce zboară vertiginos,
Și prinde și pierde fragmente de peisaj.
Apoi cu timpul
Zgârieturi mari s-au așternut pe obrazul oglinzii,
Îngăduind luminii din afară să pătrundă înăuntru,
Și lumii din mine să se uite-n afară.
Căci asta-i nașterea în durere a sufletului,
O naștere cu câștiguri și cu pierderi.
Mintea vede lumea ca pe un lucru aparte
Iar sufletul face lumea una cu sineși.
O oglindă zgâriată nu reflectă nici o imagine —
Și iată tăcerea înțelepciunii.

(traducere de ion caraion, în edgar lee masters, antologia orășelului spoon river, editura pentru literatură universală, buc., 1968, p.122)

____________________________________
My mind was a mirror:
It saw what it saw, it knew what it knew.
In youth my mind was just a mirror
In a rapidly flying car,
Which catches and loses bits of the landscape.
Then in time
Great scratches were made on the mirror,
Letting the outside world come in,
And letting my inner self look out.
For this is the birth of the soul in sorrow,
A birth with gains and losses.
The mind sees the world as a thing apart,
And the soul makes the world at one with itself.
A mirror scratched reflects no image —
And this is the silence of wisdom.

„soldații“ de adrian schiop

anul acesta, la NEXT

e a doua oară când particip consistent la festivalul NEXT, și, de data aceasta, filmele premiate mi-au oferit surprize dintre cele mai plăcute.

voi începe cu câștigătorul, care a fost de departe cel mai bun dintre cele premiate - leagănul meșterului de sicrie.

un bătrân meșter de sicrie din azerbaidjan, pe care le vinde atât rușilor, cât și georgienilor, are un fiu înapoiat mintal, pe care-l altoiește des, în spiritul vieții crunte pline de cânt și pustiu în care trăiesc. dar află că acest fiu, pe nume musa, nu mai are mult de trăit. și iată cum tânărul devine brusc extrem de important în viața tatălui. urmează mici gesturi „paterne“, fulgurante în vântul deșertic, dar care repun în ordinea firească relația tată fiu: un leagăn, o curvă, un pat, o lingură cu orez în gura „copilului“.

multă emoție, un umor ușor, o înghițitură grea - toate desenează în câteva minute umanul universal. 

o altă surpriză au fost două filme românești, mâine, bach..., în regia lui mihnea andrei ciorică, despre un copil talentat și nefericit care caută pe cineva care să-l aprecieze pentru talentul său muzical.

colecţia de arome, în regia lui igor cobileanski, a fost desemnat cel mai bun scurtmetraj românesc și pe bună dreptate, căci exprimă clar rupturile lumii în care trăim: o mamă bolnavă, și-un tată copleșit de sărăcie, un fiu puber să se lupte pe 100 de euro, spre deliciul unor potentați în mercedes.



o reușită mi s-a părut prestația aproape genială a lui adrian titieni din excursie, autor și al scenariului, de altfel. un copil fuge de acasă cu o cameră de luat vederi. la sfîrşit, hohote de râs, dar cu o umbră de lacrimă de emoție.

izbutirile lui john cheever

acest volumaș de 13 povestiri ale lui john cheever, apărut în 1983 la editura univers în traducerea lui florin constantin pavlovici cuprinde primele povestiri ale scriitorului american, dar și câteva dintre cele ulterioare.

este, de asemenea, al doilea volum de povestiri pe care îl citesc, după fidela clarissa - despre care am scris aici. sunt și mai plăcut surprins, descoperind o proză scurtă de cel mai înalt nivel, scrisă impecabil.

în a doua povestire, o zi obișnuită, în care e descris un fragment al vieții rurale din america, două servitoare stau de vorbă la bucătărie. într-un singur paragraf, este surpins întreg universul trecut, prezent și viitor al celor două femei. îl pun aici, întru luarea aminte și satisfacția literaturii reușite. (povestirea este reeditată la polirom, într-o altă traducere.)

La bucătărie, Greta și Agnes își sorbeau cafeaua. Vasele de la masa de prânz fuseseră spălate, iat zarva care însoțea cina nu începuse. În bucătărie era răcoare și curat, împrejmuirile casei erau și ele liniștite. Se întâlneau acolo în fiecare după-amiază, acesta fiind, pentru ele, momentul cel mai plăcut al zilei. 
- Dumneaei unde-i? întrebă Greta.
- Dumneaei? Înăuntru, cu Carlotta, răspunse Agnes.
- Azi dimineață vorbea singură în grădină, zise Greta. A auzit-o Nils. Acu' îi cere să mute niște crini, dar Nils n-o să facă nimic. Nici măcar iarba n-o s-o tundă.
- Emma a făcut curat în salon, o informă Agnes. Pe urmă, hop și dumneaei acolo, cu toate florile alea.
- Vara viitoare mă întorc în Suedia, declară Greta.
- Tot patru sute de dolari costă? se interesă Agnes.
- Da, răspunse Greta, șuierând cuvântul, pentru a evita să spună ja. Poate că la anul n-o să coste așa mult. Dar, dacă nu merg la anul, Ingrid împlinește doisprezece ani și atunci o să-i plătesc bilet întreg. Vreau s-o văd pe mama. E bătrână. 
- Trebuie să mergi, fu de acord Agnes.
- Am mai fost în 1927, în 1935 și în 1937, înșiră Greta.
- Eu am fost acasă în 1937, spuse Agnes. Ultima dată. Tata era bătrân. Am stat acolo taotă vara. Am crezut c-o să merg și în anul următor, dar dumneaei a zis că dacă merg mă concediază, așa că n-am mai mers. Și în iarna aceea tata a murit. Voiam să-l văd.
- Eu vreau s-o văd pe mama, spuse Greta. 
- Ei vorbesc despre priveliștea de aici, zise Agnes. Munții ăștia mărunți! Irlanda e ca o grădină!
- Mă întreb dacă o să mai merg vreodată, mărturisi Greta. Acum sunt prea bătrână. Uită-te la picioarele mele. Varice.
Își socase un picior de sub masă, ca să vadă Agnes.
- Eu nu mai am pentru ce să mă întorc. Frații îmi sunt morți, amândoi frații. N-am pe nimeni în Europa. Voiam să-l văd pe tata. 
- Ah, prima oară când am venit aici!... exclamă Greta. Mă simțeam pe vaporul ăla ca la petrecere. Credeam c-o să mă îmbogățesc. Mă întorc acasă. Mă îmbogățesc, mă întorc acasă...
- La mine a fost la fel, spuse Agnes.
Auziră tunetul. Doamna Garrison sună iarăși, nerăbdătoare. (pp. 53-55)

avem deci două personaje, greta și agnes, într-un cadru domestic. subiectul principal al discuției pornește de la preocuparea imediată, raportarea la stăpân, dumneaei, doamna garrison. totul e un ritual anost, în care singurele „întâmplări extraordinare“ sunt împotrivirea grădinarului nils și verificarea curățeniei din salon.
trecem repede la preocupările intime ale celor două, vizitele la origini, la locurile de baștină ale fiecăreia. descoperim că singurele dorințe se raportează la acest trecut personal, la familia pe care au abandonat-o. sunt totuși niște dorințe nerealiste, pentru că, de exemplu, greta e bătrână, și merge greu. - printr-un singur gest (scoaterea piciorului pe sub masă) și printr-o singură propoziție dintr-un singur cuvânt „varice“ cheever caracterizează, de fapt  „drama“ (măruntă, dar totuși dramă) femeii -, dramă pe care o opune speranțelor din tinerețe - îmbogățirea și întoarcerea la „paradisul pierdut“. mai departe, prin încă o propoziție simplă - „auziră tunetul“ - drama personală e accentuată (sau minimalizată, depinde cum privim lucrurile) în oglindă de drama naturii.
nu știu cum li se va părea altora, dar fragmente ca acestea mă fac să-mi placă literatura, să mă las emoționat de forța ei de a pune, prin cuvânt, sub semnul întrebării, viața omului.