„cartea celor o mie și una de nopți“, volumul 12

***

cartea celor o mie și una de nopți, vol.12

 editura minerva, bpt, buc., 1987

traducere de h. grămescu

301 pagini broșate

coperta de andrei ionescu

n-am reținut decât 3 povești din acest volum, pe care l-am citit parcă mai flow decât pe-altele.

cele două vieți ale sultanului mahmud - poveste pentru depresivi
e parabola unui sultan nemulțumit de viața pe care-o duce, înecat în depresii, oftaturi și-alte mofturi. până când
un bătrân înțelept îl face să priceapă „binefacerile Atoatedătătorului“  asupra capului lui.

și-l pune să vadă, sub vrajă, ca aievea, cum o revoluție îi ia puterea, cum un incendiu îi arde tot, cum nilul îl inundă și cum seceta îl arde.

apoi, prin aceeași vrajă, îl ia și-l duce într-o altă existență, unde e mai întâi măgar de cârcă, apoi proaspăt soț al unei „baboșnițe îngrețoșătoare“.

evident că sultanului îi vine mintea la cap și-și dă seama că lucrurile pot fi întotdeauna mai rele decât sunt, iar dacă nu se bucură de ceea ce are acum e-un prost. ca noi toți, de altfel.

ali baba și cei patruzeci de hoți
morala poveștii ăsteia nu-i de găsit în toate variantele ecranizate, povestite și răspovestite: aceea că adevărata comoară nu e cea de departe, ci e istețimea omului de lângă tine.

pentru că, după ce găsește și se-nfruptă din comoara celor 40 de hoți, ali baba e cât p-aci să fie de câteva ori ucis de păgubiți, dacă n-ar fi fost fiica sa de pripas, morgana. isteață și harnică, ea dezleagă și dejoacă toate șiretlicurile hoților.

câți dintre noi nu-i credem pe străini mai deștepți și mai frumoși decât cei pe care-i avem aproape: soții, soțiile, copiii, rudele sau prietenii?

povestea horror a tânărului sidi numan, stăpânul iepei bălane 
din povestea asta n-am reținut mare morală, decât că să nu-ți fugă ochii după străine, că poți să dai de-o vampiră. așa că iată o poveste horror: un tip bogat, sidi numan, râvnește să-și ia de nevastă o roabă străină, o occidentală blondă cu ochi albaștri. numai că blonda e ciudată, rece, și-i plac cimitirele. urmărind-o, descoperă că e femeia-i vampir și mușcă din tigve de mort. ba mai mult, printr-o vrajă, îl preface în câine.

Și iacătă că dintre morminte se ridică o umbră pe care nu puteam s-o ghicesc ce-o fi, și care veni în întâmpinarea soției mele. Iar după grozăvenia înfățișării ei și după capul de hienă prădalnică, în umbra aceea de cimitir cunoscui că era o gulă (vampir, din ebr. ghoul).
Și căzui la pământ, lângă un mormânt, cu picioarele mulate sub mine și tremurând. Și putui astfel, datorită acelei împrejurări. cu toată uluiala înfricoșată în care mă aflam, să văd gula, care nu mă vedea, cum se apropie de soția mea, spre a o duce spre marginea unei gropi... Iar gula se plecă înspre pământ și se ridică apoi ținând în mâini ceva rotund pe care, fără o vorbă, i-l întinse soției mele. Și văzui că era o căpățână de om tăiată de curând de la vreun trup fără de viață. Și soția mea, dând un țipăt de fiară lacomă, își înfipse dinții în carnea de pe căpățână și începu să ronțăie amarnic. (p. 271)

alte câteva expresii plastice (cu rimă) pentru a face sex

Și trei zile, din zori în seară, fără tihnă, nici odihnă, lăsară apa să învârtească roata la moară, să sfârâie fusul flăcăului iară, să sugă mielul la mă-sa mioară, să doarmă pruncul în copaia ușoară, să se ia în brațe gemenii-amândoi, menghina să strângă de priboi, cămila să-și salte gâtul bârzoi, vrăbiuța să-l ciugulească pe vrăbioi, păsărelul să ciripească sprințar în cuibul lui ca de jar, porumbelul gușa să și-o ghiftuiască, iepurașul otava să-și pască, vițelul să rumege pe săturate, iedul să zburde cât poate, pielea pe piele să ardă, până ce tătânele bătăliilor la toartă, fără de ofuri deșarte, își puse fluierul deoparte. (p. 183) 

despre alte volume din „cartea celor o mie și una de nopți“ iată: vol.2, vol.3, vol.4, vol.5, vol.6, vol.7, vol. 10.

„o dramă la marginea mării. gambara“ de honoré de balzac

honoré de balzac

 o dramă la marginea mării. gambara

 (un drame au bord de la mer.

gambara)

 editura dacia, cluj-napoca, 1974

 traducere de g. marcuson

 270 pagini legate

 coperta de elena k mateescu

studiile filozofice ale lui balzac

în catalogul din 1845 a operelor comediei umane - sub acest titlu și-a intitulat balzac toată opera sa (romane, povestiri și nuvele) -, autorul însuși și le grupează în studii de moravuri, studii filozofice și studii analitice. din păcate, ediția românească a comediei umane în 11 volume s-a oprit la prima categorie (editura univers a dat faliment iar mai apoi îngrijitoarea ediției, angela ion, a murit în 2000). totuși, în 1998, angela ion a mai reușit să grupeze câteva studii filozofice (unele pentru prima oară traduse) în micul volum proscrișii și alte provestiri din comedia umană la editura polirom. 

la editura dacia, în 1974, a apărut o selecție de 8 povestiri și nuvele, în traducerea lui g. marcuson, dintre care 4 sunt studii filozofice: hanul roșu, domnul cornelius, o dramă la marginea mării și gambara.

ce sunt studiile filozofice?

în prefața sa la comedia umană din 1842, honoré de balzac scrie:

Aceasta este asiza plină de figuri, plină de comedii și de tragedii pe care se înalță Studiile filozofice, a doua parte a operei, în care este demonstrată cauza socială a tuturor efectelor, în care sunt zugrăvite ravagiile gândirii, sentiment cu sentiment, și a cărei primă operă, Pielea de șagri, leagă oarecum Studiile de moravuri de Studiile filozofice prin veriga unei fantezii aproape orientale în care Viața însăși este zugrăvită în lupta cu Dorința, principiul oricărei Pasiuni. (balzac, comedia umană, vol. 1, ed. univers, 1981, trad. angela ion, p. 10)

în această categorie intră personajele consumate de energiile ce consumă viața - gândirea, pasiunea, acțiunea. personajele posedă o tensiune a spiritului, în forțarea limitelor posibilului, pentru a descoperi misterele lumii, acel absolut (spiritual) ce, odată descoperit, poate explica întreaga lume (materială).


hanul roșu
în această povestire horror, un tânăr ce se răzgândește să-şi omoare vecinul de cameră ca să-l jefuiască, îl găsește dimineața cu capul tăiat. toată întâmplarea e povestită într-un grup (în stilul decameronului) iar unul dintre ascultători este vizibil tulburat (în genul povestirilor lui dürrenmatt).

„misterul“ pentru care balzac a introdus povestirea în studiile filozofice este, probabil, somnambulismul (prezent și într-o altă povestire, domnul cornelius), însă pe mine m-a impresionat - dincolo de scena sângeroasă a capului tăiat - identificarea, pentru un prizonier, a întregii lumi cu un alt tovarăș, străin, de celulă.

- Vai! Să știi că ești ultimul om căruia mi-am deschis inima. Tu vei fi liber! Îți vei revedea mama! Nu știu de ești bogat sau sărac, dar nici n-are a face! Pentru mine, tu reprezinți întreaga lume... (p. 63)

iar la finalul povestirii mai apare întrebarea: ce faci când afli că averea ta este întemeiată pe o crimă? cauți să faci ceva să răscumperi crima, sau cauți să trăiești cu gândul?

hanul roșu 

domnul cornelius
în afară de gobseck, această nuvelă ilustrează monomania strângerii banului de către vistiernicul flamand al regelui franței ludovic al XI-lea. nu doar că trăia izolat și frugal într-o casă-închisoare, dar își transferase din avariție și în inconștient, devenind somnambul. așa, fura din averea administrată și dădea vina pe toți cei ce-i călcau pragul.

ideea monomaniei se însoțește la balzac cu întrebări despre demonul moral, proprietatea:

Ideea cea mai persistentă și cea mai bine materializată dintr toate ideile omenești, ideea prin care omul se reprezintă pe sine creând în afara lui o ființă absolută, denumită proprietatea, acest demon moral îi înfigea, clipă de clipă, ghearele ascuțite în inimă. Apoi, în toiul acestui chin, apărea și teama, cu toate simțămintele care-i alcătuiesc alaiul. (p. 129)

o dramă la marginea mării
povestirea este destul de scurtă și începe cu o vacanță la mare a doi îndrăgostiți, care întâlnesc la gura unei peșteri un bărbat fioros, mut, cu privirea țintită spre mare. motivul? este ideea cărții - pedepsirea imorală unui fiu amoral de către un tată moral.
povestire în povestire, ceea ce-i dă dinamism, mica operă balzaciană are ca idee patimile.

Patimile celor trei ființe ni se înfățișau aievea, ca în scenele unei drame pe care nefericitul părinte o încheia ispășind o trebuincioasă nelegiuire. (p. 212)

întrebare: ce faci, ca părinte, când fiul este iremediabil pierdut pentru societate și are rădăcina răului în el?

gambara
nuvela este o izbutită încercare de traducere a muzicii în cuvânt: în afară de doctor faustus, n-am mai întâlnit o alta.
subiectul nuvelei este monomania unui compozitor italian față de ideea că gândirea trebuie să aibă un rol mai mare în muzică - însă rezultatul este un talmeșbalmeș ce zgârie urechile.

...Sudoarea îi curgea șiroaie peste față în timp ce se trudea să obțină un crescendo din slabele mijloace pe care i le punea la dispoziție ingratul instrument: țopăia, gâfâia, urla; degetele lui întrecea în repeziciune limba despicată a unui șarpe; în sfârșit, la ultimul urlet al pianului, se aruncă înapoi și-și lăsă capul să cadă pe spătarul fotoliului. - Pe Bacchus! Sunt amețit de tot, strigă contele ieșind, până și un copil care s-ar juca în neștire cu clapele ar scoate o muzică mai bună. (p. 248)

pasiunea îi dă sens și valoare vieții compozitorului gambara, chiar dacă rezultatul este o tâmpenie. îl va duce și la pierderea frumoasei soții, pe care i-o va lua un conte. acesta din urmă, în timp ce-i cântă ratatului compozitor în strună, urmărește - de fapt - să-i fută nevasta.

ilustrație pentru gambara

celelalte povestiri nu sunt mai puțin reușite: mesajul (aici tradusă ca ultima dorință) este o povestire aproape perfectă prin concizie și stil, despre iubirea tinerilor pentru femei mai bătrâne, căsătorite cu imbecili, mal mariées.

Dintotdeauna am dorit să scriu o poveste simplă și adevărat, pe care, citind-o, un tânăr și iubita lui să fie cuprinși de spaimă și să caute adăpost fiecare în inima celuilalt, ca doi copii care, întâlnind un șarpe la o margine de pădure, se ghemuiesc unul în altul. (p. 131)

de asemenea, casa de la grande bretèche ia, sub forma descoperirii unei enigme scrise într-o casă, ideea ziditului de viu, reluată și în romanul epistolar memoriile a două tinere căsătorite.

snowy saturday night

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 7 Ian 2017 la 13:46 PST

bilanț de cărți citite în 2016

a fost un an ok. mi-aș fi dorit să citesc mai mult - dar nici nu vreau să devin mașină de citit, ca acum câțiva ani. au fost și câteva cărți nefinalizate până acum, dar sper că voi repara asta.

concluzii:
- sunt mulțumit de mine c-am recitit război și pace (am scris aici) și că n-am abandonat lectura celor o mie și una de nopți
- mă bucur c-am citit în sfârșit - principele (am scris aici)
- autorul descoperit al anului a fost karl ove knausgård, căruia-i voi citi toate volumele (am scris aici și aici)

vârste-n istanbul

foto de merve ates (link)

inspirație livrescă

via

o copertă excelentă pentru „a portrait of the artist as a young man“

colecția penguin classics deluxe edition
ilustrată de roman muradov
prefață de karl ove knausgård (se găsește aici)
note de seamus deane

premiată de societatea ilustratorilor cu medalia de argint

ulisele. acum și în original

now, I get it

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 23 Nov 2016 la 13:07 PST

„domnii golovliov“ de m.e. saltîkov - scedrin

m.e. saltîkov - scedrin

domnii golovliov

 (Господа Головлёвы)

 editura all, bucurești, 2016

traducere de antoaneta olteanu

306 pagini broșate

 coperta de andra penescu

un roman dur și întunecat 

cu acest roman am ieșit din atmosfera cu care m-au obișnuit gogol, dostoievski și tolstoi. și am intrat într-o atmosferă neagră, plină de umbre ce stăpânesc totul, și în primul rând sufletele oamenilor. suflete care, din păcate, nu se salvează și nu se transformă, ca la dostoievski, tolstoi sau bulgakov. cel puțin nu în lumea asta.

nu mi-a venit să cred cât de cinic este unul din personajele principale, porfiri vladimirovich golovliov, poreclit iudușka (diminutivul de la iuda) care nu doar că moștenește avariția mamei sale, arina petrovna, dar își pune bigotismul în slujba jupuirii și îndepărtării celorlalți, inclusiv a celor doi fii ai săi care se sinucid.

iudușka este atât de diabolic de „cumsecade“ cu talentul său de-a întoarce fățarnic vorbele, că orice politician din orice vremuri s-ar îngălbeni de ciudă. pentru că întreg instinctul uriaș de acaparare și de manipulare este ascuns în spatele DISCURSULUI RELIGIOS bigot, în fața căruia chiar și preotul din sat își pierde cuvintele. este maestrul disimulării prin cuvinte, și nici o umbră de sinceritate nu se străvede în vorbele lui, ci numai „bunătate și iubire creștinească“. iată cum încearcă să-și seducă nepoata „cu voia lui Dumnezeu“:

- Dumnezeu ți l-a dat pe unchiul, uite cine! dacă nu ar fi fost Dumnezeu, acum ai fi fost singură, n-ai fi știut ce să faci, ce cerere să faci, unde s-o depui și la ce să te-aștepți de la cererea asta. Ai fi fost ca-n codru; unul te-ar fi ofensat, altul te-ar fi păcălit, iar altul pur și simplu și-ar fi bătut joc de tine! Dar dacă ai un unchi, noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, într-o singură zi am terminat toată treaba. Așa că uite, draga mea, ce înseamnă un unchi! (p. 198)

și-n jurul său, a acestui monstru de fățărnicie, multe sinucideri, multe morți și multă disperare și beție (chiar și beția gândirii în gol) domnesc pe moșia golovliovilor, strivind conștiințe și trupuri omenești.

iudușka golovliov (sursa)

cu toate acestea, am citit romanul fără să-l las din mâini, l-am citit pe drum și acasă - fermecat de infernul zugrăvit de scedrin. iar dacă la început, m-a scos din sărite matroana arina petrovna, am descoperit că ea este personajul luminos al romanului, pentru ceea ce se va întâmpla mai încolo.

   Sunt familii asupra cărora pare să apese o anumită predestinare. Lucrul acesta se observă mai ales în mediul familiilor micii nobilimi, care, fără nicio ocupație, fără nicio legătură cu viața adevărată și fără vreun rol conducător, s-au ascund mai întâi sub protecția iobăgiei, risipindu-se oe toată întinderea pământului rusesc, ca ma apoi, rămase fără nicio protecție, să-și ducă zilele în conace în paragină. (p. 294)

   O astfel de soartă nefastă plutea și asupra familiei Golovliov. [...] De altfel, tradiția venea încă de la bunici și străbunici. Toți fuseseră niște bețivani obraznici, cu gânduri vane, buni de nimic, astfel încât familia Golovliov probabil că s-ar fi stins cu totul dacă în mijlocul acestei harababuri nu ar fi strălucit, ca un meteorit întâmplător, Arina Petrovna. Femeia aceasta, prin zelul ei, a adus nivelul bunăstării familiei la punctul cel mai înalt, dar pe urmă tot efortul ei s-a dovedit zadarnic... (p. 296)

feriți-vă de iudușka golovliov!

dincolo de intenția realist anti-moșierească a autorului rus, mie atât mi-a rămas din acest roman: personajul vampir iudușka, cu mușcăturile sale ce infectează totul în jur. eu nu am văzut că saltîkov-scedrin caricaturizează sau satirizează: personajul său iudușka golovliov mi-a fost un personaj dintr-o oglindă în care se reflectă oameni de peste tot din jurul nostru: rude, cunoștințe sau oameni pe care-i desemnăm să ne influențeze viața.

așa încât, atenție! pare că ne spune scedrin: dacă cineva vorbește mult și are dreptate întru totul, și mai ales e înstărit și face apel la Dumnezeu, ei bine, poate fi un diavol deghizat, un iudușka golovliov.

alte impresii: la răzvan vanfirescu și la andreea toma.

fotografia autorului la biroul de lucru

tolstoi despre învățătura bisericii

"Și m-am convins că învățătura Bisericii este, teoretic, o minciună perfidă și dăunătoare, iar sub raport practic - o culegere de superstiții și de vrăjitorii dintre cele mai primitive, care disimulează întru totul întregul sens al învățăturii creștine." 

LEV TOLSTOI, Răspuns la verdictul sinodului, 1901, trad. Janina Ianoși

#gaudeamus 2016

#gaudeamus

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 20 Nov 2016 la 06:13 PST

#gaudeamus #china ore of the book fair beauty

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 20 Nov 2016 la 06:11 PST

#gaudeamus #monkeyking probably from wu cheng en

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 20 Nov 2016 la 06:06 PST

„strada ficțiunii“ în haine noi

tot mai multe edituri încep să-și rafineze aspectul exterior al colecțiilor. după ce aminteam colecția de clasici ai editurii litera (aici), e vremea s-amintesc noul aspect, extrem de elegant al colecției mai vechi de literatură a editurii all, „strada ficțiunii“, coordonată acum de luana schidu.

deși broșate, volumele au primit o supracopertă de carton granulat, iar dizainul simplu, neîncărcat, semnat de andra penescu dau o frumoasă impresie pentru ochi.

importantă, pentru mine, e culoarea albă a paginilor, ce-o înlocuiesc pe cea de hârtie reciclată, de până acum.

desigur că cel mai important este conținutul; așadar avem așa:

• un clasic rus, scedrin, în traducere nouă de neobosita antoaneta olteanu, încăpățânată în a ne oferi traduceri noi din clasicii ruși
• un autor moden italian, prieten cu joyce (asta pentru iubitorii de literatură engleză), italo svevo, retradus de împătimita italienistă smaranda bratu elian
• un autor australian de nobel (în 1973), patrick white, cu o nouă traducere a unui roman - cică printre cele mai bune ale sale
• un autor de povestiri, jon mcgregor, considerat „o revelație“, aflat deja la a doua apariție în această colecție. 

cam aceste volume au stat în interesul meu - și-i urez viață lungă acestei colecții care, iată, trece printr-un avatar atât de frumos!

premiul goncourt 2016

cel mai prestigios premiul literar de limbă franceză:

cântec de leagăn de leïla slimani.
despre o bonă care ucide 2 copii. în lumea de azi, înstrăinată și rece.
un fel de crimă și pedeapsă mai rațional, în care criminalului îi lipsește conștiința.

„un bărbat la singular“ de christopher isherwood

„post coitum omne animal mortus est“

christopher isherwood

un bărbat la singular

 (a single man)

 editura art, bucurești, 2016

trad. de iulia pomagă

 189 de pagini broșate

 coperta de mircea pop și al. daș

desigur că filmul lui tom ford m-a făcut să citesc cartea. țin minte că mi-au plăcut cât de cât două romane ale lui isherwood publicate mai demult la noi - adio, berlin și domnul norris schimbă trenul, în „romanul secolului xx“. țin minte că era un roman de atmosferă interbelică. 

însă acesta, scris de autor după ce a emigrat în america, e mai prost. mai experimental, nu-i nici măcar copie palidă a romanului lui joyce, ulise: singura asemănare e că e vorba despre 24 de ore din viața unui bărbat (de când face ochi până când - spoiler! - moare). atât. restul, e un roman cumințel. 

probabil că „celebritatea“ îi e dată că este vorba despre un bărbat homosexual (deși în 1964 nu mai era mare chestie), profesor universitar de literatură, de 58 de ani, george flaconer. este un englez ce trăiește în sudul californiei, într-o căsuță modernistă. e singur, căci partenerul de viață, jim, i-a murit într-un accident.

fazele ce mi-au plăcut se referă la:

•  perspectiva biologică a treziei și a morții: 

      Cortexul, neîndurătorul instaurator al disciplinei, și-a reluat locul la pupitrul de comandă și a început să tasteze comenzile... Ascultător, corpul se ridică din pat - crispându-se din cauza junghiurilor cauzate de artrită în degetele mari de la mâini și în genunchiul stâng, ușor îngrețoșat din cauza pilorului spastic. (pp.7-8)

      Prin tot acest vehicul ce pulsează în liniște, un echipaj minim se ocupă de mici ajustări. În ceea ce privește partea superioară, de acolo vin doar semnale de pericol, de cele mai multe ori alarme false: lumini roșii aprinse de centru de alarmă ai trunchiului cerebral, contrazise scurt de semnalele verzi emise de cortexul vigilent. Dar acum sistemul de operare e pe automat. Cortexul moțăie; celulele creierului înregistrează doar coșmaruri ocazionale (p.187)

• despre agresivitatea minorităților:

      O minoritate are propriul ei tip de agresivitate. Efectiv provoacă majoritatea să o atace. Urăște majoritatea, nu pe nedrept, vă garantez. Urăște chiar și celelalte minorități, pentru că toate minoritățile sunt în competiție: fiecare susține că suferințele sale sunt cele mai teribile și că faptele împotriva sa sunt cele mai atroce. Și cu cât urăsc cu toții mai mult, cu atât sunt mai persecutați, și cu atât mai nesuferiți devin! Credeți că oamenii devin nesuferiți dacă sunt iubiți? Știți bine că nu! Atunci de ce ar trebui să-i facă drăguți faptul că sunt nedoriți? (p. 74)

• precum și un discurs al profesorului către un student mai tânăr, în aburii beției:

      Vreau al dracului de mult să-ți spun [ce știu]. Dar nu pot. Efectiv nu pot. Pentru că ceea ce știu e ceea ce sunt, nu-ți dai seama? Și nu-ți pot spune asta. Trebuie să afli singur. Sunt ca o carte pe care trebuie să o citești. O carte nu se poate citi pe sine pentru tine. Nici măcar nu știe despre ce e vorba în ea. Eu nu știu despre ce e vorba cu mine.
       
       Este enorma tragedie a oricărui lucru din zilele noastre: flirtul. Flirt în loc de futut, scuză-mi duritatea. Tot ce faceți voi e să flirtați, și să vă țineți păturile pe un umăr, și să vă plângeți de moteluri. Și pierdeți singurul lucru care contează cu adevărat, să vă transformați întreaga viață... (pp. 177-178)

amuzantă?

blurbul de pe coperta 4 spune că-i „o carte colosal de amuzantă pe alocuri“. mie nu mi s-a părut. în afara unei scene, în care, părăsit de o posibilă partidă sexuală cu studentul în cauză, profesorul george falconer face o labă. apoi se culcă și moare. cu alte cuvinte, post coitum omne animal mortus est. 

câteva teme

a) o temă dragă europenilor, a diferențelor dintre america și europa; 

b) găsim, evident, tema minorității (autorul era el însuși homosexual); 

și, desigur, 

c) tema depresiei (tipice intelectualului universitar) însoțite de lipsa comunicării autentice - în lipsa dragostei pierdute -, depresie însoțită de lipsa unui scop în viață și cufundarea în rutina zilnică.

copertele a două ediții americane

iar când gore vidal a spus că isherwood e cel mai bun scriitor de proză din limba engleză (tot din blurbul de pe coperta 4) era desigur tripat tare.

ps. felicitări lui tom ford care a creat, într-adevăr, un film de atmosferă, folosind acest roman modest.

tot de la kilipirim

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 29 Oct 2016 la 08:45 PDT

de la kilipirim

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 26 Oct 2016 la 11:03 PDT

kilipirim - de mâine până duminică

de mâine, începe târgul de carte cu discount, la magazinul unirea, etajul 2, aripa călărași.
până duminică, ora 21:30

„curcubeul gravitației“ de thomas pynchon (2)

coprofagie à la pynchon

după prima parte, petrecută mai ales în londra bombardată de naziști, dar și în olanda sau berlin, m-așteptam ca partea a doua - o permisie la cazinoul hermann göring - să fie mai așezată: unul din personajele principale, slothrop, petrece cu prietenii săi o permisie pe riviera franceză, unde o salvează pe dubla spioană katje borgesius din tentaculele unei caracatițe dresate.

ca în tot romanul, totul se întâmplă din voința altora - se amestecă, desigur, psihologul behaviourist pavlovian pedofil edward pointsman - slothrop și katje vor trebui să se cupleze, să facă sex incendiar, iar slothrop intră la bănuieli, mai ales când e pus să învețe tehnologia rachetei V de la sir stephen dodson-truck.

când, iată o scenă sexuală urino-coprofagă (e posbil că femeia să fie chiar katja) - scenă ce i-a făcut pe cei din juriul premiului pulitzer să renunțe a i-l mai acorda, în 1974, așa încât anul a rămas fără premiu:

Umbra ei îi acoperă fața și partea de sus a trunchiului, cizmele ei de piele pârâie încetișor în timp ce mușchii ei abdominali și cei ai coapselor se mișcă, și dintr-odată ea începe să urineze șuvoi. El deschise gura să-l prindă, se sufocă, încearcă să continue să înghită, simte urina caldă scurgându-se pe la colțurile gurii și în jos pe gât și umeri, e scufundat în furtuna șuierătoare. Când ea termină, eș își linge ultimele picături de pe buze. Alte picături atârnă, limpezi aurii, de firele lucioase ale părului ei pubian.

... Acum intestinele ei miaună blând și-și simte fecalele începând să alunece afară. El îngenunchează ținând cu brațele ridicate mantia bogată. O bucată întunecată apare din crăpătură, din întunericul absolut dintre fesele ei albe. Își desface genunchii, nepriceput, până când simte pielea cizmelor ei. Se apleacă să cuprindă fecalele fierbinți cu buzele, sugând ușurel, lingând pe partea inferioară... se gândește, îi pare rău, dar nu se poate abține, la un penis de negru, da' știe că asta abrogă parte din setul de condiții, dar n-are cum să nege imaginea unei brute africane care o să-l facă să fie cuminte... Putoarea fecalelor îi inundă nasul, îl adună, îl împresoară. E mirosul de la Passchendaele, mirosul Ieșindului. Amestecat cu mâl și cu putreziciunea stârvurilor, a fost mirosul suveran al primei lor întâlniri și emblema ei. Bucata îi alunecă în gură și în jos pe gâtlej. Se îneacă, dar strânge brav din dinți. O pâine care altfel ar fi plutit în ape de porțelan undeva, nevăzută, negustată - crescută acum și coaptă în  amarul Cuptor intestinal într-o pâine pe care o știm, ușoară precum confortul casnic, tainică precum patul de moarte... Spaimele din gâtlej continuă. durerea e îngrozitoare. Zdrobește cu limba căcatul de cerul gurii și începe să mestece, gros, singurul sunet din încăpere...

Mai sunt două bucăți mai mici și, după ce le-a mâncat, mai sunt niște reziduuri de lins din anusul ei. Se roagă să dea drumul capei să-l acopere, să i se îngăduie, în întunericul căptușit cu mătase, să mai rămână o vreme cu limba lui supusă căznindu-se în sus în anusul ei. Dar ea se îndepărtează. Blana i se evaporă din mâini. îi poruncește să se masturbeze pentru ea. 
(traducere de rareș moldovan, pp. 279-280)

despre începutul romanului aici

„toni erdmann“ de maren ade

o gagică corporatistă, ines conradi, e întrebată de tat-su dacă-i fericită. și cum e viața ei?
dar ea nu vrea să-și pună astfel de întrebări. îi e de-ajuns munca de consultant dintr-o multinațională. plus o ședință de masaj, o ieșire cu fetele și o partidă de sex cu colegul de birou.
iar taică-su, winfried conradi, se hotărăște s-o ajute: își pune niște dinți falși și devine toni erdmann. ca chaplin, care devine charlot în costumul de vagabond.

cam ăsta e filmul.
doar că durează trei ore, în care cele două personaje, tata și fiica, pe decorul bucureștiului cu clădiri de office și mahalale țigănești, într-o multi-culturalitate care nu mai spune nimic, își târâie zilele, căutând să salveze ceva din ele. așa că plictiseala vieții capitaliste va fi spartă de poante, de farsă și, uneori, de absurd.

sunt câteva situații în care hohotele ies de la sine. câteva situații de cadru perfect. care merită.
însă timpul de aproape trei ore a filmului nu merită tema: trăiește-ți viața și fă-o mai picantă, putea fi redat și într-un scurt metraj.

interesant cum scenele alungite - în stil mungiu-puiu-porumboiu - sunt încă folosite în filmele voit „de artă“. de parcă ne-am întoarce la descrierile de secol 19, când burghezia îmbogățită se plictisea teribil.

în fine, un film de văzut - mai ales de corporatiști.

 

„trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta“ de ciprian măceșaru

ciprian măceșaru

 trecutul e întotdeauna cu un pas

 înaintea ta

ed. cartea românească, bucurești, 2016

 135 pagini broșate

coperta de radu răileanu

mozaicul spart al unei comunități  

în satul românesc strâmbeni, inundațiile au scos la iveală un mozaic antic roman, ce imediat a fost șterpelit, bucată cu bucată, de către săteni. care și-a lipit în baie, care în podeaua din bucătărie, care în dormitor.

așa și autorul ciprian măceșaru: își descompune romanul în 20 de povestiri: toate despre strâmbeni. sau mai precis despre oamenii lui: un primar cu pupincuristul aferent, un învățător, o doctoriță, un nebun, un fotbalist, un măcelar, un rocker, o curvă, niște criminali. și mulți alții.

dar, dincolo de personaje, privit de departe, este SATUL, comunitatea. ei bine, am urât satul ăsta.

sau mai precis PERSONAJUL colectiv, în care-am recunoscut multe din racilele românești de azi sau dintotdeauna. chiar și când am râs de replicile amuzante și miștocărești ale „omului simplu“, râsul mi-a pierit imediat de pe buze:

- Dă-i dracu', toți fură.
- Să fure, da' să facă și treabă, ziceau oamenii și își vedeau de viață. (p. 15)
- Huo! Huo! Huo! (p. 16)
- Învățătura e bună să-ți faci o meserie, altfel e boală. (p. 23)
- Moșu' compune poezii, ce pretenție să ai de la el?! E dus cu pluta, nu poate să-nțeleagă viața adevărată. (p. 24)
- Ce-au dat, mă, negii pe lumea asta? Nimic, îți spun io. N-au inventat nimic... N-au și ei un Aurel Vlaicu... Un Eminescu, un Creangă... N-au nimic... 
- Ce bă?! Las' că știu io. D-aia n-au dat, mă, nimic negrii, fiindcă au pula mare. Păi, când se știu cu anaconda între picioare, ce le mai trebuie să gândească?!... (pp. 31-32)
- Da' ce, noi suntem mai proști?! (p. 46)
- Dă-i dracu', cu șmecheriile lor, că oricum le fac, măcar așa primim și noi ceva. (p. 80)
- Treci aici, Ioano! Îmi speli, îmi gătești și te crăcănezi când vreai io. (p. 106)
- Grijania mă-tii de om! (p. 107)
- De ce dai, mă?! / - Degeaba... (p. 109)
- Ce faci, mă, aici?! / - Un rahat, asta fac. (pp. 122-123)

am zâmbit deseori. de personaje. ce sunt abia schițate, însă cu tușe groase, care să le sublinieze diferența specifică. mi-a plăcut unul sau altul, mi-a displăcut unul sau altul - dar, făcând un pas înapoi, nu mi-a mai plăcut nici unul. și nu desigur nu e vina autorului: ba chiar e meritul autorului, care mi-a produs așa ceva.

v-ați prins deci: romanul este o caricatură (de care deseori zâmbești) amară a societății noastre (dar a oricărei comunități într-un anumit moment).

mi-au plăcut mult câteva capitole / povestiri: ubu-dubu (de un comic excelent), diferite stiluri de luptă (frumos realizat stilistic). o călătorie în india (cu o minunată idee).
de asemenea, stilul aerisit, poetic în descrieri - cred că descrierile reprezintă singura oază de lumină a cărții -, se citește ușor.

nu mi-a plăcut absolut deloc coperta căcăniu-pământie, pe care titlul și numele autorului sunt aproape ilizibile.
nu mi-a plăcut deloc nici titlul.

o lectură plăcută, chiar dacă amară. un shot scurt și tare.

noul shakespy din bibliotecă

a autumn night's dream

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 30 Sep 2016 la 13:59 PDT

„lecții de dans pentru vârstnici și avansați“ de bohumil hrabal

bohumil hrabal

lecții de dans pentru vârstnici

și avansați

 (taneční hodiny pro starší 

a pokročilé)

editura art, bucurești, 2015

traducere de corneliu barborică

 149 de pagini legate

 coperta și ilustrații de mircea pop

lanțul amintirilor din austro-ungaria 

în stilul obișnuit al scriitorului ceh, cartea de față cuprinde un monolog continuu, fără punct, ci doar cu punct și virgulă, al unui cizmar, pe nume jirka, care trece de la una la alta fără oprire, părând a vrea să spună totul dintr-o suflare, mai ales despre vremile trecute, care erau mult mai bune decât cele de azi, în care lumea era mai stilată, îndeosebi pe vremea ocupației austro-ungare, de unde vedem că povestitorul nostru cizmarul este destul de vârstnic;

O carte nu trebuie să-l lase pe cititor să doarmă liniștit, dimpotrivă, trebuie să-l facă să sară din pat în izmene și să dea fuga la scriitor ca să-i ardă câteva peste gură (p. 44)

Când au pus în scenă Raduz și Mahulena, care începe în întuneric, mașinistul a tras cortina prea devreme, iar Raduz nu și-a dat seama că era trasă și a întrebat: unde ești Mahulena? iar Mahulena i-a răspuns, în cur, mă! și totți oamenii sin sală s-au amuzat că vor asista la ceva picant, rupt in viață (p. 135) 

Socrate și Cristos n-au scris nici măcar un rând, și învățăturile lor sunt încă respectate, în timp ce alții cu cât publică mai multe cărți, cu atât sunt mai puțini citiți, poți să zici că e răzbunarea istoriei (p. 117) 

el le povestește pasămite domnișoarelor, e interesat de interpretarea viselor dintr-o carte a annei nováková, tot amintește de renașterea europeană, îi plac întâmplările tragice cu sinucideri și morți idioate, nu-i plac copiii, ci doar femeile, își amintește des de aventurile sale galante cu femeile pe care le întâlnește prin peregrinările lui din junețe, toate sar pe el

am mai scris despre cărțile lui hrabal aici

poveștile sale sunt cu morală? sau sunt ele povestite doar pentru distracție? de ce unele sunt doar absurde și ridicole? oare ceea ce descoperim după spațiul alb al monologului este un epilog, în care să descoperim, ca în romanul l-am servit pe regele angliei?, că totul a fost pentru o tinerică?

coperta ediției vintage books

ce-i poate dărui o femeie unui bărbat?

Domnișoara... își scoate bluza pătată de zeamă de cireșe, desface un nasture de la pantalonii scurți, bluza zboară, pantalonașii cad, și eliberată de haine, ea se întoarce și se îndreaptă, goală, spre pajiștea din mijlocul livezii și se spală din cap până-n picioare, iar bătrânul care și-a petrecut toată după-amiaza povestind e așezat lângă ea, ca într-o stare de prostrație, ținându-și strâns un genunchi între mâinile împreunate și privind prin ea, zăpăcit, încordat și cu tact, în timp ce ea îi dăruiește ceea ce numai o femeie poate să-i dăruiască unui bărbat, se spală în amurg sub privirea lui fascinată... (p. 148-149)

ps. traducerea ar fi de fapt lecții de dans pentru avansați în ani, ceea ce este mult mai ironic decât traducerea în românește

colecția de clasici a editurii litera

o frumoasă colecție de elită a devenit clasicii litera: ediții de buzunar, cu coperte cartonate excesiv de frumoase.

avem povestiri de edith wharton și de turgheniev.
apoi o antologie de povestiri de cehov, dar și virginia woolf, e.l. doctorow și richard yates.
o reușită sunt autorii contemporani, din care vârful de lance este karl ove knausgård cu ciclul său de 6 volume, apoi proaspăt nobelizata svetlana aleksievici.
așteptată este scurtă istorie a șapte crime de marlon james (roman câștigător al man booker prize în 2015)

este o excelentă colecție de literatură universală, care se adaugă cu succes bibliotecii polirom și raftului denisei.
sper să conțină mult mai multe titluri de literatură în afara celei de literatură engleză.

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 21 Sep 2016 la 13:09 PDT

„inimi cicatrizate“ de max blecher

max blecher

inimi cicatrizate

ed. aius &vinea, craiova & buc., 1999

 116 pagini legate

coperta de cătălin ștefan popa

încântat de întâmplări în irealitatea imediată - ce propune o genială percepție literară a lumii - m-am decis să trec și la inimi cicatrizate, montată teatral de radu afrim la constanța cu ceva timp în urmă și cinematografic recent de radu jude.

este un roman mai mundan, cu personaje și întâmplări. și mi-a plăcut enorm - cel puțin în prima sa parte - pentru că:

1. personajul este un tânăr student, emanuel, a cărui viață e întreruptă brusc de știrea că e bolnav de tuberculoză osoasă la vertebre (morbul lui pott), boala de care va muri, de altfel, și autorul. ei bine, universul maladiv al spitalelor, al oamenilor țintuiți pe paturi rulante (gutiere), al repausului înnebunitor, al stațiunii de tratament berck nu e deloc morbid sau pesimist: ci blecher îl tratează neutru și poetic. 

de exemplu, emanuel pleacă la promenadă pe malul mării cu gagica ca orice tânăr - nu contează că el e imobilizat pe un pat, cu tot torsul în ghips. totul este la fel de romantic, însă îngroșat de disperarea bolii.

           Când e frumos afară, când e cald și soare, continuă Ernest, atunci lucrurile îmi apar grozav de inutile și de neînțelese. Ce poate face un om în mijlocul limpeziciunii decorului? Și chiar de ar face ceva... e prea clar... prea vizibil și prea inteligibil. Misterul cel mai turburător e poate cel care ne apare în cea mai simplă evidență. Îmi plac mai bine zilele astea mohorâte și ploioase, când stai închircit în casă și ai o înțelegere de câine bătut... (p. 154)

2. perspectiva vieții într-un sanatoriu, imobilizat la orizontală înnebunește cititorul, dacă nu încearcă să iasă din „scenă“ și să-și închipuie o lume „normală“, în care oamenii discută, se plimbă, se îndrăgostesc, fac sex, se gelozesc, privesc la poze pronografice.

efortul cititorului de a se gândi la o lume „normală“, într-un cadru anormal este o reacție față de forța literară de evocare a lui max blecher.

          Quitonce muri cu două zile înainte de Crăciun, în hohote de râs. Boala își bătu joc de dânsul până la capăt. Agonia fu o izbucnire de ilaritate, așa cum la alții era de obicei plină de gemete și de țipete. Dar cum putea muri oare Quitonce, care umblase ca o paiață, zvârlind din picioare, o viață întreagă, altfel de cât cu accente convulsive și grotești? Era un râs atât de teribil, încât hohotele lui se auzeau noaptea până în camera lui Emanuel. În tot sanatoriul răsuna ecoul lui spart, lugubru, ca urletul unui animal, terminându-se în sacade înfricoșătoare. Într-adevăr un râs de paiață suferindă, o veselie amară care strângea inima chinuitor. (p. 179)

3. din întreaga citire a romanului reiese ce amenințare e pentru noi toți corpul: ce dușman avem în el pentru spirit, pentru suflet, pentru dialogul cu lumea dimprejurul nostru. pe lângă dar divin, primit la naștere, el poate deveni repede o amenințare pentru viață!

infernul trupurilor bolnavilor lui max blecher îți ridică pielea pe tine, te face, ca om sănătos, să-i mulțumești corpului pe care-l ai că-ți e aproape și că, împreună cu el, mergi mai departe și mâine.

iată paradisul corpului iunitei și infernul corpului său de bolnav:
    
           Erau regiuni răcoroase și parfumate pe trupul ei în jurul șoldului, ca adierea subită a unui miros nou în aer liber, venit de nu se știe de unde. Erau apoi perne de odihnă, pe care se putea rezema capul. Tandrețea blondă și caldă a pântecului rotund... cupa mică, umbrită, a ombilicului, unde Emanuel turna puțină apă limpede și burta devenea un peisaj, cu ciutura unei fântâni la mijloc.
            Toate jocurile acestea naufragiau stupide a doua zi dimineața, când băiatul de serviciu venea să-l spele și, băgând degetele cât putea sub corset, scotea de acolo grămăjoare de murdărie și de jeg rău mirositoare. (p. 187)

fără îndoială, o capodoperă literară românească.
un diptic pentru întâmplările din irealitatea imediată.

max blecher la berck (sursa)

cartea poate fi descărcată gratis aici.

la final de „război și pace“ de lev tolstoi

lev tolstoi

război și pace, vol.2

(Война и миръ)

editura leda, bucurești, 2013

 traducere (nouă) de nicolae iliescu

 coperta de walter riess

am terminat de recitit război și pace. de fapt, de citit, căci după douăzeci de ani, n-am mai recunoscut aproape nimic.
mi-a luat ceva: anul trecut l-am început într-o ediție (în 4 volume), acum l-am terminat în alta (în 2). și în traducere nouă (foarte bună), a lui nicolae iliescu.

alte postări despre război și pace aici

o impresie copleșitoare: că scriitorul acesta de 41 de ani, a vrut să refacă filmul războiului rusesc cu francezii lui napoleon, atât în mare (cu intrigi politice și descrieri de lupte), cât și în mic (destine individuale).

dar mai ales a întins sub acestea propria gândire critică față de istorie și față de mentalitatea popoarelor. polemica ironică de la final cu istoricii și cu judecățile populare față de evenimentele trecute sunt sarea și piperul romanului.

ca admirator al lui balzac ce sunt, mi s-a părut „balzacian“ de la început la sfârșit, doar că idealismul pesimist al lui balzac i-a luat locul ironia lucidă a lui tolstoi.

destinul personajelor

volumul al doilea - în această traducere nouă - nu mai este așa sălbatic, decât prin prisma războiului: napoleon atacă rusia și înaintează-n ea ca-n brânză. rușii n-au nici un conducător militar (țarul e prea tânăr), așa că-l aleg pe kutuzov, devenit dintr-o dată prinț și mareșal.

celelalte personaje - pierre bezuhov și natașa rostova se maturizează și-și potolesc zbănțuielile. andrei bolkonski devine melancolic și se retrage-n armată. din cauza melancoliei, va și muri - căci idealurile sale nu se potrivesc cu lumea dimprejur; așa încât va alege idealismul religiei și renunțarea - Iubirea este Dumnezeu, și a muri înseamnă pentru mine - părticică a iubirii - să mă întorc la izvorul comun și veșnic. (p. 550). la fel, nikolai rostov se maturizează după bătălii și devine falit, așa că se căsătorește cu urâta, dar bogata marie; devine un moșier modern, cu probleme de impulsivitate.

cei mai câștigați din carte rămân pierre bezuhov și natașa rostova. pierre scapă de condiția de bogătan devenind prizonier la franceji - se simțea ca o biată surcică prinsă în roțile unei mașini necunoscute, dar care funcționa perfect - (p.519), și-și reconsideră de la zero viața. iar natașa realizează că mai există și moarte, și că viața e deșertăciune și ruină, ori suferință și umilire (p. 687) și ar trebui să caute un reazem solid alături de care s-o ducă mai departe.

Noi credem că odată ce am fost scoși de pe făgașul nostru obișnuit - totul este pierdut; când de fapt abia atunci începe ceva nou și frumos. Câtă vreme trăiește omul, există și fericire. Există atâtea lucruri înaintea noastră! (p. 747) spune pierre, spre finalul romanului.

retragerea francezilor din rusia (sursa)

în căutarea legilor universale ale istoriei

Cauzele fenomenelor, în totalitatea lor, sunt inaccesibile pentru mintea omenească. Dar nevoia de a căuta cauze este sădită în sufletul omului. Și mintea omenească, nefiind în stare să pătrundă numărul nesfârșit și complexitatea condițiilor acestor fenomene, dintre care fiecare luat aparte poate fi socotit drept cauză, se agață de cea dintâi legătură - și cea mai ușor de înțeles - și zice: iată cauza. În evenimentele istorice (unde obiectul observației sunt acțiunile oamenilor), legătura cea mai primitivă este voința zeilor, apoi voința acelor oameni care ocupă locul cel mai important în istorie - personalitățile istorice. Dar este de ajuns să pătrundem în esența fiecărui eveniment istoric, adică în activitatea maselor de oameni care au luat parte la eveniment, pentru a ne convinge că voința personalității istorice nu numai că nu conduce acțiunile maselor, dar ea însăși este condusă necontenit. (p. 555)

așa cum spunea constantin noica, că fiecărui gânditor trebuie să-i căutăm ideea, ideea lui lev tolstoi se conturează de abia la sfârșit, în partea a doua a epilogului uriașului roman. o parte eseistic-filozofică, mai greu accesibilă cititorului beletristic de până acum.

în fond, ideea lui tolstoi - care structurează întreg romanul - este aceea (neclarificată în timpul lui și, din păcate, neinstaurată pe deplin nici la români) că MISIUNEA ISTORIEI ESTE DE A DESCOPERI LEGILE CE GUVERNEAZĂ VIAȚA UMANĂ, acele legi ce se situează invers proporțional cu libertatea individuală.

punând în discuție conceptele de  libertate și necesitate, lev tolstoi îi opune primeia, libertății, (născute de către conștiința individuală a fiecăruia dintre noi) necesitatea (născută de rațiune). gradul prezenței celor două în viața fiecăruia dintre noi depind de trei factori: raportul cu lumea; raportul cu timpul; raportul cu cauzele determinante.

la fel de important în teoria sa asupra științei istoriei stau la lev tolstoi noțiunile de putere și forță ce pune popoarele în mișcare. astfel, el nu crede că voința unui om puternic determină evenimentele istorice. căci puterea este acel raport între o anumită personalitate și altele, în care această personalitate participă mai puțin la acțiune, dar cu atât mai mult exprimă păreri, ipoteze și justificări referitoare la o acțiune colectivă în curs de desfășurare. (p. 867). iar mișcarea popoarelor este determinată de activitatea tuturor oamenilor care iau parte la eveniment și care se însoțesc întotdeauna în așa fel, încât cei care iau cea mai mare parte directă la eveniment își asumă cea mai mică răspundere; și invers. (p. 867)

în lumina acestor noțiuni, ceea ce a urmat campaniei militare a lui napoleon în rusia nu are drept cauză pe napoleon, pe țarul alexandru sau pe general rus kutuzov, ci grupurile de oameni - fie francezi, fie ruși -  care au acționat orbește determinați de anumiți factori externi.

tot în aceeași lumină, personajele romanului inventate de tolstoi sunt doar ilustrații ale condiționărilor (deterministe) pe care oamenii le suferă cu ocazia anumitor evenimente contemporane lor - în cazul lor, mișcările francezilor, austriecilor, rușilor la sfârșit de secol 18 și început de 19.

Numai o activitate inconștientă dă roade, și omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înțelege niciodată semnificația. (p. 492)

traducerile maestrului și margaretei

avem următoarele traduceri:

de natalia radovici, ediția integrală de la editura univers, 1996 (cele mai multe reeditări, ultima la prolirom)
de ion covaci, editura humanitas, 2007
de vsevolod ciornei, editura cartier, 2002
de antoaneta olteanu, editura corint, 2015.

ca cititor neștiutor de rusă, pe care s-o alegi?
eu am apucat-o doar pe prima.

the big 5

probabil că acestea sunt cele mai mari romane ale secolului 20.

• ulise, această uriașă glumă și joc al lui joyce despre 24 de ore de viață în dublin
• în căutarea timpului pierdut, această uriașă imersiune a unei lumi interioare (a atorului marcel proust) în lumea reală
• omul fără însușiri, acest roman fără acțiune, în care gândirea și luciditatea ironică (a lui musil) distruge fericirea și lumea, fără ca aceasta să-și dea seama
• procesul, această glumă morbidă despre lumea ce va să urmeze
• somnambulii, această reflecție artistică ce se opune lumii care a produs-o   

remember the big 5

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 7 Aug 2016 la 05:45 PDT