question

oare de dragul de a publica o carte, merită să fie chiar şi una proastă?
stima de sine să fie copleşită de cea de a fi autor?
asta apropo de ceea ce citesc acum.

alessandro barrico. barbarii şi mutaţia

alessandro barrico (foto jos) este un scriitor de succes în italia, de care am citit doar mătase şi care, ce-i drept, la timpul ei, m-a uimit. (a scris recent arana despre) are aşa succes autorul că a iniţiat şi un curs de artă de a scrie pentru tinerii scriitori.

ce zice baricco în această carte?
teza principală este că noi, oamenii, am ajuns recent la o mutaţie civilizatorie, denumită metaforic barbarism. vechea ordine burgheză de secol XX a fost tulburată şi modificată de invazia acestor barbari. iar barrico porneşte un demers de înţelegere.

bizuindu-se pe o anume inovaţie tehnologică, un grup de oameni aliniat în esenţă la modelul cultural imperial [american] accede la o activitate care îi era refuzată, o aduce instinctiv la o spectaculozitate mai imediată şi la un univers lingvistic modern, şi astfel reuşeşte să-i confere un succes comercial uimitor. (p.48)

exemplele cu care îşi ilustrează mecanismul sunt vinul, fotbalul şi cartea. apropo de ultima, găsesc câteva tool-uri pentru lectura lui faulkner:

avem nevoie de a fi citit mai multe cărţi. într-un anume sens, avem nevoie să stăpânim întreaga istorie a literaturii: avem nevoie să stăpânim limba literară, să fim obişnuiţi cu anomalia timpului lecturii, să fim aliniaţi la un anumit gust şi la o anumită idee de frumuseţe care, de-a lungul timpului, s-au edificat în cadrul tradiţiei literare. există oare ceva exterior în raport cu civilizaţia cărţilor de care să avem nevoie pentru a întreprinde călătoria cu rpicina? mai nimic. dacă nu ar exista nimic altceva decât cărţile, atunci cărţile lui faulkner ar fi, în fond, cât se poate de inteligibile. (p.79)

simptomul cel mai elocvent al "barbarismului" este motorul google. aici criteriul de căutare nu mai este calitatea, ci cantitatea linkurilor, surfingul, navigarea, suprafeţele şi nu adâncimea. cunoaşterea care contează este aceea în măsură să intre în secvenţă cu toate celelalte cunoaşteri (secvenţialitatea fiind ideea că trecând printr-o secvenţă ce conţine trei sau o sută de secvenţe, poţi ajunge să colecţionezi o cantitate impresionantă de lume). şi această grabă izvorăşte din "foamea" de a experimenta cât mai mult, fuga de plicitis.

şi nu trebuie să ne fie frică, baricco nu discută în termeni de bine-rău, el vrea să înţeleagă. căci nu e propriu-zis o distrugere a unei civilizaţii vechi, deci bune, ci o mutaţie: barbarii nu au instinctul de a distruge pur şi simplu: ceea ce încearcă ei să facă imediat e să transforme tot ceea ce găsesc într-un sistem pasager. un fel de experimentează şi treci repede mai departe. minţile burgheze de odinioară nu făceau aşa - ei reveneau asupra unui obiect, îl studiau cu efort, acumulau noţiuni, coborau în profunzime (nu la suprafaţă), şi în cele din urmă înţelegeau. un exemplu e muzica clasică, de neascultat pentru barbari - ea învaţă că fără efort nu există recompensă, iar fără profunzime nu există suflet.

ei, şi în partea a doua, baricco porneşte la alte simptome ale barbariei: spectaculozitatea, cinematograful, trecutul (raportul dintre raportarea barbarului la trecut şi cea a civilizaţiei la trecut e acelaşi dintre un hamburger de la mcdonald şi o friptură de vacă înăbuşită în vin roşu piemontez), democraţia, autenticitatea, educaţia, politica culturală.

dar cine sunt barbarii?
noi înşine. cum de ne-am transformat? din necesitate. suprafaţa în locul profunzimii, viteza în locul reflecţiei, secvenţele în locul analizei, comunicarea în locul expresiei, plăcerea în locul efortului - o demolare a întregului instrumental mental moştenit de la cultura romantică şi burgheză a sec. xix.

pesimism?
nu, căci orice mutaţie poate fi guvernabilă. dar mai departe citiţi cartea...:)

alessandro baricco, barbarii. eseu despre mutaţie, ed. humanitas, buc, 2009, trad. (ca de obicei, excelentă) de dragoş cojocaru, 237 p

eveniment livresc marţea viitoare

james joyce, ulise. dimineaţa

premise de lectură
- am pornit la o nouă lectură a romanului făcând abstracţie că citesc o operă capitală a literaturii, în faţa căreia cei cărora le spuneam c-o citesc, tăceau ori cu respect / mirare / stupoare, ori cu teamă / siderare / şoc.

- am căutat să ignor referirile la societatea irlandeză versus cea britanică.
- am căutat să văd dacă romanul se susţine prin el însuşi, în afara schemelor simbolice.

impresii de lectură

acţiunea, se ştie, are loc într-o singură zi. unul dintre personaje, tânărul stephen dedalus se trezeşte la opt şi pleacă la muncă. locuieşte cu doi amici într-un turn la malul mării şi predă la o şcoală. e un tip cam frustrat, ţine minte numai ideile şi senzaţiile, colegul mai blazat, pentru care totul e o ironie, dracului, face mişto de el adesea.

e tare hilară conversaţia lui stephen cu directorul şcolii, deasy, ce vrea o pilă la un ziar unde să publice un articol "însemnat" despre situaţia grea agrară cauzată de istorie prin comploturi europeano-semite - e ceva fin!

apoi vine solilocviul hamletian al lui dedalus, partea care mie mi-a plăcut cel mai mult, poate şi pentru că se petrece la malul mării.

sub marea crescând tot mai sus vedea ierburile încolăcite risicându-şi braţe leneşe neputincios trăgându-se iarăşi înapoi, sumeţindu-şi fustele, cu ape de şoapte şovăind şi înălţându-şi şuviţe viclene de argint. zi după zi. noapte de noapte: ridicându-se, revăsându-se, năreindu-se iarăşi. doamne, istovite mai sunt; şi ascultând şoaptele cum mai oftează. sfântul ambrosius l-a auzit, suspinul de frunze şi valuri, în aşteptare sunt, aşteptând împlinirea vremurilor. diebus ac noctibus iniurias patiens ingemiscit. fără de ţel strânse laolaltă; în van apoi lăsate în voie, să lunece leneşe să şerpuie în lături, pânze de lună. şi istovite în privirile iubiţilor, bărbaţi lascivi, o femeie despuiată licărind în splendoarea-i, ţesând plasă lucrătură a apelor. (p.59)

nu-i aşa că-i genial?

dar personajul care face toţi banii e achizitoul de publicitate leopold bloom, încornorat de nevastă-sa, căruia-i place rinichiul, flirturile pe stradă, cititul ziarului pe veceu şi înmormântările cu prietenii.
acţiunea e străpovestită cu cioburi de gânduri. de pildă:

mă gândesc că pământul pe aici [în cimitir] trebuie să fie bine îngrăşat cu gunoi de stârv, oase, carne, unghii, hăuri ale putreziciunii. groaznic. se fac verzui, trandafirii, se descompun. putrezesc repede în pământul umed. toţi slăbănogii ăştia bătrâni laolaltă. şi pe urmă un fel de brânză topindu-se încet, fleşcăită. pe urmă încep să se înnegrească, şi se scurge un soi de zeamă din ei. pe urmă se usucă molii moarte. sigur, celulele sau ce-or fi trăiesc mai departe. se schimbă în altceva. viaţa veşnică într-adevăr, şi nu se hrăneşte cu nimic decât cu ea însăşi. (p.124)

hadesul, nu-i aşa?

evident, romanul are şi lest, care roman nu are?, dar merită citit şi el, face parte din impresia generală pictată pe fondul pesimist al personajelor - leopold + stephen - iar sclipirea ce te duce mai departe e dată de cuvinte, alegerea lor, construirea cu /din ele a frazelor, efortul ghicit din spate, notaţiile banale ale autorului mojarate şi structurate cu minuţie auctorială, ironia amară - totul e o chestie livrească.
monumentală.

cred că voi aminti de câte ori voi putea omagiul meu intelectual faţă de mircea ivănescu care ne-a tălmăcit pre limba noastră patru autori "big four" - joyce, kafka, musil, broch - la care se adaugă proust.



james joyce, ulise, vol.1, editura venus, bucureşti, 1992, traducere şi note de mircea ivănescu, 132 pagini
coperta de sergiu georgescu

scuze...

...pentru scurta pauză de trei zile dar chiar n-am avut despre ce scrie, am fost la ai mei în constanţa - nu şi la plajă - şi m-am relaxat...

ah! şi am revăzut minunata la luna a lui bertolucci! adică alienare, incest, dragoste, ură şi artă. artă pentru viaţă:)

Proust despre literatură

Adevărata viaţă, viaţa în sfârşit descoperită şi luminată, singura viaţă prin urmare cu adevărat trăită, este literatura. Această viaţă care, într-un sens, se află în fiecare clipă în toţi oamenii, ca şi în artist. Dar ei nu o văd, pentru că nu încearcă să o lumineze. Şi astfel trecutul lor e plin de nenumărate clişee care rămân inutile pentru că inteligenţa nu le-a putut „developa”. Viaţa noastră; şi de asemenea viaţa celorlalţi; căci stilul pentru scriitor, ca şi culoarea pentru pictor, nu ţine de tehnică, ci de viziune. El este revelaţia, care ar fi imposibilă prin mijloace directe şi conşiente, a diferenţei calitative care există în felul cum ne apare lumea, diferenţă care, dacă nu ar exista arta, ar rămâne secretul etern al fiecăruia dintre noi. Doar prin artă putem ieşi din noi înşine, putem şti ce vede un altul din acest univers care nu este acelaşi cu al nostru şi ale cărui peisaje ne-ar fi rămas la fel de necunoscute ca şi acelea care pot să existe pe lună. Datorită artei, în loc să vedem o singură lume, a noastră, noi o vedem multiplicându-se, şi câţi artişti originali există, tot atâtea lumi avem la dispoziţia noastră, mai diferite unele de celelate decât cele care se rostogolesc în infinit şi, multe secole după ce s-a stins focul din care emanau, fie că se numea Rembrandt sau Vermeer, ele ne trimit încă raza lor specială.

(Marcel Proust, Timpul regăsit, ed Univers, 2000, trad. Irina Mavrodin, p.247-248)

_____________________
La vraie vie, la vie enfin découverte et éclaircie, la seule vie par conséquent réellement vécue, cette vie qui en un sens, habite à chaque instant chez tous les hommes aussi bien que chez l'artiste. Mais ils ne la voient pas, parce qu'ils ne cherchent pas à l'éclaircir. Et ainsi leur passé est encombré d'innombrables clichés qui restent inutiles parce que l'intelligence ne les a pas "développés". Ressaisir notre vie; et aussi la vie des autres; car le style pour l'écrivain aussi bien que pour le peintre est une question non de technique, mais de vision. Il est la révélation, qui serait impossible par des moyens directs et conscients de la différence qualitative qu'il y a dans la façon dont nous apparaît le monde, différence qui s'il n'y avait pas l'art, resterait le secret éternel de chacun. Par l'art seulement, nous pouvons sortir de nous, savoir ce que voit un autre de cet univers qui n'est pas le même que le nôtre et dont les paysages nous seraient restés aussi inconnus que ceux qu'il peut y avoir dans la lune. Grâce à l'art au lieu de voir un seul monde, le nôtre, nous le voyons se multiplier et autant qu'il y a des artistes originaux, autant nous avons de mondes à notre disposition, plus différents les uns des autres que ceux qui roulent dans l'infini, et qui bien des siècles après qu'est éteint le foyer dont ils émanaient, qu'il s'appelât Rembrandt ou Ver Meer, nous envoient encore leur rayon spécial.