eroi au fost, eroi sunt încă

eu când vreau să fluier, fluier
un scenariu excelent: într-o puşcărie din românia, silviu, un pârnăiaş adolescent urmează să fie eliberat. nu ne interesează motivul condamnării, ci faptul că mă-sa, curvă de italia, vrea să-ia pe fra-su mai mic cu ea. din pârnaie, silviu nu poate face nimic s-o reţină.
sau poate?

într-o viaţă de căcat, să fii erou pentru juma' de oră, s-o convingi pe mă-ta să-l lase pe frac-tu, să fii tătic pentru ceilalţi colegi, apoi să bei o cafea c-o fată cu buze frumoase, chiar dacă n-o fuţi până-i iese sângele pe nas, ba chiar eşti gata-gata să-i verşi beregata cu ciobu' - e ceva!

să plăteşti câteva zeci de minute de libertate cu mulţi şi viitori ani de pârnaie nu e corect, dar e minunat şi tinereşte!

cadre uşor mişcate ca de documentar (care mie nu ştiu de ce mi-a amintit de sokurov), scene fetiş pentru cinemaul românesc (masa de restaurant), jocul fain al tânărului george piştereanu, al lui mihai constantin, chiar al ţiganilor pârnăiaşi "neorealişti" - totul merită un bravo! chiar dacă nu lua ursul de argint şi nu umplea aseară sala studio, tot era un film minunat! (evident, sunt şi scăpări, jocul neverosimil al clarei vodă, mâinile-n sân ale poliţiştilor când trebuia să intervină, câteva replici fuşerite).

aşadar, bravo, florin şerban!

ce este critica literară?

situaţiunea
pe marginea unui top al romanelor româneşti ale deceniului, top apărut recent în adevărul literar şi artistic -
1. orbitor de mircea cărtărescu - 23 de puncte (sic!)
2. asediul vienei de horia ursu - 17 puncte (sic!)
3. teodosie cel mic, de răzvan rădulescu - 16 puncte (sic!)
4. pupa russa de gheorghe crăciun - 15 puncte (sic!)
5. povestea marelui brigand de petru cimpoeşu - 10 puncte (sic!)
- am ajuns la întrebarea ce criteriu comun al respondenţilor a fost urmărit? valoarea (care anume)? esteticul? viziunea? inovarea? răzvrătirea?

ei bine, această apreciere cantitativă de tipul "dacă 5 critici au zis că X e o carte bună, atunci e o carte bună" mi se pare tare nocivă pentru un domeniu care ţine de gust. dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat pe bloguri, aprecierea era ignorată, ba chiar ridiculizată, dar în cazul de faţă, dacă ea coţine nume ca dan c mihăilescu, ion bogdan lefter, alex. ştefănescu, marius chivu sau paul cernat, atunci ea e permisă (mă miră lipsa lui manolescu).

problema
sesizând viciul, scriitorul mircea cărtărescu n-a sărit în sus de bucurie că romanul lui a "ieşit" primul, ba chiar a luat poziţie:
astfel de anchete sunt zona de „little talk", de bârfă şi de jocuri de societate a actului critic. interesante, pentru că uneori, ca în cazul de faţă, spun ceva despre starea criticii (mai curând decât despre starea literaturii) la un moment dat, despre felul în care e configurat spaţiul literar, despre idiosincraziile şi bursa zvonurilor din lumea literară. dar în niciun caz demne de a fi luate în serios ca diagnoză literară.

nu discut despre celelalte opinii ale scriitorului, faţă de anumiţi critici - pe care-i numeşte şi categoriseşte făţiş, cum nu prea se-ntâmplă pe la noi - de mulţi doar am auzit, făr-a citi ceva.
ci mă întreb: în condiţiile de astăzi, când presa culturală e-n moarte clinică, când îşi vor reconsidera criticii literari discursurile, altele decât cele prăfuite învăţate-n facultate, multe dintre ele, aşa cum spune şi cărtărescu, resentimentare şi ne-etice?

un exemplu este lipsa în acest top a romanului oameni şi umbre, glasuri, tăceri a lui alexandru george - un roman proustian cum nu s-a scris la noi, o capodoperă cu tot ce-i trebuie. n-am prea auzit discutându-se despre, pe când la franţuji sau engleji ar fi primit repede vreun goncour sau booker.


criteriul
n-am nimic cu criticii (literari), mulţi îmi par simpatici, uneori le îmbrăţişez opiniile. dar în ceea ce-i priveşte, am aşteptări mari, pe urmele neprăfuitului baudelaire care spunea:

ca să fie dreaptă, ca să-şi aibă adică propria ei raţiune de a fi, critica trebuie să fie părtinitoare, pasionată, politică, cu alte cuvinte făcută de pe o poziţie exclusivistă, dar o poziţie care să deschidă cela mai largi orizonturi. (s.m.)*

sau tot baudelaire povesteşte că Balzac, nimerindu-se o dată în faţa unui tablou frumos, un peisaj de iarnă plin de melancolie şi de chiciură, prefirat cu case de ţară şi ţărani pirpirii - după ce a privit îndelung o căsuţă din care ieşea un firicel de fum, a exclamat: "ce frumos! dar ce-or fi făcând oamenii în casa aceea? la ce s-or fi gândind ei, ce necazuri or avea?" recolta o fi fost bună? cu siguranţă că au de plătiti datorii." **

îi vedem pe criticii noştri cugetând astfel?
_______________________
*charles budelaire, curiozităţi estetice, editura meridiane, 1971, p.11
**idem, p.79

nu rataţi

enciclopedia britanică, vinerea, la chioşcuri, 15 lei pe volum!

o carte de-o lume adorată

prima dată auzii de carte pe lista de bestseller-uri ale celei mai mari reţele editoriale din lume, random. curios din fire, aflai că e ceva cu auschwitz. dar în ziua de azi ceva nou despre auschwitz? hm.

iar când am aflat că romanul e pe multe liste de cărţi ale deceniului, trebuia să-l citesc!

primul volum despre care scriu acum este unul bun. o mulţime de locuitori ai parisului îşi fac bagajele să plece din paris, de frica bombardărilor si a ocupaţiei nemţeşti.

- e un exerciţiu interesant ăsta, să laşi toată agoniseala ta de-o viaţă de izbelişte şi să iei ce-ncape-ntr-o valiză şi să pleci. să pierzi tot şi s-o iei de la capăt - e printre cele mai mari probe de caracter. câţi dintre cei ce-au adunat bunuri, case, bogăţii, certificate etc. pot rezista să n-o ia razna lăsând tot ca să ia cu ei doar pe ei înşişi? -

evident, astfel de evenimente sunt suportate diferit, astfel de evenimente despart oamenii sau îi adună - îi transformă. luându-şi-l drept maestru pe Tolstoi care descrisese şi el exodul ruşilor din moscova, irène némirovsky are darul de a nu se implica în opiniile personajelor cărora ea le dă dreptate: un burghez intelectual, un şef de bancă, o familie de funcţionari, un adolescent, o vampă, un soldat rănit, nişte orfani, un preot alcătuiesc galeria oamenilor aflaţi în furtuna ocupaţiei nemţeşti. fiecare are viaţa lui, raţiunile lui, lumea lui. fiecare e transformat, într-o măsură sau alta, de evenimente. iar némirovsky are talentul de-a scrie despre asta.

cei care-l înconjurau, familia, prietenii, îi trezeau un sentiment de ruşine şi furie. îi văzuse pe drum pe ei şi pe cei asemena lor, îşi amintea maşinile pline de ogiţeri care fugeau cu valizele los scumpe şi cu nevestele lor fardate, îşi amintea funcţionarii abandonându-şi posturile, politicienii care, cuprinşi de panică, pierdeau pe drum documente secrete, dosare, fete tinere care, după ce-au lâns cum se cuvenea de ziua armistiţiului, se consolau acum cu soldaţi nemţi. "şi nimeni nu va şti asta, se va crea în jurul acestei poveşti o asemenea conspiraţie a minciunii încât se va face din ea o pagină de glorie din istoria franţei. o să ne batem cu pumnii în piept şi-o să gasim numai fapte de devotament şi de eroism. Dumnezeule! Câte-am putut vedea! uşi închise la care băteai degeaba ca să ceri un pahar cu apă şi refugiaţi care jefuiau casele; peste tot, de-o parte în alta, numai confuzie, laşitate, vanitate, ignoranţă! da, suntem superbi!" (p.214)

urmează volumul doi, despre lagăr.


irène némirovsky, suita franceză, exodul. 1940, editura paralela 45, piteşti, 2006, traducere lucian pricop, 278 p. coperta de andrei mănescu

premiile muşat

ieri au fost acordate premiile observatorului cultural, după unii, unul dintre cele mai prestigioase din ultimii ani. dacă anul trecut am participat la gală şi mai citisem câte unele dintre cărţile premiate, acum am fost luat prin surprindere. n-am citit nici una.

debut: andrei terian - g. călinescu. a cincea esenţă, editura cartea românească
poezie: alexandru muşina, regele dimineţii, editura tracus arte
critică/ istorie literară/ teorie literară: george ardeleanu, n. steinhardt şi paradoxurile libertăţii, editura humanitas
proză: matei vişniec, sindromul de panică în oraşul luminilor, editura cartea românească
varujan vosganian, cartea şoaptelor, editura polirom
eseu/ memorialistică/ publicistică: marius oprea, şase feluri de a muri, editura polirom

premiul cititorilor: varujan vosganian, cartea şoaptelor
premiul „gheorghe crăciun“ pentru opera omnia: radu cosaşu

nu comentez. am o curiozitate faţă de cartea lui vişniec.

o nouă carte a lui philip roth

mi-aduc aminte cum, răsfoind prima carte tradusă la noi de philip roth, complexul lui portnoy prin '98, am rămas siderat de titlurile capitolelor nebun după pizdă sau pur şi simplu laba. citeam deci ceva rar, aşa c-am cumpărat cartea. a fost mişto, tare amuzantă despre un adolescent evreu ce-şi retrăieşte adolescenţa şi tinereţea pe canapeaua unui psihiatru.

de-atunci n-am mai citit nimic de el, deşi harold bloom - un critic/cititor care mie-mi place foarte mult -îl consideră the best writer in america today, alături de delillo, pynchon şi cormac mccarthy.

nici asta n-o citeam dacă n-o primeam de ziua mea de la ciprian. aşa c-am purces. m-aşteptam la acelaşi mişto, dar nu. aceeaşi savoare a povestirii, dar mai aşezată, potrivit înţelepciunii acumulate odată cu vârsta personajului/autorului.

pe scurt, intriga nu e mare lucru: un bătrân scriitor ajunge în new york şi cunoaşte un cuplu. se îndrăgosteşte de femeie. în paralel, din cauza acestei femei cunoaşte şi un biograf obsedat de secretul unui alt scriitor, modelul din tinereţe al bătrânului.

"oare cantitatea de suferinţă alocată unui individ nu este îndeajuns de teribilă şi aşa, fără amplificarea ficţională şi fără a conferi lucrurilor o tărie care în viaţa reală e efemeră şi uneori chiar invizibilă? pentru unii nu. pentru unii - foarte, foarte puţini - această amplificare, apărută şi crescută în mod neclar din nimic, constituie unica lor certitudine, iar netrăitul, presupusul, odată aşternute în întregime pe hârtie, reprezintă o viaţă al cărei înţeles ajunge să conteze cel mai mult." (p.148)

ce mi-a spus mie cartea?:

că atunci când îmbătrâneşti şi nu mai înţelegi lumea care te înconjoară, oricât te-ar trage aţa să petreci tinereşte, e mai bine să te retragi asemenea eremiţilor indieni (în viaţa unui brahman, după etapele formării, şi cea de cap de familie, urma ascetismul) pentru a-ţi pregăti sfârşitul.

mi se pare dramatic personajul lui roth, rupt între dragostea faţă de tânără, infirmităţile vârstei - cancerul de prostată, incontinenţa - şi datoria faţă de vechii prieteni şi faţă de fostul său maestru literar. mi se pare o lecţie pe care să o învăţăm din timp, înainte de-a ajunge acolo.

cam atât. oricum, un roman mai slab decât complexul lui portnoy, dar mult mai bine scris. deh, experienţa!

"sfârşitul e atât de imens, încât e o poezie în sine. nu e nevoie de multă retorică. ajunge s-o afirmi cu simplitate." (p.153)

şi fragmentul de aici.

philip roth, fantoma iese din scenă, editura polirom, iaşi, 2010, 286 pagini, traducere de cristina panaite

coperta de laurenţiu midvichi