ford, godard, truffaut...

stradă-ngustă, proză largă

cine-i acest autor, josep pla (1897 - 1981)?
publicat în această colecţie prestigioasă rao, în serie de autor?
scriitorul a fost unul foarte popular printre conaţionali.
tot printre conaţionali, asocierea cu franchismul îi umbreşte acum opera.

romanul înseamnă de fapt mici poveşti satirice despre viaţa la ţară. în catalonia. la torelles. mai precis pe strada îngustă, unde un medic veterinar tânăr se mută din barcelona.

întâmplările nu sunt extraordinare, dar cu miez, cam în genul mai proaspetei medgidii, oraşul de apoi.
de pildă:

• înghiţirea unui ban de către un copil atrage familie o tragedie - pentru ei nu mai contează nimic pe lume decât să audă odată clingul în oliţă.
• o vecină aşteaptă de ani o partidă de amor cu soţul ei mototol şi mic - treaba trebuie să meargă ca unsă.
• un frizer îşi scoate de bunăvoie o măsea sănătoasă doar ca să-i demonstreze nevestei îndărătnice că o extracţie nu-i mare lucru - dar nu convinge.
• cel mai bogat om din oraş e atât de zgârcit că arată ca un cerşetor - iar fapta sa de vitejie?: să nu-şi pună izmene iarna.
• o bătrână scoate salteaua de sub fiul şi nora alături de care locuieşte ca s-o pună sub celălalt fiu care vine de la oraş în vizită - fapt ce e comentat şi răs-comentat: e corect? e drept? e exagerat!

eu unul m-am distrat pe cinste!

era o linişte absolută în casă, liniştea aceea grea a satelor, care pe mine mă sperie şi mă face lipsit de apărare. aceste tăceri solide, grele le sunt foarte folositoare acelora - puţini - care pot să le suporte, deoarece ajung să inducă o senzaţie fizică precisă a micimii omului în comparaţie cu universul. în faţa valului de tăcere nu mai contează mofturile şi pretenţiile. e ca un zid de netrecut. în larmă, omul se simte puternic. în linişte însă, descoperă cât e de neînsemnat şi de mărut este de fapt. (p.185-186)

josep pla, strada îngustă, editura rao, bucureşti, 2009, traducere (excelentă!) de christina anghelina, 250 pagini

o altă (şi bună) impresie la adina.

maturizare

nu cu mult înaintea ultimelor alegeri, credeam în miracole. pentru poporul român. în cei 20 de ani de neo-comunism, încă aşteptam o clasă politică interesa(n)tă, măcar în al 12-lea ceas. acum mi se pare o iluzie, un semn de imaturitate socială şi istorică să mai cred că după un secol de zădărnicie românească, în câţiva ani totul se va pune pe picioare.

acum m-am maturizat. îmi dau seama că lucrurile se vor schimba doar cu generaţiile. numai după ce vor dispărea - prin moarte - cei de la putere şi copiii lor cu decapotabile, abia atunci ne vom putea aştepta ca lucrurile să se îndrepte. spre ce anume, vor şti alţii.

datoria noastră este să construim. încet, aşa cum şi-au construit generaţiile din occident capitalismul de azi. au prosperat, războiul apoi le-a distrus totul, apoi au luat-o de la capăt. cultura muncii şi nu a furatului, cultura proiectelor pe termen mediu şi lung (cincinalele comuniste nu erau o glumă), cultura responsabilităţii faţă de ceilalţi. acestea nu vor putea fi semănate niciodată de către ţăranii dezrădăcinaţi, aduşi la oraş de comunişti să muncească-n uzine şi să locuiască-n blocuri.

atâta vreme cât acceptăm bandiţi ca ion iliescu (cu mineri), hoţi deştepţi ca adrian năstase (cu mătuşi) sau proşti ca adriean videanu (om de afaceri incompetent politician), escroci ca george becali (care smulge lacrimi când intră la puşcărie) şi mămăligi ca emil boc - fără a-i pedepsi în vreun fel când greşesc - neexistând nici un control în respectarea legii -, nu vom schimba lucrurile în mod esenţial. iar când toţi aceştia ne iau banii cu inpotenţa lor, iar noi nu ne unim pentru a ne opune (grecii au făcut-o), la revedere.

mie nu-mi rămâne decât să-mi fac treaba la mica mea afacere privată, să schimb puţin oamenii cu care lucrez. şi de ce nu? scriind şi aici, post cu post, pe blog. nu va fi zadarnic.

iubire versus virtute

tocmai ce-am văzut la hbo îndoiala, un film cu meryl streep şi philip seymour hoffman. nu spun nimic de magistralele roluri ale celor doi - cele două confruntări psihologice cum să nu mă dea pe spate? -

ci de ideea clară a filmului (a lui john patrick shanley) că între iubire (inclusiv cea "păcătoasă") şi virtute (instituită de sfântul pavel în sânul bisericii) este o permanentă luptă. iar balanţa dintre cele două zgârie şi macină şi ia forma îndoielii.

iar reuşita filmului este că această luptă / îndoială pare a ieşi din lume, lume niciodată pregătită pentru decizia finală.

of!

a murit şi saramago!...

decadentissimo sau enciclopedia decadenţei

am simpatizat cu jean des esseintes nu prin sofisticăria, estetismul sau nevroza sa, ci prin obstinaţia cu care căuta plăcerea.
sictirit de natura din jur (mai ales cea umană) - romanul a fost tradus în engleză against nature - des esseintes îşi vinde castelul prăfuit şi se mută la periferie. aici se-nconjoară de felurite obiecte şi trăieşte din savoarea lor şi din amintiri. din păcate, e impotent.

huysmans începând cu acest roman bate în cuie modernismul, proclamă libertatea prin plăcere estetică, precursor al lui proust şi wilde, cultivă hedonsimul ca dispreţ bla-bla-bla.

dar deşi pare teribil de serios şi sofisticat, de peste tot curge o ironie fină, ca polenul.
de pildă, cumpără o ţestoasă căreia-i împodobeşte carapacea cu pietre preţioase doar ca s-o admire târându-se pe covorul oriental. şi broasca moare.
de pildă, se cuplează cu o acrobată bărbătoasă pentru că-i place să fie dominat, dar dă de o neroadă. aşa că trece la un licean.

• de pildă, iubeşte literatura latină - petronius, apuleius, commodius - dar ajunge repede la literatura franceză.
• de pildă, iubeşte tabloul lui gustave moreau (salomeea) - o pictură subtilă, preţioasă, scăldată în antică visare, într-o corupţie veche, departe de moravurile noastre (p.41) - dar trece repede la gravurile ciudate ale lui goya.

• de pildă, corupe un minor doar ca acesta, cuprins de patimi, să se răzbune apoi pe societate - fă-le altora ce nu vrei să-ţi facă ei; cu maxima aceasta vei ajunge departe - dar acesta îl lasă baltă.
• de pildă, iubeşte pe schopenhauer, ce predică neantul existenţei, avantajele singurătăţii, avertizând menirea că, orice ar fi făcut, spre orice s-ar fi întors, avea să rămână nefericită (p.63), dar consumă evantaie de parfumuri şi orgi de gusturi.
• iubeşte pe baudelaire, verlaine şi mallarmé, poe, d'aurevilly, villiers - dar numai operele bolnave, consumate şi iritate de febră.

cu alte cuvinte, eroul nostru îşi ia de fiecare dată ţeapă, nu reuşeşte să facă nimic, şi nu-i rămâne decât să se-ntoarcă, sub lentila sa estetă - la o viaţă comună.

rezumatul înţelepciunii umane este să lungeşti cât mai mult lucrurile; să nu spui niciodată un "da" hotărât; fiindcă nu poţi manevra generaţiile decât atunci când le faci să-şi pardă vremea fără rost. (p.125)

joris-karl huysmans, în răspăr, editura univers, bucureşti, 2008, traducere de iulia bodnari şi irinel antoniu, 158 pagini

tabloul este pictat de gustave moreau, salomeea (1876)