kfk

un scriitor care nu scrie e un monstru care invită la nebunie.

(convorbiri cu janouch)

actualitatea lui stendhal

este destul de greu să vorbeşti despre o carte atât de clasică, stoarsă pân-acum de mii de critici, profesori, scriitori şi cititori. dar risc un pic, şi nu mă pot abţine să nu scriu câte ceva, mai ales că mi-a plăcut tare mult, recitind-o după 17 ani, din simplul motiv că este o traducere nouă, a irinei mavrodin, curajoasă după cea de-atâtea ori reeditată a lui gellu naum.

cine nu ştie subiectul? julien sorel, un sărac mediocru dar frumos vrea să parvină şi pentru asta seduce două femei - o nevastă şi o fecioară. evident, trebuie să plătească pentru asta. şi moare.

dar ceea ce vreau să spun sunt două lucruri:

1. actualitatea eroului - toţi suntem julien sorel

cum ai fi putut ghici că sub acest chip de fată, atât de palid şi de blând, se ascunde o hotărâre de nestrămutat de a muri mai bine de mii de ori decât de a nu face avere (p.37), ei bine, stendhal mi l-a făcut atât de simpatic, că mi l-am imaginat ca pe un candidat venit la biroul nostru de recrutare să-şi caute job - aceleaşi neconcordanţe între declaraţii şi fapte, aceleaşi ambiţii, aceleaşi greşeli. se trezeşte spunând prostii, face gafe, e inconstant etc.

ceea ce am învăţat de la personaj este totala sa voinţă de a învăţa de unde poate, de a experimenta situaţii care să-l ducă la poziţia socială pe care o visează. o permanentă descoperire de sine se petrece cu julien, de la început, de când deschide ochii asupra lumii, până în momentul morţii. este un monstru de luciditate şi de analiză.

stendhal e foarte blând cu julien, îl povesteşte cu ironie condescendentă: mărturisesc că slăbiciunea de care julien dă dovadă în acest monolog nu îmi dă o prea bună părere despre el. ar fi vrednicul camarad al acelor conspiratori cu mănuşi galebene, care vor să schimbe tot felul de a fi al unei ţări mari, şi nu vor să-şi poată reproşa nici o zgârietură. (p.157) da, mă voi amuza când voi ridiculiza din plin această fiinţă atât de odioasă numită de mine eu. (p.434)

mi se pare bună remarca traducătoarei din prefaţă cum că sorel ar fi un străin camusian avant la lettre. ca şi meursault, julien sorel e străin de ceilalţi, preferă de fiecare dată să fie singur, nu-i înţelege pe ceilalţi şi îşi doreşte să moară:

lăsaţi-mi viaţa mea ideală. micile hărţuieli, amănunte din viaţa reală, mai mult sau mai puţin jugnitoare pentru mine, m-ar scoate din Cer. fiecare moare cum poate; eu nu vreau să mă gândesc la moarte decât în felul meu. ce-mi pasă de ceilalţi? relaţiile mele cu ceilalţi vor fi tăiate brusc. vă rog să nu-mi mai vorbiţi despre aceşti oameni; îmi ajunge să-i văd pe judecător şi pe avocat. (p.501) este ciudat totuşi că nu am cunoscut arta de a mă bucura de viaţă decât după ce mi-am văzut sfârşitul atât de aproape. (p.502)

2. amorul raţional

în cuplurile cărţii, dragostea e aspru criticată. dacă pentru domnişoara de la mole, legătura cu julien e doar un joc de orgoliu şi voinţă, iar pentru julien, ambele legături sunt doar experienţă, eroina cărţii e doamna de rênal - doar ea se abandonează total, până la iraţiune, amorului faţă de atât de tânărul amant. ca atare, dispare şi ea la scurt timp după moartea lui julien.

mi-a plăcut însă cum stendhal se arată zgârcit cu dragostea bărbaţilor. jocurile de-a amorul ale lui julien sunt doar pariuri cu sine însuşi (chiar în clipa în care orologiul va bate ora zece, voi săvârşi ceea ce mi-am făgăduit toată ziua că voi face în seara sta, sau, dacă nu, voi urca în camera mea şi îmi voi zbura creierii - p.69). iar după prima experienţă sexuală cu doamna de rênal, se întreabă:

Dumnezeule! să fii fericit, să fii iubit nu-i decât atât? ... asemenea soldatului care se întoarce de la paradă, julien avu grijă să-şi treacă prin minte cu cea mai mare atenţie toate amănuntele purtării sale. - am făcut oare tot ceea ce îmi datoram mie însumi să fac? mi-am jucat oare bine rolul? (p.102)

iubirea bazată pe raţiune este, fără îndoială, mai înţeleaptă decât iubirea adevărată, dar ea nu are dcât puţine clipe de entuziasm; se cunoaşte prea bine pe sine şi se judecă fără încetare. (p.383)

per final, romanul şi pentru mine e o capodoperă, mi se pare surprinzător de actual, şi mă gândesc că a fost scris înaintea romanelor lui flaubert şi dostoievski. mă bucur că l-am recitit acum, după marea dezamăgire cu mănăstirea din parma.

stendhal, roşu şi negru, editura leda, bucureşti, 2007, traducere de irina mavrodin, 534 pagini.
coperta de walter riess

ford, godard, truffaut...

stradă-ngustă, proză largă

cine-i acest autor, josep pla (1897 - 1981)?
publicat în această colecţie prestigioasă rao, în serie de autor?
scriitorul a fost unul foarte popular printre conaţionali.
tot printre conaţionali, asocierea cu franchismul îi umbreşte acum opera.

romanul înseamnă de fapt mici poveşti satirice despre viaţa la ţară. în catalonia. la torelles. mai precis pe strada îngustă, unde un medic veterinar tânăr se mută din barcelona.

întâmplările nu sunt extraordinare, dar cu miez, cam în genul mai proaspetei medgidii, oraşul de apoi.
de pildă:

• înghiţirea unui ban de către un copil atrage familie o tragedie - pentru ei nu mai contează nimic pe lume decât să audă odată clingul în oliţă.
• o vecină aşteaptă de ani o partidă de amor cu soţul ei mototol şi mic - treaba trebuie să meargă ca unsă.
• un frizer îşi scoate de bunăvoie o măsea sănătoasă doar ca să-i demonstreze nevestei îndărătnice că o extracţie nu-i mare lucru - dar nu convinge.
• cel mai bogat om din oraş e atât de zgârcit că arată ca un cerşetor - iar fapta sa de vitejie?: să nu-şi pună izmene iarna.
• o bătrână scoate salteaua de sub fiul şi nora alături de care locuieşte ca s-o pună sub celălalt fiu care vine de la oraş în vizită - fapt ce e comentat şi răs-comentat: e corect? e drept? e exagerat!

eu unul m-am distrat pe cinste!

era o linişte absolută în casă, liniştea aceea grea a satelor, care pe mine mă sperie şi mă face lipsit de apărare. aceste tăceri solide, grele le sunt foarte folositoare acelora - puţini - care pot să le suporte, deoarece ajung să inducă o senzaţie fizică precisă a micimii omului în comparaţie cu universul. în faţa valului de tăcere nu mai contează mofturile şi pretenţiile. e ca un zid de netrecut. în larmă, omul se simte puternic. în linişte însă, descoperă cât e de neînsemnat şi de mărut este de fapt. (p.185-186)

josep pla, strada îngustă, editura rao, bucureşti, 2009, traducere (excelentă!) de christina anghelina, 250 pagini

o altă (şi bună) impresie la adina.

maturizare

nu cu mult înaintea ultimelor alegeri, credeam în miracole. pentru poporul român. în cei 20 de ani de neo-comunism, încă aşteptam o clasă politică interesa(n)tă, măcar în al 12-lea ceas. acum mi se pare o iluzie, un semn de imaturitate socială şi istorică să mai cred că după un secol de zădărnicie românească, în câţiva ani totul se va pune pe picioare.

acum m-am maturizat. îmi dau seama că lucrurile se vor schimba doar cu generaţiile. numai după ce vor dispărea - prin moarte - cei de la putere şi copiii lor cu decapotabile, abia atunci ne vom putea aştepta ca lucrurile să se îndrepte. spre ce anume, vor şti alţii.

datoria noastră este să construim. încet, aşa cum şi-au construit generaţiile din occident capitalismul de azi. au prosperat, războiul apoi le-a distrus totul, apoi au luat-o de la capăt. cultura muncii şi nu a furatului, cultura proiectelor pe termen mediu şi lung (cincinalele comuniste nu erau o glumă), cultura responsabilităţii faţă de ceilalţi. acestea nu vor putea fi semănate niciodată de către ţăranii dezrădăcinaţi, aduşi la oraş de comunişti să muncească-n uzine şi să locuiască-n blocuri.

atâta vreme cât acceptăm bandiţi ca ion iliescu (cu mineri), hoţi deştepţi ca adrian năstase (cu mătuşi) sau proşti ca adriean videanu (om de afaceri incompetent politician), escroci ca george becali (care smulge lacrimi când intră la puşcărie) şi mămăligi ca emil boc - fără a-i pedepsi în vreun fel când greşesc - neexistând nici un control în respectarea legii -, nu vom schimba lucrurile în mod esenţial. iar când toţi aceştia ne iau banii cu inpotenţa lor, iar noi nu ne unim pentru a ne opune (grecii au făcut-o), la revedere.

mie nu-mi rămâne decât să-mi fac treaba la mica mea afacere privată, să schimb puţin oamenii cu care lucrez. şi de ce nu? scriind şi aici, post cu post, pe blog. nu va fi zadarnic.

iubire versus virtute

tocmai ce-am văzut la hbo îndoiala, un film cu meryl streep şi philip seymour hoffman. nu spun nimic de magistralele roluri ale celor doi - cele două confruntări psihologice cum să nu mă dea pe spate? -

ci de ideea clară a filmului (a lui john patrick shanley) că între iubire (inclusiv cea "păcătoasă") şi virtute (instituită de sfântul pavel în sânul bisericii) este o permanentă luptă. iar balanţa dintre cele două zgârie şi macină şi ia forma îndoielii.

iar reuşita filmului este că această luptă / îndoială pare a ieşi din lume, lume niciodată pregătită pentru decizia finală.