paris versus new york

de vahram muratya, aici.

camere cu reducere în cairo

de cătălin tolontan

sudamerica livrească

niste bloguri de carti au fost somate sa raspunda la o intrebare dubla. care e cel mai bun – si care e cel mai overrated – autor sudamerican din sec 20.

eu   cei 3 prozatori sudamericani favoriti: Jorge Luis Borges pentru Aleph si Cartea de nisip Juan Rulfo pentru miraculosul Pedro Páramo Ernesto Sábato pentru Abbadón Exterminatorul cel mai overrated este, evident, Marquez, cu Un Veac de Singuratate, net inferior – dupa mine – Dragostei in Vremea Holerei. de aceea, ma gandeam sa pun poza autorului cu ochiul invinetit de Llosa, insa aleg pe alti doi autori: tloni imi place Borges pt c-a venit din Viitor si controleaza un amplificator de radiatii, foarte intense si inguste, cu mare directivitate si utilizari variate. nu-mi place Un Veac de Singuratate pt ca e reproducerea latino a Muntelui Vrajit, chiar daca aproape la fel de high ca varful german. dreamingjewel in universul meu, care este o biblioteca – sau viceversa, in biblioteca mea, care este un univers – exista un singur zeu si acela e Borges, un creator plin de imaginatie si spirit ludic, care nu ia regulile foarte in serios. desi, desigur, se mai insinueaza pe acolo si arhanghelul Gabriel [Garcia Marquez] si Triada de slujitori ai Splendidei Sobrietati Subtile, pre numele lor Bolano-Onetti-Rulfo. daca ne pastram in conventia initiala, "scriitori de limba spaniola”, atunci universul meu n-are diavol, pentru ca opusul in toate al celor de mai sus ar fi Pedrept-Preahulitul Paulo Coelho. care, insa, e de limba portugheza. in lipsa unui diavol, sa zicem doar ca nu inteleg de ce lui Adolfo Bioy Casares i s-a permis sa sada la masa cu zeii... adinab scriitorul latino-american preferat este fara indoiala Mario Vargas Llosa, el cel care-i povestasul perfect. le are pe toate: looks, faima, glorie, inamici faimosi, cartografiaza ca nimeni altul structurile puterii si ilustreaza cu pricepere revolta, rezistenta si infrangerea. ma astept ca in orice clipa sa-i creasca si o pereche de aripi. scriitorul cel mai overrated, pe de alta parte, este fara indoiala cel care ilustreaza in mod ilustru absenta tuturor calitatilor de mai sus. incepe cu "co", se termina cu "elho" si este pare-se brazilian. zum daca e voie sa alegem scriitori pe care nu i-am citit in totalitate – nici macar in mare parte – atunci il aleg si eu pe Julio Cortazar, fie si numai pentru ca de fiecare data cand zbor cu avionul la amiaza caut cu privirea o insula. as putea sa-l trec ca favorit si pe Roberto Bolano, mai recent descoperit si direct in suflet intrat. si ar trebui sa plec usor capul in directia domnului Vargas Llosa, care m-a salvat, candva demult, amintindu-mi ca Garcia-Marquez nu-i singurul scriitor sud-american. iar altfel, ma alatur celorlalti si protestez impotriva "realismului magic" care ne-a impuiat capul. ca nu e vina scriitorilor pusi langa formula asta, e o cu totul alta problema. utopia daca antagonistul meu preferat a fost un mistret, autorul meu preferat de limba spaniola e un autor de limba portugheza. desi stangist, José Gomes Ferreira a facut cinste speciei om cu Miraculoasa Aventura. in plus, e atat de obscur incat nici n-a fost tradus in engleza. supraevaluat cu Nobel, Pablo “Chain Letters Branzoase in Powerpoint” Neruda. micawber cel mai putin ma entuziasmeaza asa-zisii realisti magici in cap cu G. Garcia Márquez [nu dau si alte nume pentru a nu fi sfasiat de admiratorii autorilor in chestiune], caci mi se pare ca dau cu tunul dupa muste si – s-o zic pe sleau – pentru ca n-am organ pentru genul respectiv. nu-mi displac Cervantes sau Baltasar Gracián. mai ales cel dintai e surprinzator de viu pentru un contemporan al John Donne. ca sa revin mai aproape de timpurile noastre, l-as pomeni pe Camilo José Cela, [a]cela din Stupul, care imi place din aceleasi motive pentru care nu ma incanta realistii magici. ¡olé! delaskela 1. eu unul pariez pe Ray Loriga [nascut in ‘67], un Kerouac spaniol, si care zice‚ in Heroes, "am visat ca aveam un pistol de argint.un pistol foarte frumos.mai intai trageam in tipul care l-a impuscat pe Lennon si ma gandeam: pe asta l-am aranjat. si pe urma ma apucam sa trag in toata lumea". 2. si pe Isabel Allende , din care am citit Casa Spiritelor, pentru ca a dat un film super. 3. nu-mi place domnul Paulo Coelho, dupa Alchimistul. caligraf la 9 ani scrie o poezie pentru aniversarea unui unchi si o poveste cu catelul Loyal, care moare ca sa salveze o fetita din miinile unor banditi, proza parindu-i-se mai grea, asa cum avea sa i se para mereu, la 12 scrie poeme lugubre, primite entuziast de familie, si planuieste o epopee care sa cuprinda toata istoria lumii, dar o pneumonie il opreste dupa cele 20 de pagini despre epoca de piatra, mai tirziu scrie Istoriile cu cronopi si glori, Ocolul zilei in 80 de lumi si celelalte – carti-sotron, carti-machete, carti-almanah, instructiuni pentru plins, manuale de speologie la domiciliu, telegrame, proeme si peome – povestindu-ne in intregime si atit de minutios incit devenim fantastici : Julio Cortázar. nu am un scriitor de limba spaniola care sa-mi fie cu deosebire nesuferit, nesuferita mi-a devenit o formula pe care o intilnesc frecvent cind vine vorba de literatura din America de Sud, realism magic-Márquez-realism magic-Márquez, ca si cum toti scriitorii de-acolo s-ar defini in legatura cu realismul magic [realitatea fiind oricum magica, cf. Julio Cortázar]. reductio García Márquez a fost cel care m-a captivat cu portretul dictatorului singuratic din Toamna Patriarhului. un dictator decrepit si libidinos, suprasaturat de propria persoana cu accese paranoice si o hernie de dimensiunea unui avorton pe care-o purta de colo, colo si o mangaia dragastos. probabil maniera dementa a scriiturii cu fraze intinse pe zeci de pagini si punctuatia deliranta a fost ceea ce m-a captivat, dar si o fraza geniala de la final "a fost gasit mort in palatul prezidential, la o varsta undeva intre 107 si 232 de ani".. fiindca n-am fost niciodata tentat sa-i rasfoiesc vreun volum, si chiar daca tema sesiunii e scriitori de limba spaniola, Coehlo castiga trofeul din fecale, cel putin pe filiera sud-americana. probabil cea mai buna descriere a volumelor sale e literatura de toaleta, sau de avion. imi povestea tovarasul Caligula, la fiecare calatorie cu avionul nu dadea decat peste romanele sale. ergo, un zbor de 3 ore = un roman de Coelho. marinanton autorul meu favorit de limba spaniola: Jorge Luis Borges. argumentul? iata un citat din autor: "eu trebuie sa raman in Borges, si nu in mine insumi [asta, presupunand ca eu insumi exist], dar adevarul e ca ma recunosc mai putin in cartile lui decat in multe altele, sau decat in staruitorul vaiet al unei ghitare. cu ani in urma, am incercat sa ma eliberez de el si am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar si acest joc ii apartine acum tot lui Borges, astfel incat voi fi silit sa imaginez alte lucruri. viata mea nu este, asadar, decat o goana si, putin cate putin, pierd totul si totul trece in stapanirea uitarii, sau a celuilalt. nu stiu care dintre noi asterne aceste randuri." autorul de limba spaniola care mi se pare cel mai overrated: Che Guevara, socotit de multi, dincolo de statura lui de revolutionar de profesie, un mare poet si ganditor. argument? poemul sau Hasta la Victoria Siempre din care-mi permit sa citez prima strofa: "la drum inflacarat poet al aurorei pe cararile ascunse si parasite sa eliberam crocodilul cel verde pe care il iubesti atat."

cazacul lui cehov

(de ziua naşterii scriitorului)

cehov are o povestire în care un gest spontan şi de bun simţ ratat strică o viaţă - nu, nu e vorba despre vreun omor, ci despre un conformism banal:

povestirea
o pereche de însurăţei se întoarce de la biserică în ziua de paşte. a sfinţit cozonacul pe care urmează să-l împartă celorlalţi acasă, la conac. sunt veseli pentru că e primul paşte după căsătorie. iată că din brişcă, văd un cazac bolind pe marginea drumului. acesta le cere puţin cozonac. bărbatul vrea să-i dea, nu şi nevasta:

- nu-l dau! trebuie să ţii rânduiala. doar nu-i franzelă, e cozonac sfinţit şi-i păcat să-l tai aşa, fără rost.

iaca, nu mă lasă nevasta, zice mul şi cei doi pleacă. ajuns acasă, nimic nu-i mai prieşte. nu mai simte sărbătoarea. îl tot mustră părerea de rău după omenie. mila. se întoarce, dar nu mai găseşte cazacul. face reproşuri nevestei, aceasta îşi iese din pepeni şi el o vede brusc rea, neomenoasă şi proastă. se ceartă.

omul merge apoi să se-mbete, se ceartă iar. urmează alte beţii şi alte certuri. începe prăbuşirea, năruirea. cehov încheie:

toate belelele astea, ticea el, îi căzuseră pe cap, din pricină că nevastă-sa era o femeie rea şi proastă, şi că Dumnezeu se supărase pe amândoi... de atunci, de când cu cazacul cel bolnav. se îmbăta din ce în ce mai des. când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz umbla prin stepă, şi aştepta să-i iasă cazacul în cale... (p.681)

întrebarea

întrebarea mea nu-i priveşte pe cei doi tineri însurăţei, pe bărbatul scrupulos sau pe femeia obtuză, ci este acasta: câţi dintre noi vom fi fiind în viaţa noastră cazaci?

a.p. cehov, cazacul, în opere, vol. 3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p. 677-681, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

spre libertate

la lansarea de aseară, de la m.ţ.r. mircea mihăieş într-un limbaj voit pompos a vorbit despre visceral şi tehnologic, mircea cărtărescu, într-un limbaj obişnuit, a vorbit despre criza metafizică a omului de la 50 de ani, iar cristian teodorescu, într-un limbaj entuziast, a vorbit despre o carte perfectă.

eu adaug că am găsit în cele 31 de poezii o dorinţă de "dezmembrare a iluziilor", pentru găsirea unei libertăţi viitoare - care poate fi şi moartea. dar libertatea mai înseamnă şi luciditate-îndoială-mirare-tandreţe.
o poezie profundă şi uşor tristă.

trebuie lăudată neapărat editura timişoreană brumar, care a măiestrit aşa bijuterie de carte, cu pagini lucioase, filigrate, cu desene de constantin răducan. ca bibliofil, mă simt măgulit.

mi-a plăcut cel mai mult ultima poezie:

viaţa mea mamă

Într-un vis nepotrivit o văd pe mama

stând fără vârstă

ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredităţii

şi dezghiocând păstăile de mazăre dulce (Pisum sativum)

(o imagine din care nu mai plecăm)

Şi boabele cad în vasul cu smalţul ciobit

precum lacrimile vechilor regi în pocale de aur

dar boabele acelea pe nimeni nu vor mai hrăni

Aşa cum ştiu că inima mea a bătut prima dată în trupul tău, mamă,

ca în cel mai fericit întuneric

Ştiu că şi zilele vieţii mele încap în câteva păstăi

De acolo, din copilăria mea

pe pragul dintre înainte şi înapoi mama dezghioacă şi-acum

păstăile cu mazăre dulce pentru nici o masă

Imaginea de atunci călătoreşte prin fire nevăzute până la mine

într-o palpitaţie a inimii, într-o durere ascunsă în stern,

într-o scrisoare din armată rătăcită prin alte războaie

Linia vieţii mele începe în palma ta mamă

Şi palma ta e de acum sub pământ

ioan morar, paloarea, editura brumar, timişoara, 2010, 68 pagini

la trecutu-ţi mare, care viitor?

experienţa

sunt continuu sub o permanentă stupoare când în interviurile de recrutare (da, lucrez într-o companie de resurse umane!), oamenii muncii nu ştiu să-mi spună ce se văd făcând la 60 de ani (şi nu, nu e întrebarea aceea cu 5 ani). cel mai "bun" răspuns e "nu m-am gândit", sau "s-ajung io la vârsta aia!".  unii cad pe gânduri, şi-şi imaginează - poate pentru prima oară-n viaţă - ce se văd ei făcând la 60 de ani. 

alţii povestesc despre ce vor deţine: o casă (pe pământ), nepoţi, o pensie sau firma proprie. 

ce firmă? întreb.

nu s-au gândit. încă. 

şi n-au făcut nimic s-o construiască. totul e în ceaţă, într-un viitor prea depărtat pentru a începe acum.

mai spun unii că muncesc - pentru ce-au învăţat de la părinţi - pentru familie şi-un trai decent. 

în dicţionar, decent e tradus ca pudic, cuviincios. iar viaţa noastră e oricum, numai pudică şi cuviincioasă nu.  numai să ieşi în stradă, să asculţi să te uiţi în jur: unde-i pudoarea şi cuviinţa?

bun, iau traiul decent ca ideal.

care ţi-e scopul vieţii? care ţi-e idealul? întreb provocator. 

... şi discuţia de încheie în tăcere, schimb subiectul şi trec la aşteptările salariale.

planuri

m-aştept de la cei care-şi doresc o carieră fulminantă la un plan de dezvoltare pe câţiva ani, cu muncă şi dat în brânci. în 2 ani ajung x, în 5 ani y, în 10 ani ajung ce-mi doresc. îmi doresc o firmă, în 5 ani strâng bani, în 7 îmi scot investiţia şi în 10 ani mă îmbogăţesc cu x în conturi. 

rar văd aşa ceva. doar supravieţuirea, de azi pe mâine. şi speranţa unui noroc obscur sau  a unei conjuncturi favorabile. nu îmi convine, asta este.

exemple

la interviurile pentru primul loc de muncă, absolvenţii îmi spun ce mult le-ar plăcea să facă y, dar în perioada de probă nu le mai place - muncesc prea mult pe bani puţini. toţi au colegi care nu ştiu cum, dar deja câştigă dublu. cât despre profesorii şi părinţii lor cărora le-a trebuit vreo 30 de ani să-şi mobileze o casă şi să-şi ia o maşină, ei nici nu mai există.

zilele trecute, la camera de comerţ din bucureşti, trei judecătoriţe bărfeau şi se băteau de muscă în dosul paravanelor, dincolo de care eu aşteptam de jumătate de oră cu trei file pentru un dosar. altele se plimbau pe hol cu cutii de săpun lichid (pesemne pe cel de la baie îl furase cineva) înainte şi-napoi. ele munceau. iar  acum, că boc le-a tăiat salariul, de ce să n-o lase mai moale? ce contează ce-o să fie? să iasă colo anii de pensie...

ţara

nici unul dintre noi nu avem ţeluri pentru ţară, multora dintre noi, noţiunea însăşi de "ţară" ne face să râdem.  n-o vedem dincolo de chipul slut al lui băsescu, de rânjetul iliescian sau de parlamentarii impotenţi. ne uimeşte entuziasmul japonezilor de după război când au pus umărul să devină putere mondială, ne uimeşte germania de după război. dar atât. cine mai are nevoie de exemple, de modele, mai bine le luăm la mişto, să le mai scurtăm din nas, ştim noi cum au ajuns modelele modele... ne interesează altceva mai mult decât lungul nasului, decât salvarea pielii?

iar îmbogăţiţii noştri, aţi văzut vreunul să vină cu un proiect de anvergură pentru ţară, cu care să ne dovedească "geniul" lor antreprenorial?

n-avem, suntem săraci. de un proiect de viaţă, pe care să-l urmăm cu trudă şi abnegaţie. de un proiect de românie. nu ne vedem viitorul de-a doua zi, cum să-l vedem pe cel al ţării?

poza de aici.