şah la rege?

toată lumea arde de declaraţiile lui traian băsescu referitoare la fostul rege mihai. evident, băsescu nu e la prima gafă cât capra. în fine, la ce să ne aşteptăm din partea unui om incult cum e actualul preşedinte? la cunoştinţe istorice? la bun simţ? la viziune politică? politicieni cu aşa ceva îi numeri pe degete pe la străini, darmite pe la noi.

însă ceva mă pune pe gânduri: 

este monarhia o alternativă prezentă la haosul românesc? 

cu alte cuvinte, o posibilă regină margareta şi un principe radu pot fi utili româniei actuale? căci e clar, bătrânul rege mihai iese din discuţia despre conducerea efectivă. mai precis, dincolo de aspectele emoţionale ce însoţesc regalitatea românească ale fiecăruia dintre noi, - carol întâi cu independenţa, ferdinand cu unirea, carol al doilea cu interbelicul, aristocratismul, dar şi camarilele - sub aspect practic, sistemul monarhic mi se pare acum, în condiţiile de post comunism pseudo-democratic, o alegere nepotrivită. 

o regină margareta şi un principe radu?

în primul rând, lipsa unei experienţe politice şi de leadership a margaretei va duce probabil la înlocuirea incompetenţei actualei oligarhii neocomuniste cu o altă incompetenţă, din partea unei oligarhii monarhice. 

în al doilea rând, populaţia româniei - profund nearistocratică şi republicană - se va supune cu greu unui regim politic diferit. aş spune că ar putea avea loc mai degrabă o republicanizare a monarhiei decât o monarhizare a republicii. primele semne s-au şi văzut - le aminteşte şi băsescu - spiritul hrăpărţ in integrum al casei regale.

în plus, într-o monarhie, declaraţii ca ale lui băsescu ar fi pasibile de puşcărie pentru lezmajestate.  

nu, nu sunt de acord cu afirmaţiile lui băsescu vizavi de mihai. nu cred că regimul monarhic trecut a fost nociv româniei, ci, per ansamblu, benefic. însă sunt îndeajuns de realist să-mi dau seama că actualele persoane ce ar urma să ocupe tronul, în cazul unei reveniri la tron, nu sunt o alternativă la politica româniei pe termen scurt. 

cine ştie, în viitor, poate cu principele nicolae, următorul moştenitor (poza de sus), altfel vor sta lucrurile.

ce repede se recunosc între ei creatorii

credeam că cele mai frumoase cuvinte despre flaubert le-au scris charles baudelaire şi marcel proust, însă cititnd cartea de eseuri a lui mario vargas llosa, m-am răzgândit.

îmi dau seama, terminând cartea - a doua de eseuri llosiene pe care-o citesc (prima, scrisori către un tânăr romancier) - că scriitorii au rămas dintre cei puţini care mai scriu despre lectura aceea inocentă care lasă urme înăuntrul cititorului, care mişcă sufletul şi despre care nu poţi să scrii altfel decât cu emoţie. creatorii au un fler mai bun decât criticii când e vorba de noi talente. (p.33)

dar llosa nu se opreşte aici. continuă cu o altă parte, analiza "ştiinţifică", critică a romanului, apoi cu cea de istorie literară - prin prisma romanelor scrise înainte şi după.

împreună, cartea constituie o declaraţie de dragoste, cu toate faţetele ei, faţă de romanul doamnei bovary şi faţă de flaubert.

evident, cea mai frumoasă partea este prima, istoria personală a cititorului llosa - care regăseşte în bovary elementele căutate în romane: răzvrătirea, violenţa, melodrama şi sexul. care simpatizează cu personajul şi încearcă se regăsească în ea. care e avid de literatura construită în jurul lui flaubert.

eu mă bucur că emma încearcă să trăiască din plin în loc să-şi înăbuşe sentimentele, că n-are nici un scrupul când îşi confundă fundul cu inima şi că poate să creadă că luna există pentru a-i lumina ei alcovul. (p.24) povestea emmei bovary demonstrează că a vrea nu înseamnă a putea, că nu e de ajuns să ai tupeu şi să fii plin de imaginaţie pentru a avea succes în ceea ce-ţi propui. (p.169)

de ce e orgia perpetuă o carte excepţională? pentru că oferă multe perspective asupra unui singur roman, perspective la care eu nu m-am gândit o clipă, perspective ce fac din romanul lui flaubert o operă genială, un adevărat univers literar. ce probabil, încă mai aşteaptă şi alte perspective. 

câteva citate de flaubert, din corespondenţă:

• un suflet se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, aşa cum de departe judeci catedralele după înălţimea clopotniţelor. (p.30)
• marile genii se disting prin generalizare şi creaţie. ele rezumă într-un tip uman personalităţi diferite şi aduc în conştiinţa speciei umane personaje noi. (p.30)
• cărţile nu se fac precum copiii, ci ca piramidele, dup[ un proiect dinainte stabilit şi punând blocuri mari, unul peste altul, cheltuind energie, timp şi sudoare. (p.68)
• în scriitor se produce o dedublare constantă, în el coexistă doi oameni: cel ce trăieşte să cel care-l priveşte pe celălalt trăind, cel ce suferă şi cel ce care observă această suferinţă pentru a o folosi. (p.76)
• ca un obiect să devină interesant, e nevoie să-l priveşti îndelung. (p.110)
• din ură pentru realism am scris acest roman. (p.184)
• anormalitatea e la fel de legitimă ca şi regula. (p. 199)
• iată de ce iubesc Arta. pentru că acolo, în lumea ficţiunilor, cel puţin totul e libertate. îţi astâmperi orice poftă, faci ce vrei, deopotrivă rege şi popor, activ şi pasiv, jertfă şi preot. nici o limită; omenirea este pentru tine o paiaţă cu zurgălăi pe care o faci să-şi sune, la sfârşitul frazei, ca un măscărici, clopoţelul din vârful piciorului. (p.198)

mario vargas llosa, orgia perpetuă. flaubert şi "doamna bovary" (la orgía perpetua - flaubert y "madame bovary"), editura all, bucureşti, 2001, traducere de luminiţa voina-răuţ, 200 de pagini
coperta - oribilă! - de stelian stanciu

pulp nazi

iată imaginarul revistelor pentru tinerii americani ai anilor '60: nazişti cu femei în neglije.

ţin minte că şi în românia, după '89, apăruseră nişte benzi desenate, dar comice, cu ceauşescu, cu minerii. parcă de valentin tănase, că tot s-a deschis muzeul de bandă desenată.

de aici.

un vademecum conspiraţionist

poate n-am făcut tocmai bine să citesc ultimul roman al maestrului semiolog după ce i l-am recitit pe primul, numele trandafirului. pentru că acest ultim roman mi s-a părut mai slab.

poate dacă eco şi-a propus ca pe 450 de pagini, romanţat, să descrie istoria serviciilor secrete din italia şi franţa din a doua jumătate a sec.19, fără îndoială că a reuşit. să işte un scandal despre idiosincraziile antisemite a acelor timpuri, a reuşit.şi după cum spune personajul său, "a fost un bun povestitor, ar fi putut să devină artist. din câteva urme construise  un loc magic, centrul obscur şi lunar al complotului universal." (p.437)

însă din punct de vedere literar însă, umberto eco a eşuat lamentabil. inspirat probabil de dumas şi sue, a avut - poate - în minte romanele populare pe care aceştia şi le-au însuşit cu succes. însă ceea ce la aceştia era aventură, la eco e erudiţie plictisitoare, pe care deşi o piperează cu psihologisme psihanalitice, nu reuşeşte s-o resusciteze.

simone simonini, un italian mizantrop, trăieşte încă din copilărie cu frustrări şi nedreptăţi. aşa că se hotărăşte să se comporte machiavelic, să intre în diverse societăţi secrete, pe fondul zădărnicirii conspiraţiei universale evreieşti. şi să falsifice documente despre toate acestea.

dacă în numele trandafirului, referinţele filozofico-livreşti intră unitar în intriga poliţistă, în cimitirul din praga, ele chiar uzurpă intriga, cititorul asistând la descrieri pseudo-istorice de istorie modernă. mişcarea lui garibaldi, asasinatele regale, afacerea dreyfus ş.a. sufocă acţiunea şi doar ironiile şi glumele auctoriale te fac să mergi mai departe. 

evident, demontarea surselor absurde ale antisemitismului european - de care trebuie să ne distanţăm ironic, altfel devenim simone simonini - e probabil mesajul cărţii - unul teribil de curajos în epoca corectitudinii politice şi a hiper-mediatizării holocaustului. ar putea fi un semnal de alarmă pentru conştiinţa fiecărui cititor bombardat clipă de clipă de mesaje mass mediatice. iar dacă, după lectura cărţii, cititorul îşi va da seama din ce anume - de fapt -  i se formează opiniile şi credinţele, meritul cărţii lui eco e unul foarte mare.

de reţinut:
cine nu are principii morale se înfăşoară de obicei într-un steag, iar bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea rasei. (p.348)

duşmanul, ca să fie uşor de recunoscut şi de temut, trebuie să fie în casă sau în pragul casei. (p.348)

dacă aurul este prima putere din lumea aceasta, cea de-a doua este tiparul. (p.211)

umberto eco, cimitirul din praga (il cimitero di praga), editura polirom, iaşi, 2010, traducere de ştefania mincu, 450 de pagini

coperta de radu răileanu 



alte impresii la andrei oişteanu, vlad bogos, mihnea măruţă, cristian teodorescu, doru.

pestilenţe intelectuale

am o nedumerire. 

mai intru din când în când prin anticariate, unde dau peste unii intelectuali de sex masculin care put de-ţi mută nasul. mi s-a întâmplat chiar să ies imediat din prăvălie, sufocat. chiar şi la lansări de carte poţi da peste aşa ceva, printre scriitori, traducători - sunt atât de neglijenţi, că nu vrei să ai de-a face cu ei, ba chiar cauţi motiv să fugi. desigur, politeţea te împiedică să spui ceva, ca să nu jigneşti.

ce nu înţeleg este de ce, oricât de săraci ar fi, oamenii aceştia, cei mai mulţi peste 50 de ani, nu-şi spală regulat trupul şi hainele şi nu-şi cumpără un deodorant. ştiu, sunt preocupaţi mai mult de spirit, dar totuşi.

dacă nu le pasă de ei înşişi, de ce le-ar păsa de ceilalţi?

suntem noi liberi? mill ar zice că nu

dacă cineva comite un act care dăunează altora, atunci există, cel puţin la prima vedere, elementele pentru a-l pedepsi prin mijlocirea legii sau, acolo unde sancţiunile legii nu se pot aplica fără riscul de a greşi, prin forţa oprobiului public. un om poate face rău altora nu numai prin actele sale, ci şi prin pasivitatea sa... (p.19)

sfera libertăţii cuprinde:

1. domeniul lăuntric al conştiinţei - avem?

2. libertatea înclinaţiilor şi a năzuinţelor - avem?

3. libertatea asocierii indivizilor (p.20-21) - ne asociem?

cine ar putea oare calcula cât de mult pierde lumea în cazul celor la care însuşiri intelectuale promiţătoare se împletesc cu o fire timidă şi care nu îndrăznesc să urmeze nici o linie de gândire curajoasă, viguroasă şi independentă de teamă ca nu cumva ea să conducă la ceva ce ar putea fi considerat potrivnic credinţei sau imoral?! (p. 47)

înclinaţia fatală a oamenilor de a înceta să mai gândească asupra unui lucru atunci când în legătură cu el nu mai subzistă nici o îndoială este cauza a jumătate din greşelile pe care ei le fac. (p.59)

să se lase libertate deplină de manifestare diferitelor caractere omeneşti, câtă vreme aceasta nu prejudiciază pe alţii. (p.74)

nici o cârmuire realizată prin democraţie sau prin mijlocirea unie numeroase aristocraţii nu a reuşit sau nu putea reuşi, nici în actele sale politice, nici în opiniile, calităţile sau în turnura spirituală pe care le încurajează, să se ridice deasupra mediocrităţii, cu excepţia cazului în care Mulţimea suverană s-a lăsat singură călăuzită (lucru pe care, în momentele sale cele mai bune, l-a făcut întotdeauna) de sfaturile şi influenţa Unuia sau Câtorva mai înzestraţi şi mai instruiţi. începutul tuturor lucrurilor înţelepte şi nobile vine şi trebuie să vină de la indivizi. (p.86)

despotismul obiceiului este pretutindeni obstacolul permanent ce stă în calea dezvoltării omului, aflându-se într-o opoziţie neîncetată cu acea înclinaţie de a ţinti către ceva care este mai presus de obişnuit, înclinaţie denumită, după împrejurări, spiritul libertăţii sau al progresului, al perfecţionării. (p.91)

john stuart mill, despre libertate (on liberty), editura humanitas, bucureşti, 1994, traducere de adrian-paul iliescu, 150 de pagini

coperta de ioana dragomirescu mardare