emil mihai cioran exerciții de admirație (exercices d'admiration) ed. humanitas, bucurești, 1993 traducere de emanoil marcu 208 pagini broșate coperta: ioana d. mardare |
dor de admirație
în lumea asta în care pare că toată lumea ia pe toată lumea la mișto și batjocorește, cartea lui emil cioran e - paradoxal! - o biblie a onestității intelectuale față de intelectualitatea altora.
și asta și pentru că mi s-a făcut dor de un cioran "sănătos", altul decât cel din
caietele pe care le mai răsfoiesc din când în când. nu l-am mai citit de
acum trei ani, când cu scrisorile către wolfgang kraus, despre care am scris aici.
„exercițiile de admirație“ ale lui emil cioran
am reluat deci exercițiile de admirație, din care nu-mi aminteam decât eseul despre mircea eliade, ce mă entuziasmase în adolescență (când devoram orice apărea cu numele de eliade în ea), mai ales descrierea felului cum eliade pipăia cărțile - n-am întâlnit pe nimeni să le iubească atât ca el. n-am să uit niciodată înfrigurarea lui atunci când, sosit la paris după eliberare, le pipăia, le mângâia, le răsfoia; în librării exulta, oficia; era o vrajă, era idolatrie. (p.117)
am descoperit - parcă pentru prima dată - câteva „polaroide“ despre:
- francis scott fitzgerald, care într-o scurtă autobiografică - crack-up - șade noaptea treaz, cuprins de extaze pascaliene, dar cu care nu știe ce să facă, dovedindu-se un spirit de mâna a doua. dezabuzarea - retragere după un dezastru - e datul individului ce nu poate să se nimicească printr-o nenorocire, nici s-o îndure până la capăt pentru ca astfel s-o biruie. dezabuzarea e „semitragicul“ ipostaziat. (p. 180)
- borges are ca domeniu nuanța, dar ca ghinion celebritatea. totul la el este transfigurat prin joc, printr-un balet scânteietor de formule inspirate și de sofisme savuroase. (p.156) și cum să nu-l admire cioran pe borges după ce găsește în opera lui o sursă obscură pe care numai el, cioran trebuia să o știe?
- guido ceronetti, ascetul ratat ispitit de infern mizantrop fanatic vegetarian dostoievskian voyeur
- joseph de maistre și otto weininger sunt admirați pentru intransigențele, reacțiile, exagerările, absurditățile, paradoxurile, echivocul, provocarea pe care au lăsat-o în scrierile lor.
- samuel beckett, cu singura sa preocupare - el însuși - în atemporalitate și Discreție. dar mai cu seamă un iubitor al Cuvintelor - singura Certitudine. în lipsa lor, rămâne golit, nu-și mai găsește locul. (p.95) și cioran povestește cum a căutat într-o noapte împreună cu beckett, obsedați de echivalentul francez al cuvântului lessness. chiar dacă lumea s-ar prăbuși, [beckett] nu s-ar opri din lucrul început și nici nu ar schimba subiectul. (p.101)
este cel mai ne-cioranian volum cioranian, de „admirat“ mai mult față de celelalte cărți atât de personale, mizantroape și estetice. poate e de datoria fiecăruia să facem din când în când câteva exerciții de admirație. este perspectiva frumoasă și înnobilatoare a invidiei.
sursa foto
__________________________________________________________________