„emoția“ de mirela stănciulescu

mirela stănciulescu 

 emoția 

editura humanitas, bucurești, 2011 

 271 de pagini broșate 

coperta de andrei gamarț

ideea acestei cărți este aceasta - dacă adolescența este cea mai frumoasă etapă a vieții noastre, cum facem să n-o pierdem niciodată?

clara martin este elevă și are 17 ani. scrie un jurnal, în care se descrie urâtă şi lipsită de haz, cu coşuri şi ochelari, dar inteligentă; are capul în nori cu formă de inorog; iar din ei coboară zburători chipeși cu numele de edo. fata noastră are o minte clară şi talent la scris (cu carul). numai că nu scrie. ci se-ndrăgostește.


de un tânăr student, eduard, cam nepotrivit pentru ea, care-o complimetează, o așteaptă pe ploaie, să iasă de la olimpiadă, o cheamă la el acasă, apoi se și culcă cu ea. ea scrie, el desenează. ea e comună, el e înalt și frumos. dar va trebui să se-ntâmple ceva.

în partea a doua, lucrurile se cam schimbă. aflăm că povestea nu e chiar așa, cum o povestește clara. apare povestitorul, care aduce cu el alte perspectivele altor personaje. iar în partea a treia, același povestitor ne-o descrie din nou pe clara, dar după 20 de ani. e acum măritată, întreținută, duce o viață plictisitoare și comună, în românia anilor 95. și, dintr-o dată, și-amintește că viața ei va trebui să aibă acea emoție pe care-a pierdut-o. și va trebui să se întoarcă.

mirela stănciulescu scrie foarte bine, romanul este minunat structurat, are metafore frumoase, propozițiile curg lin, cuvintele sunt îngrijit alese. rămâi cu imagini izbutite - fata care înoată prin nori, trecutul care stă la masă, ascuns în fum de țigară, viața ca un băț de chibrit care trebuie să-ți îndeplinească menirea de a arde până la capăt.
privirea mea nu creează o nouă lume, ci doar recreează o lume existentă, printr-o emoție care sălășluiește peste tot în mine și îmi ține ființa laolaltă, dându-i sens. (p.90)

mi-a plăcut mult prima parte, jurnalul amuzant și auto-ironic al liceencei. iar singurul reproș pe care l-aș putea aduce romanului este chiar emoția, mai precis lipsa ei, pe care nu am simțit-o (eu, cel puțin), ca cititor. deși l-am citit cu mare plăcere (raţională).
nici o rupere de ritm, nici o picătură de sânge nu curge din paginile romanului. tot timpul, un elefant se mișcă agil și finuț printr-un magazin de porțelanuri, fără să clatine măcar vreunul.

 
sursa

„matei brunul“ de lucian dan teodorovici

lucian dan teodorovici 

 matei brunul 

editura polirom, iași, 2011

 399 de pagini broșate 

coperta de radu răileanu

de unul singur 

am pornit cu destule rezerve la lectura acestui roman, amânat luni bune, rezerve iscate de tema generală - comunismul, mai precis puşcăriile comuniste. în primii 10 ani de după '89, devorasem destul pe subiectul acesta - de la ierunca (fenomenul piteşti), noica (rugaţi-vă pentru fratele alexandru), până la cartea neagră a comunismului a lui courtois, soljeniţîn (ivan denisovici) şi nabokov (invitaţie la eşafod). 

dar s-o luăm sub beneficiu de inventar, mi-am zis şi-am purces. nu mi-a plăcut de la început, romanul se lasă greu, cu păpuşarul ciudat şi cu marioneta lui, vasilache, urmărit de miliţie; păpușar despre care aflăm că are rădăcini italiene - matteo bruno - şi, în cele din urmă, că nu mai are memorie. 

romanul devine interesant, pricepem că fiecare capitol (despre prezent) alternează cu un altul (despre trecut). matei brunul nu are memorie, dar autorul are, așa că ne-o spune. mai ales pe cea din pușcăriile obsedantului deceniu (1947 - 1950), cu torționari nebuni și vicleni care distrug trupul, dar mai ales spiritul. uranus, tașaul, peninsula, galați, iași - matei brunul / autorul ne duce prin toate astea. documentarea autorului se integrează perfect în economia cărţii. pe un ton neutru, jurnalistic, cu un limbaj comun. poate prea comun. 

am câteva scene impresionante: 

- una în care matei brunul îl învață pe un gardian, în baia închisorii,  cum să miște o marionetă, cu ajutorul sforilor. marioneta începe să danseze. muzica se naște din mișcări, devine din mută sonoră și personifică obiectele. minunată metaforă a artei care creează o altă lume, plină de lumină:

și-apoi, pentru că magia a umplut scorojita de baie, muzica și-a făcut drum și către urechile bătrânului gardian, bărbia acestuia a început să țină ritmul, primei viori i s-a alăturat un țambal, de undeva a răsunat o trompetă, iar spațiul a început să se lărgească, becul slab, murdar, al băii s-a spart și a slobozit lumina pe care-o ținea prizonieră, iar aceasta, însuflețită de eliberare, s-a colorat brusc în toate nuanțele, apoi s-a refugiat în zeci, în sute de alte becuri, care-au înghițit toate urmele de întuneric. (p.207)

- o altă scenă este cea a pușcăriei din peninsula. mai întâi este vorba despre vestea morții lui stalin, ce ajunge prin zgomot de clopote de departe, ca trâmbițele apocalipsei. orizontul însuși devenise rotund, forțându-te să te miști roată pentru a simți cercul marcat de-acel zvon prelung, cadențat, venit de pretutindeni și clătinând parcă și norii, făcându-i să se deșire în jos, apăsător, lăsând să curgă din ei umbre vagi, abia colorate de soare. (p.163) 

- nu departe de scena precedentă este scena zidului invizibil - format din urletele gardienilor, din somațiile soldaților cu mitraliere cocoțați în miradoare - care-i împiedică pe deținuți să ajungă la cel real, de sârmă ghimpată. iar matei brunul îndrăznește să treacă de acest zid mental/virtual, doar ca pipăie sârma ruginită, ca un mare exercițiu de „libertate“.  nu toți facem la fel?

despre un alt volum (ce mi-a plăcut mai mult) al aceluiași autor citiți aici.

nu povestesc romanul. el are o poveste interesantă, ce i-a convins pe majoritatea celor care au scris despre carte să o redea chiar cu amănunte. menționez doar că, la ultima pușcărie, matei brunul, printr-un accident, își pierde 20 de ani din cap, adică pe aceia de suferință - tinerețea „subversivă“ și cea „expiatoare“. așa că devine el însuși - un păpușar - o marionetă cu ligamente anchilozate și creier șters. păpușarii care-l iau în primire sunt doi - un securist, dumitru bojin, și o securistă seducătoare, eliza. 

și matei brunul ajunge un om nou, se uită la cinema la filme propagandistice cu eroi sovietici, își savurează sărăcia într-o garsonieră și abandonează arta păpușăritului muncii în șantier. dar parcă, până la urmă, matei brunul se trezește. renunță nu doar la vasilache - păpușa alter-ego ce l-a ajutat să se „recupereze“ - dar și la securiști. probabil  - autorul nu ne spune - dar matei brunul se va întoarce la pușcărie. va trebui să-și creeze din nou, probabil, o nouă memorie. singur.

cel puțin asta mi-a reieșit mie din romanul lui teodorovici. că, după ce am trecut, fiecare, prin comunismele noastre, prin exersarea dozelor de „brunizare“ (lașitate) dar și de „bojinizare“ (datorie față de cei de sus), va trebui să avem grijă de propria memorie. de muzica noastră interioară ce iluminează.

edward. jurnalul unui hamster

miriam elia & ezra elia
edward. jurnalul unui hamster, 1990-1990
 (the diary of edward the hamster) 
editura humanitas, bucurești, 2012
traducere de radu paraschivescu
92 de pagini broșate 
coperta de angela rotaru

la început, te-apucă drăgălășenia după un așa personaj ce-și consemnează, pentru postumitate, impresiile cotidiene de cușcă. orice copil - de 10 sau de 60 de ani - se va sensibiliza numai privind desenele.

apoi, după ce citești cărțulia - în vreo 15 minute - te întrebi: ce-i asta?
însemnările din subterană ale lui edward al nostru îl arată cam miz-hamster-op, ba chiar criminal. de pildă, omoară premeditat un confrate de cușcă. doar pentru că entuziasmul acestuia pentru viață îl scoate din minți.

vineri, 26 septembrie
spune că-l cheamă wolf, deși nu e lup.
e hamster.
am încercat să-l atrag într-o dezbatere despre natura captivității noastre, despre lipsa de conținut a vieții și despre dorința noastră irațională de a trăi.
a râgâit, a râs și a defecat în tava cu mâncare. ori e nebun, ori e de-o prostie rară. 
sunt distrus. (p.58)

dar să vedeți ce face cu o hamsteriță... dar mai departe nu scriu.

la ce bun scrisul? viața e o colivie de cuvinte goale. (p.49)

în fine, cartea nu e prea pentru copii. edward e un sastisit metafizic care pe mine m-a cam călcat pe nervi. dar e bine - totuși - că nu m-a lăsat indiferent.

ce-i drept, desenele sunt excelente! și iată, pot alcătui desenul animat următor:

margaretă de la o necunoscută

îmi place țara și orașul în care, la un colț umbrit de stradă, duminică seara, o tânără blondă mă oprește și-mi oferă o margaretă albă.

trebuie să ofer o floare cuiva complet necunoscut, îmi spune. eu îi mulțumesc, îmi pun floarea la buzunarul bluzei și merg mai departe. de-abia mai apoi m-am întrebat de ce tocmai eu, de-abia mai apoi m-am gândit de ce naiba n-am intrat în vorbă. însă tot drumul spre casă, am privit cu colțul ochiului, petalele albe ce-mi răsăreau de la piept, ca în tabloul cu proust.

iată cum mi s-a înfrumusețat memorabil o seară banală de duminică. 

rebecca lui hitchcock

un film foarte drag

alături de vertigo, cel mai aproape film al lui hitchcock îmi este rebecca, din 1940. 

pe lângă romanul de atmosferă al daphneei de maurier, regizorul adaugă fiecărei scene fragmente muzicale, ochi măriți de spaimă sau nebunie, dar mai ales lumini și umbre, cadre misterioase, din care cea mai reușită mi se pare cea celebră a prezenței în absență a rebeccăi, soția moartă. doar cu mișcări de cameră, pe cuvintele lui sir laurence olivier, hitchcock creează un adevărat personaj. iar dacă în scena în care chelăreasa de la manderley o povestește pe rebecca prin obiectele ei, aici, e însuflețită doar prin cuvinte, muzică și mișcare de cameră. cinema adevărat!

mai sunt scene memorabile pentru mine, fața terifiată în zeci de moduri ale nevestei gâsculițe, sau chipurile diavolești ale chelăresei (o dame judith anderson magnific pusă în valoare). 

ascultă zgomotul valurilor...  

 

ce bârfe?

filmul online aici.

_________________________________________________________________