ce să faci când cineva refuză să citească o carte

„cel mai frumos roman din lume“ după larry tremblay

am vrut să mi se povestească ceva

am rămas cu o restanță de anul trecut.
am fost pentru prima oară la un teatru, de fapt o casă cu măruntaie de cărămidă, aflată în spatele cec-ului mare, o casă ce răsuflă din toate încheieturile de bătrână și pe care, intrând în ea, o simt gatagata să cadă pe mine. casă care însă tace deîndată ce începe piesa.

doi actori: nicoleta lefter și ionuț grama. el ne întâmpină aproape gol, trântit pe jos. ea apare mai târziu, ascunsă într-un cub de cârpe, dincolo de un paravan. și începe jocul.

cele două personaje par frate și soră. apoi medic și pacient. apoi mamă și fiică. apoi prietenă și prietenă. apoi frate și soră din nou. apoi tată și fiică. și tot așa, în costume japoneze, înarmați cu accesorii și mașinării ciudate, mă duc pe alte tărâmuri magice, de mă amețesc.

simt la un moment dat că înnebunesc. nu mai înțeleg - cel puțin el, personajul masculin, trece ușor de la un rol la altul - mamă, prietenă, tată etc. doar ea, gaby, rămâne ceea ce vrea să fie - fetița scriitoare, seducătoare ca o gheișă, autoarea celui mai frumos roman din lume, care farmecă oamenii și schimbă lumea - cum își dorește fiecare autor de pe pământul acesta. o multitudine de planuri, de timpuri, de locuri. psihanalize, traume, vise, imaginarii jucate doar de doi actori tineri.

nicoleta lefter joacă impecabil, rolul de fetiță femeie romantică isterică gânditoare victimă, baletează grațios pe toată gama rolurilor, își joacă fiecare monolog cu pasiune și talent. de asemenea, ionuț grama trece cu ușurință prin suita de personaje reînviate - e medic, frate, mamă, tată, prietenă, ascultător, zeu și diavol - cu un nefiresc de firesc, fără să-și piardă forța din forță.

regizoarea alexandra penciuc reușește să alăture foarte bine jocul celor doi actori, să-i joace ca unul în atmosfera ciudat suprarealistă construită de scenograful tudor prodan.

cert este că, mai ales după încheierea spectacolului, când cerurile secretelor se deschid, am plecat mulțumit de un spectacol uimitor de bun, care m-a solicitat la maximum, integrându-mă aproape în el.

mai jos, un reportaj despre piesă.

„effi briest“ de theodor fontane

effi briest, un roman ce mi-a schimbat ideea de dragoste

theodor fontane

 effi briest în opere alese

ed. pt liter. universală, buc., 1965 

 traducere de mara giurgiuca 

 296 de pagini broșate

un roman căutat
am căutat destul de mult traducerea românească a acestui roman, prezent în toate istoriile literaturii moderne. scris de un romancier clasic german, puțin discutat la noi, maestru al lui thomas mann și nu numai. theodor fontane.

cum e văzută dragostea în effi briest
cu acest roman, mi-am dat seama CÂT DE BOVARIC AM FOST ÎN IDEEA MEA DE DRAGOSTE. am așteptat dintotdeauna „marea dragoste“, închipuindu-mi o pasiune mistuitoare, care să mă-ndemne la gesturi mari, nebunești, poate chiar la sacrificiu de sine. când de fapt, dragostea poate fi și una „mai cumințică“.

în cazul romanului de față, dragostea nu e una de căutare a unui ideal, cum e la doamna bovary (și cum spuneam că era și la mine), ci e una a gesturilor în general comune, născute ca ieșire din plictiseala vieții cotidiene, din spleen. adică effie briest este o tânără nobilă de 17 ani care se mărită cu fostul admirator al mamei el, baronul von instetten. acesta o ia cu el într-un orășel provincial, la malul mării, unde tânăra soție se plictisește fără un anturaj mai de doamne-ajută. singurul care o scoate din plictiseală e maiorul crampas, un afemeiat care o curtează pe effi doar ca provocare donjuanescă. maior care are, la fel ca soțul ei, peste 40 de ani.

coperta ediție germane

dar effi nu-l iubește pe maiorul crampas, ci iese cu el doar ca să-și diversifice existența cotidiană. cu alte cuvinte, la fontane, dragostea e una neieșită din comun, e una chiar banală, ca plimbările pe care effi le face pe malul mării, la sfatul doctorului, cu cățelul rollo. nici urmă de pasiune în relația lui effi cu maiorul, pare a fi numai un capriciu - însă este o EMOȚIE. o emoție într-o societate rece.  o dragoste banală, pe care și cehov a surprins-o în povestirile lui (doamna cu cățelul, logodnica), dar care, așa cum a descris-o fontane, a reușit să mă impresioneze într-atât, încât să mă schimbe.  

considerații generale despre roman
până la urmă, effi briest nu e un roman ieșit din comun. este celebru pentru faptul că tratează adulterul, mai ales ipocrizia și oprobiul social pe care îl naște. societatea nu dă doi bani pe sentimente, pe emoții, până la urmă pe umanitate, ci se bazează doar pe datorie și dreptate, pe binele comun. până la urmă, săraca effi va trebui să plătească doar pentru că soțul ei se va dovedit un idiot (un idiot cu scrupule, dar totuși un idiot). dar o va face oarecum împăciuitoare și resemnată, convinsă că are ceea ce merită. 

nici o revoltă, nici o dorință de schimbare, nici o flacără purificatoare la personaje - numai domnia lui TREBUIE. auzi ce gândește (sau se auto-convinge) soțul încornorat: Omul nu e un individ izolat, face parte dintr-o colectivitate și trebuie să țină în permanență seamă de ea. Dar în viața colectivă, dusă de oameni în comun s-a creat ceva, ceva care există, o lege după paragrafele căreia ne-am obișnuit să judecăm totul, pe ceilalți ca și pe noi înșine. Și împotriva acestei legi nu poți păcătui; te disprețuiește societatea, apoi începi să te disprețuiești tu însuți și când nu mai poți răbda îți tragi un glonte în cap. (p.423) 

există totuși două personaje care sparg oarecum cercul acesta de fier al datoriei germane: doctorul rummschüttel și servitoarea catolică roswitha. nici medicul, nici servitoarea-doică se feresc să judece, și asta din preaplinul experiențelor lor traumatice. restul societății judecă foarte rapid, din obișnuință și conformism.

concluzie
conchid afirmând că da, romanul, așa cum e el, lipsit de patimi și plin de banalități cotidiene, e totuși o capodoperă. oglindind tragic o societate germană fără emoții, ursuză și conformistă, a rușinii și fricii (cum spunea însăși effi briest). descriind o dragoste „minoră“, poate banală și obliterată, dar totuși dragoste.

„exil în pământul uitării“ de andreea tănăsescu

aseară a fost primul meu spectacol la teatrul evreiesc de stat. am pășit cu emoție, și am căutat să trec peste aspectul învechit al clădirii, peste mirosul pregnant de vechi ce stăpânea locul. pentru că citisem că urma să particip la un spectacol de teatru-dans despre holocaust, după opera lui benjamin fondane, evreu de origine română închis la auschwitz și gazat la birkenau.

m-așteptam la ceva surprinzător, știind că în românia fondane a întemeiat un teatru de avangardă, că a fost influențat de șestov, nietzsche, keirkegaard, că a scris despre baudelaire un cogeamitea volumul (apărut recent la editura art). m-așteptam deci la multă emoție.

spectacolul a început bine: o marionetă zăcută pe o valiză, luminată alb într-un decor negru. sosesc apoi și cei doisprezece actori-dansatori, care îmi transmit prin dansul lor o stare de agitație, că ceva se întâmplă. au valize și își aruncă unul altuia capete umane ca niște mingi.

totul a fost până am prins mișcările. ei bine, acestea s-au repetat până la finalul spectacolului. nici o emoție la monologurile - ce bine că au fost rare! - din opera lui fondane. nici o emoție la simularea călătoriei spre lagăr, nici o emoție chiar și la scena gazării. luminile prea pline de roșu, scena prea neagră, ispititoare la somn mai degrabă, decât dramatică.

dar au fost și lucruri care mi-au plăcut: puținele dansuri evreiești mi-au trimis spiritul acela ludic evreiesc, al dragostei de viață, împreună. de asemenea, dansatorii și-au arătat potențialul. din păcate, insuficient fructificat.

„un strigăt de protest la adresa discriminării rasiale și a războiului“ se scrie pe descrierea piesei de pe sait. mie mi s-a părut un discurs lung întretăiat, care să te facă să picotești.

ps. nu am înțeles de ce partea video anunțată a lipsit cu desăvârșire. de asemenea, scenele găsite pe internet din același spectacol de la centrul național al dansului din 2010 diferă cu mult de cele văzute de mine aseară. de asemena, maia morgenstern de pe afiș a lipsit. deși nu cred că ar fi putut va putea „salva“ în nici un caz piesa.

„lupul de pe wall street“ de martin scorsese

mi s-a părut un film slab, pe care, dacă nu ar fi fost scenele de comedie, nu l-aș fi urmărit până la final. nu pentru că „strategia“ filmului pe acumularea treptată de putere până la absurd mi-e total grețoasă, ci pentru că acestei strategii nu i-am găsit sensul. ca și cum ai mânca un tort bun, apoi încă unul și-ncă unul și-ncă unul... îi pierzi gustul de la al doilea.

bun. deci e vorba despre dicaprio care joacă rolul unui broker care își pune în aplicare „visul american“: prosperitate, ba chiar milioane de dolari, femei, orgii, droguri. și-ncă milioane de dolari, femei, orgii, droguri, și-ncă milioane de dolari, femei, orgii, droguri. ei, mai apare și un polițist acolo, o englezoaică cu ștaif... dar cam atât.

mi-au plăcut numai două scene: prima, în care maestrul broker (matthew mcconaughey) îl învață pe ucenicul dicaprio ce e important în a se îmbogăți (ați ghicit, dolari, femei, orgii, droguri), asezonate cu un ritual tribal muzical. practic, e rețeta după care scorsese face filmul. (impresionantă prestația lui mcconaughey.)

ultima scenă, în care oamenii obișnuiți (posibile victime escrocate de acest citizen kane financiar) șed într-o sală de curs ca milionarul, acum eliberat din pușcărie și trainer să-i învețe să-și fructifice potențialul pentru a avea și ei dolari, femei, orgii, droguri. privirile lor de oi fascinate de lup sunt „înduioșătoare“.

și între cele două scene, șerpuirile comice de drogați ale lui dicaprio și a prietenului său (jonah hill) mi-au amintit de stan și bran. ceea ce nu e puțin lucru.

în concluzie, dacă aș fi văzut numai aceste trei scene, aș fi considerat filmul o capodoperă. dar cu umplutura cocălaristică dintre ele, în nici un caz.  

alte impresii la cinesseur și gorzo.

un post despre eminescu, firește

click pe imagine pentru a ajunge la articol