am observat recent cât de mare succes au acum cărţile care fac apel la poveşti. nu doar că se slujesc de-o poveste pentru a spune ceva, dar sunt chiar ele însele poveşti. cărţile cu vampiri, cu baba cloanţa şi zmei (numiţi, fireşte, altfel), cărţile fantasy sunt de fapt poveşti în care cititorii se afundă şi nu se mai îndură să iasă.
este ok din punct de vedere literar. însă mă întreb care sunt efectele acestui tip de literatură, produce el un soi de sensibilitate estetică? produce el o anumită răzvrătire, de care vorbeşte llosa, faţă de urâţenia lumii reale, răzvrătire care să îndemne la schimbare, cum de pidă o face volumul 2 din don quijote?
sau în cititor se naşte doar un soi de autism faţă de lumea reală?
cărţile stephaniei meyer, ale charlainei harris, ale scriitorilor de fantasy - george martin, marion bradley etc. fac apel doar la emoţiile primare / infantilăţile cititorului? sau fac apel şi la omul matur, pun şi ele probleme, îl schimbă, îl îmbogăţesc?
este ok din punct de vedere literar. însă mă întreb care sunt efectele acestui tip de literatură, produce el un soi de sensibilitate estetică? produce el o anumită răzvrătire, de care vorbeşte llosa, faţă de urâţenia lumii reale, răzvrătire care să îndemne la schimbare, cum de pidă o face volumul 2 din don quijote?
sau în cititor se naşte doar un soi de autism faţă de lumea reală?
cărţile stephaniei meyer, ale charlainei harris, ale scriitorilor de fantasy - george martin, marion bradley etc. fac apel doar la emoţiile primare / infantilăţile cititorului? sau fac apel şi la omul matur, pun şi ele probleme, îl schimbă, îl îmbogăţesc?


