orbirea românilor cea de pe urmă

acum douăzeci de ani, românii şedeau la teve şi trăiau iluzia că participă la o revoluţie împotriva unei dictaturi.

acum, românii şed la teve şi trăiesc iluzia că înţeleg jocurile politice dimpotriva lor.

fapte:
raportul OSCE asupra campaniei electorale la teve constată că băsescu a fost prezentat prepronderent negativ de către trusturile de presă.

raportul Oxford Analytica afirmă că trusturile media controlate de vîntu, patriciu şi dan voiculescu şi-au coordonat, în 2009, atacurile împotriva lui traian băsescu, scopul fiind reducerea intereselui public pentru politică.

în vreme ce ei - dan voiculescu, dan costache patriciu şi sorin ovidiu vîntu - atenii ieşiţi din capul gol al politicii româneşti - şed pe coasta de azur şi închină un mouton-rothschild cu urarea dormi liniştit, române! veghem noi pentru tine!

şi nu mai citiţi acest blog, în 2004 am lovit un copil.

infantilizarea literaturii?

am observat recent cât de mare succes au acum cărţile care fac apel la poveşti. nu doar că se slujesc de-o poveste pentru a spune ceva, dar sunt chiar ele însele poveşti. cărţile cu vampiri, cu baba cloanţa şi zmei (numiţi, fireşte, altfel), cărţile fantasy sunt de fapt poveşti în care cititorii se afundă şi nu se mai îndură să iasă.

este ok din punct de vedere literar. însă mă întreb care sunt efectele acestui tip de literatură, produce el un soi de sensibilitate estetică? produce el o anumită răzvrătire, de care vorbeşte llosa, faţă de urâţenia lumii reale, răzvrătire care să îndemne la schimbare, cum de pidă o face volumul 2 din don quijote?
sau în cititor se naşte doar un soi de autism faţă de lumea reală?

cărţile stephaniei meyer, ale charlainei harris, ale scriitorilor de fantasy - george martin, marion bradley etc. fac apel doar la emoţiile primare / infantilăţile cititorului? sau fac apel şi la omul matur, pun şi ele probleme, îl schimbă, îl îmbogăţesc?

gaudeamusu’

dacă miercuri n-am prins autograf de la rushdie – se grăbea pesemne să se duc-acasă – mi-am luat în schimb povestiri fantastice de liviu radu. nu mi-a plăcut atmosfera rară aşa c-am plecat acasă.

deci am revenit în puhoiul de sâmbătă unde-am stat toată ziua :
după ce-am colindat cu colegul de serviciu după cărţi de business, am rămas să-mi iau câteva filme (şi mi-am luat!) de la decedata republik. şi-un volum şase de dicţionar enciclopedic (mai am de cumpărat unul şi am toate colecţia!). mi-am mai luat austerlitz de winfried georg sebald.

m-am zgâit la multe lansări, n-are rost să le-nşir pe toate, am (re)întâlnit mulţi oameni faini, de la scriitori şi editori, la blogări şi prieteni, n-are rost să-i înşir pe toţi. am avut o şedinţă de recitiri la cafeneaua verde. m-am învârtit de nu ştiu câte ori prin perimetrul târgului.

ps-câh: le-am văzut - omg! - pe minunatele scriitoare-dive-cititoare-de-prompter andreea (cum care? bănică) şi mihaela (cum care? ex-bănică) care şi-au lansat minunatele lor cărţi! am pierdut-o, în schimb - vai! - pe cealaltă scriitoare-divă-cititoare-de-prompter, esca :(

atâta era de urâtă că, văzând-o,...

- ploii i-era frică să se-apropie s-o ude
- umbra îi întârzia câte-o oră
- întunericul se-albea de groază
- frunzele-şi făceau singure vânt – numai să se desprindă de pomi şi să se ducă
- privighetoarea începea să fonfăie fără cioc, struţii zburau speiaţi iar cangurii se-ascundeau în propriul marsupiu
- paginilor de carte le cădeau literele
- vulpile aduceau înapoi găinile furate
- melcu-şi îndesa ochii şi-o rupea la fugă lăsându-şi naibii cochilia care-l putea reţine
- păsările migrau în plină vară, chiar şi cele nemigratoare
- dumicaţii-i cădeau din furculiţă să nu-i intre-n gură

somnambulii. o trilogie

hermann broch este unul dintre cei patru mari întemieietori ai romanului total, alături de proust, joyce, musil, la care se adaugă kafka, cu poza lui unică.

iar dacă moartea lui virgiliu e citită de împătimiţii romanului secolului xx, trilogia romanescă somnambulii e uitată. tocmai pentru că ea încearcă să fie o formă de gândire a lumii occidentale.

primul roman
1888. pasenow sau romantismul
ei bine, acesta nu e un roman care să poată fi citit în metrou. sau publicat de adevărul. nu e deloc romantic. sau e numai o rămăşiţă.
romanul seamănă puţin cu marşul lui radetzky: un tată, un fiu ofiţer stau în centrul romanului. apoi mai sunt o amantă, un prieten mefistofelic şi o viitoare soţie. cam atât. dueluri verbale, întâlniri, berlin, meditaţii. dar în jur, broch creează o lume. chiar romantică, dacă romantic e cineva care trăieşte cu o mică parte a fiinţei în epoca ei, iar cea mai mare parte se află undeva, în altă parte, poate pe o altă planetă sau într-un alt timp sau poate chiar în copilărie. (p.72)

chiar şi tatăl, înnebunit de moartea celuilalt fiu, e şi el un romantic, chiar dacă nebun, căci raţionamentele lui sunt explicabile în durerea paternă.
romantism e şi să-ţi închipui scenarii şi să ai viziuni în temeiul cărora să iei hotărâri. să crezi în Dumnezeu şi în dihotomiile credinţei, în răutatea lumii şi în întunecimile ei, în "lumea din spatele oglinzii”.
cum spuneam, e vorba despre rămăşiţele romantismului. căci pasenow alege până la urmă datoria, ca singura cale spre salvare.

iar Dumnezeu nu face decât să sune un clopoţel la o panoramă cu pasaje indiene.

scena cea mai tare este cea finală, a noptii nunţii. ceea ce aşteptam să se întâmple nu se întâmplă. pasenow se-aşează în patul nupţial alături de femeia pe care nu o iubeşte şi-şi aranjează tunica – puţin în neorânduială. şedeau nemişcaţi unul lângă altul şi priveau plafonul camerei, pe care se desenau dâre de lumină gălbuie prin deschizătura jaluzelelor, semănând cu coastele unui schelet.

ce poate fi mai absurd? dar, de fapt, acceptând „povara” uniformei, pasenow alege absurdul abstinenţei, să gândească, să ghicească dârele de-afară. alege să aţipească decât să fută.

pentru că nu e realitate, ci artă. cu toate acestea, după vreun an şi jumătate avură primul copil. se întâmplase pur şi simplu. (p.146)

şi urmează al doilea roman al trilogiei. după 15 ani. aici.

hermann broch, somnambulii, editura univers, bucureşti, 2000, traducere de mircea ivănescu, 146 p
coperta de done stan

 

rushdie la odeon

a fost fermecător. rushdie, fireşte.

fragmentele din enchantress of florence au fost citite cu talent, şi-au sunat tare frumos, despre o bătălie, despre topkapî, despre o scenă erotică, cu oglinzi şi lalele.

am aflat influenţele literare ale scriitorului, de la proza sud-americană, la cea nord-americană, cea rusă - gogol, bulgakov, nabokov - kundera şi grass etc. despre eroul preferat - superman, pentru curajul de a ieşi cu chiloţi roşii peste salopetă, alte încântătorii din partea unui scriitor ce-şi ştie valoarea şi carisma.

a fost fain evenimentul, felicitări polirom-ului, şi (parcă) classliving-ului, care au făcut să nu plătim nimic. mulţumesc blogărului vasile ernu care mi-a dat bilet.

ps. am mai aflat că florin iaru n-are pic de talent în a modera, că a făcut astfel să nu scape prilejul ca prima întrebare din partea publicului să fie a colegei sale dilematice, criticul de renume simona sora, întrebare de tipul ce-aţi vrut de fapt să spuneţi prin...?.

poza e de la ionuca.

politica cu curul

deşi m-aşteptam să primesc comentarii anonime la postul despre opţiunea mea la alegeri, am realizat azi că mesajul meu a ajuns nu la cei cu interese livreşti, ci la oameni români care "gândesc" politica cu curul. uneori cele două genuri se intersectează, alteori, nu.

de fapt, pentru unii, politica - un consens raţional în interesul comunităţii - nu există. există în schimb muuuuuuuuuuuuuuuultă mârlănie şi şi mai multă imbecilitate.

oricum voi mai merge la vot. şi voi vota tot cu.