sex + comunism = china

sunt destul de intrigat acuma, după ce-am citi cartea. mesajul ei pentru mine a fost acela că, indiferent de câtă aberaţie stă în jur, ea poate fi folosită spre împlinire, chiar şi în aceea a dragostei.

evident că maeştrii prozei chineze nu pot face abstracţie de tradiţia milenară a poveştilor de înţelepciune. aşa că yan lianke se supune. tradiţia (post)modernă occidentală nu poate face abstracţie de poveşti cu sex. aşa că yan lianke se supune din nou. iar el mai ştie că are o datorie de conştiinţă, şi se supune şi acesteia. 

aşa că ce a ieşit este o poveste scrisă minunat despre despre o dragoste nebună cu sex mult şi variat, într-o lume comunistă  ce de n-ar fi nu s-ar povesti.

ordonanţa comandantului impotent dintr-o unitate militară - la fel - e sedus de soţia acestuia. urmează scene tari de sex, revoluţionar-patriotice am putea zice, căci sunt mereu împănate cu discursuri maoiste şi însoţite de sinergia noii orânduiri. se rup chiar de lume, goi puşcă, ca într-un paradis revoluţionar erotic - atât de revoluţionar că ajunge să devină contra-revoluţionar, distrugând efigiile "sacre" ale ordinii de stat.

se luptau în tăcere. ea ataca şi el o împingea, nelăsând-o să câştige nici o palmă de teren. niciodată n-ar fi crezut că ascundea o asemenea energie. vrând să termine o dată pentru totdeauna, a luat-o în braţe, a strâns-o la piept ca pe o pasăre care încearcă să zboare şi a împins-o spre pat, în care a azvârlit-o cu toată furia. în sfârşit, a pus un picior pe capul preşedintelui mao şi l-a sfărâmat scrăşnind din dinţi şi strigând;

- liu lian, eşti o stricată! denunţă-mă! cheamă garda! 

coborând-şi ochii către locul pe care-l aţintea ea cu privirea, şi-a dat seama că lupta în care tocmai se prinseseră i-a redat vârtoşenia sleită în ultimele şase zile şi şase nopţi. (p.139)

dacă veţi crede cumva că vorbesc de sandra brown aici, veţi fi ca acei comunişti chinezi care au acuzat cartea de pornografie şi insulte la adresa lui mao zedong. ar avea dreptate.

dar vorbesc de fapt că romanul e scris cu plăcere şi se citeşte la fel, aflăm multe despre clasa de mijloc chineză a epocii maoiste care voia şi ea să se-nvârtă cumva - şi aş avea şi eu dreptate. de fapt, nu ştii - e ironie sau e credo. 

toarte ca toate, dar până la urmă e o chestiune de amor.

yan lianke, în slujba poporului, editura polirom, iaşi, 2010, traducere de smaragdina bufnă şi ana zavate, 223 pagini

singurul dinescu onorabil

festivalul internaţional de literatură

în perioada 28 octombrie - 30 octombrie, se va desfăşura festivalul internaţional de literatură. e foarte mişto că sunt scriitori dimprejur, din ungaria, georgia, muntenegru, croaţia, mai puţin cunoscuţi cititorilor români - nu ne place să ne cunoaştem vecinii. 

programul este:

joi, 28 octombrie, ora 18.00 - în casa părinţilor mei

invitat special: ádám Bodor (ungaria)

scriitori din românia invitaţi: petru cimpoeşu, cristian teodorescu, varujan vosganian

vineri, 29 octombrie, ora 18.00 - istorii trăite /istorii imaginate

invitaţi speciali: zaza burchuladze (Georgia), ognjen spahić (Muntenegru)

scriitori din românia invitaţi: o. nimigean, dan sociu

sîmbătă, 30 octombrie, ora 18.00 - funcţionare în ministerul durerii

invitat special: dubravka ugrešić (scriitoare născută în croaţia, dar stabilită în olanda, la amsterdan)

partener de dialog: scriitoarea adriana babeţi

în fiecare seară, platforma nomadă THE KNOT oferă film, artă vizuală şi concert. amănunte aici.

unde? probabil tot la mţr, în fum de ţigară...

mi se pare cel mai important eveniment literar rămas la noi, că povestitorii de la şosea s-au dus anul trecut.

plagiat sau postmodernism ironic?

dacă, în ultimul său roman, harta şi teritoriul, michel houellebecq a copiat câteva rânduri din wikipedia, asta înseamnă plagiat? sau e doar o abordare ironică postmodernă vizavi de enciclopedia online?

iată scanată o pagină din roman şi urmăriţi primul paragraf: 

apoi iată cuprinsul paginii din wikipedia :

(...) la matière organique (généralement morte et en voie de décomposition avancée, telle que un cadavre, des détritus ou des excréments) sur laquelle elles ont été déposées. Les asticots sont blancs pâles, d'une longueur de 3 à 9 mm. Ils sont plus fins dans la région buccale et n'ont pas de pattes. A la fin de leur troisième mue, les asticots rampent vers un endroit frais et sec et se transforment en pupes, de couleur rougeâtres (...) 

sunt identice!

acuma, dacă era o lucrare ştiinţifică, aş fi fost de acord cu plagiatul - construirea unui titlu ştiinţific pe seama muncii altuia. dar în cazul literaturii, cum o fi?

sursa scanului şi alte exemple wikipedice 

trupul modelează conţinuturile minţii

pe lângă alte osho, mosho şi alte cărţi de pseudo-ştiinţă, iniţiere şi de auto-cunoaştere de care vai! pute piaţa de carte, rareori găseşti cărţi de popularizare a ştiinţei aparţinând unor oameni de ştiinţă. oameni de ştiinţă onorabili, cu diplome şi catedre universitare - adevărat, nedeţinători de Adevăruri supreme, ci de mici concluzii de bun-simţ, obţinute pe baza unor cercetări laborioase de ani de zile.

să nu mă credeţi ştiinţofil şi filozofob, însă aşa m-am săturat de autori ageamii, că nu mai ştiu ce să fac. mi-aduc mereu aminte de tânărul eliade fascinat de marii iniţiaţi ai lui schuré, şi de stupoarea sa când a aflat că respectivul e doar un poet amărât.

în primul rând, cartea e scrisă bine, în 2 părţi - una ştiinţifică şi una de filozofie a ştiinţei (povestea lui baruch spinoza, filozoful obscur în viaţă, celebru după moarte, autorul eticii şi a tratatului teologico-politic). autorul îl aminteşte pe spinoza pentru că găseşte în scrierile filozofului afirmări ale concluziilor sale (de exemplu, în propoziţia 17 din partea a 4 din etica găseşte imperativul autoconservării).

teoria lui damasio desparte emoţiile de sentimente. el afirmă didactic că emoţiile apar primele, în urma stimulilor (apţi emoţional) care urmăresc să păstreze echilibrul homeostatic al organismului. aceste emoţii sunt apoi "executate" de anumite zone cerebrale (hipotalamusul, prozencefalul bazal, anumiţi muşchi din trunchiul cerebral) prin eliminarea unor molecule care modifică starea organismului (destinderea muşchilor feţei - dezgust, contracţia muşchilor feţei - frică etc.).

ei bine, toate aceste modificări alcătuiesc mai departe o hartă neurală care ajunge la alte zone cerebrale (insula), responsabilă, mai departe, de sentimente: echilibrul organismului, de exemplu, produce harta plăcerii. cu alte cuvinte, starea internă a organismului contribuie la sentimentele umane. evident că la sentimente mai contribuie şi alte elemente - tiparele mentale, imaginile. 

mai departe, starea internă a organismului (semnalizată de emoţii) poate fi susţinută artificial (prin droguri) sau patologic (prin medicamente).

sentimentele sunt manifestări mentale ale echilibrului şi armoniei, ale dizarmoniei şi conflictului. (p.134) 

urmează apoi ipoteza markerului somatic ce spune că în raţionamente / luare decizii, intervine întotdeauna semnalul emoţional de "bun sau rău", ce întăreşte sau goneşte decizia. el spune că intuiţia reprezintă contribuţia biologicului în raţionament. 

în alt capitol, antonio damasio explică rolul emoţiilor sociale  (simpatia, recunoştinţa, ruşinea, invidia etc.) în crearea civilizaţiei, a eticii şi religiei. e interesantă această abordare nouă - "biologică" - a eticii.

deşi perspectiva cărţii e una exclusiv biologică, se cuvine să salutăm excursul etic al autorului, referitor la o viaţă plină de bucurie pe care trebuie s-o trăim cu ceilalţi oameni în acord cu evitarea suferinţei şi cu îmbunătăţirea regulilor sociale. 

definiţia conştiinţei (apropo de poliţist, adjectiv):

conştiinţa = procesul prin care o minte e impregnată de un referent pe care îl numim eu  şi află despre propria ei existenţă şi despre existenţa obiectelor din jur. (p.175)

 ştiaţi că viermele are 302 neuroni, albina, 95 000 iar omul are câteva miliarde?

antonio damasio, în căutarea lui spinoza, editura humanitas, bucureşti, 2010, traducere de ioana lazăr, 320 pagini
coperta de andrei gamarţ

eu, ca autor, vreau să evit complicitatea cu falsele certitudini

scurt interviu cu scriitorul o. nimigean

întrebarea 1:

am învăţat din romanul tău rădăcina de bucsau că, neînţelegând "raţiunile" pe termen lung ale lumii, asa cum Iov nu înţelege ceea ce i se întâmplă, nu-ţi rămâne decât să guşti din experienţele contingente ce ţi se oferă: de exemplu, să admiri rotirea unui uliu, să te rogi împreună cu mama de sărbătoarea Paştelui, dar şi să te desparţi de dragostea ta sau să suporţi suferinţa aproapelui. am înţeles altceva decât ce-ai vrut să spui?

o. nimigean: 

ia te uită, nu bănuiam că rădăcina de bucsau ar fi având o valenţă didactică! da' ce-s eu, rousseau?! ori poate "am învăţat" face trimitere la un scenariu initiatic? da' ce-s eu, maestru spiritual?!

dragoş, ştiu că nu ai avut de gând să mă încarci de responsabilităţi nepotrivite pentru umerii unui scriitor, am zis aşa, ca să trec peste un nu stiu ce solemn din formularea întrebării tale. oricum, nu am deţinut răspunsuri gata făcute când am scris, nu am certitudini nici acum. rămân sub un orizont al interogaţiei. cred că tensiunea "capilară" a romanului (folosesc termenul fără prea mare convingere) provine din confruntarea dintre apăsare şi graţie, în limbajul simonei weil. o gravitaţie rea, anihilanta, determinata şi social, şi lăuntric, e anulată (prea radical: diminuată) de amănunte cvasirevelatorii. personajul accede - sau are el senzaţia că accede - la pragul mistic al conştiinţei (citeste "mistic" în accepţia kierkegaardiană) "în paşi de haiku", vorba lui chris tănăsescu de pe clapeta cărţii.

e posibil să fie şi aşa cum zici, adică liviu să se resemneze uneori hedonist, degustând, mulţumindu-se cu bucuriile mîrunte. totuşi, "experienţele contingente" pe care le enumeri, rotirea uliului, rugăciunea, despărţirea, proximitatea suferinţei, aparţin unei scale diferite de cea a plăcerii. fiindcă tot am apelat la simone weil, respectivele experienţe ilustrează paradoxul nenorocirii. abia acum e de acceptat - cum grano salis - comparaţia cu Iov. nevasta îl intărâtă pe Iov: "blestemă numele lui Dumnezeu şi mori!", Iov refuză blestemul, încărcând nenorocirea de duh. ceva asemănător, la o scara mult mai modestă, se petrece şi cu liviu, care caută - uneori nespus de naiv - rostul duhovnicesc al nenorocirii.

întrebarea 2:  

tel quel: "literatura este plină de oameni care de fapt nu ştiu ce să spună, dar resimt cu putere nevoia de a scrie." tu, ca autor, ce vrei să spui?

o. nimigean: 

ceea ce marxizanţii (şi maoiştii) telquelişti rosteau ca o ironie (sau mă înşel? n-am descoperit contextul), conotând probabil haosul din mintea scriitorilor neangajaţi ideologic, poate fi "răstălmăcit" din perspectiva ontologiei fundamentale ca un elogiu al căutării, interogaţiei, ascultării limbii - Die Sprache spricht. l-am regăsi astfel şi pe Socrate, care ştia că nu ştie nimic. pe mine mă indispun atotştiutorii, ei blochează întotdeauna discursul într-o ideologie, sunt castratori şi, în fond, stupizi. ei nu caută, ei au găsit. ei nu negociază, ei decretează. ei nu ascultă limba decât ca să o cenzureze. pentru că ei nu ştiu ca nu ştiu.

revenind la întrebarea ta, eu, ca autor, vreau să evit complicitatea cu falsele certitudini. vreau sa ajung cit mai aproape de bietele, induioşătoarele, straniile, euforicele sau teribilele noastre adevăruri. sperând ca prin ele sa răzbată ceva din adevărul pur şi simplu. cum spuseşi? vast program?

întrebarea 3: 

vorbeşti în carte despre "certitudinea încărcată de interogaţii latente". este aceasta un blestem sau o binecuvantare?

o. nimigean: 

sintagma sintetizează, am impresia, cele afirmate mai sus. e vorba de certitudinea non-ideologică, certitudinea nedefinitivă, dacă accepţi formula, o certitudine care se rafinează prin punerea ei la indoială. sa ne amintim de karl popper, de metoda lui: prima grijă - rezum spusele sale - când am articulat o teorie este nu să o apăr, ci să o contrazic.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):

care sunt eroii tai preferaţi din viaţa reala?

o. nimigean:

viaţa reală... viaţa ireală cum o fi? irealitatea imediată nu ţi se pare mai reală decât realitatea imediată? dau un exemplu din lumea scriitoricească, dar cu bătaie peste toată realitatea (şi irealitatea) autohtonă: Paul Goma. bine, el e un om normal, asta a apărat şi apără, normalitatea, însă printre securişti, căldicei şi spălaţi pe creier normalitatea sa capătă o aliură herculeană. de Hercule curăţând grajdurile lui Augias.

alte interviuri cu scriitori aici.

herta müller şi intelectualii în lumina unei cărţi de andrei pleşu

afirmaţia hertei müller la conferinţa de la atheneul român - despre care am scris aici - a fript destul de repede conştiinţa anumitor intelectuali şi i-a făcut să ia atitudine: nicolae manolescu aici, gabriel liiceanu aici, andrei pleşu aici, mircea cărtărescu aici, alina mungiu-pippidi aici. m-au mirat aceste luări de atitudine, punându-mă pe gânduri. am căutat deci ajutor la exemplara carte de axiologie românească, minima moralia a lui andrei pleşu - şi el, de altfel, prezent în sala atheneului (era chiar în faţa mea).

ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupţi, necistitţi, discutabili din unghi etic. aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vieţii noastre, ireproşabili, că nu ne cunoaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămâne pozitivă, inalterabilă. (p.12)

nu discut dacă herta müller a avut sau nu dreptate, dacă aceşti distinşi intelectuali sau chiar poporul român a făcut rău acceptând pactul cu dictatura atâta amar de ani. însă îi recunosc hertei müller competenţa morală pe care andrei pleşu o descrie în minima moralia, adică acea competenţă morală căpătată exact în punctul în care e pe cale să fie pierdută. (p.19) sunt convins că şi în anii pe care i-a trăit în românia, au existat şi pentru herta müller căderi, turpitudini, mizerie interioară, însă ceea ce a făcut ea după aceea a fost că, prin scris, şi-a pus sub semnul întrebării propriul trecut - ceea ce majoritatea oamenilor din românia refuză încă să facă. ceea ce nu poţi spune, o poţi scrie, declară ea în discursul de la primirea nobelului. alţii au putut-o spune, octavian paler, de exemplu. şi lui i s-a iertat totul. însă să treci totul sub uitare, să te împaci iremediabil cu tine, să te linişteşti găsind explicaţii cum că aşa erau vremurile şi gata - mi se pare comoditate morală şi implicit, intelectuală.

în urmă cu cinci ani, am fost obligat să mă înscriu într-un partid în care nu credeam o iotă, ba mai mult, îl dispreţuiam, cu preţul locului de muncă (lefegiu la stat). m-am înscris, chiar dacă numai formal, însă de atunci am pe conştiinţă acel compromis pe care nu voi înceta să-l disec pentru a mă cunoaşte mai bine; ştiind şi c-aş fi putut face şi altfel, dar n-am făcut. refuzând, poate nu mi-aş fi pierdut slujba, refuzând, poate mi-aş fi pierdut-o şi ce-ar fi fost, aş fi căutat alt loc de muncă, aş fi fost o vreme şomer etc.  

natura morală se defineşte prin dimensiunea încrederii în posibilitatea perfecţionării de sine. pentru ea, totul e încă de făcut. (p.47)

există decizia: poţi decide, se mai spune în minima moralia, în mod liber, să fii agentul ordinii universale, colaboratorul ei (la scara mică - adaug eu - a unei dictaturi, de exemplu), sau să fii materia primă a ordinii universale, excrescenţa pe care ea o modelează, o aplatizează, o aduce la sine. (p.45)

există cele trei soluţii pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar, cu care se deschide jurnalul fericirii al lui nicolae steinhardt. 

etica e îndreptarul fiului risipitor, un îndreptar inactual pentru păcătosul nerecuperabil, şi inutil pentru fiul cuminte, rămas acasă. (p.57) se pare însă că mulţi intelectuali se consideră fii cuminţi, rămaşi acasă.

andrei pleşu, minima moralia (ediţia a doua), editura humanitas, bucureşti, 1994, 158 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare