un roman de culoare

dacă nu ştiam că fusese tradusă doar de această editură, nu cumpăram cartea în veci, la cum arată coperta (10 lei la bookfest). apropo, aţi cumpăra o carte cu denzel washington pe copertă în care nu e vorba de denzel washington?...
şi doar traducerea e destul de bună, de irina negrea - a mai tradus céline, ceva hornby, joseph o’connor etc.

autoarea, toni morrison, premiată cu nobel în 1993, e considerată un clasic în viaţă. nu însă şi de harold bloom, care nu o alătură tetradei delillo, pynchon, cormac mccarthy, philip roth as the best writers in america today. oricum, chestie de gust. nici după mine, romanul n-ar fi o capodoperă. dar e un roman excelent.

e vorba despre viaţa urbană a negrilor, mai precis a unei familii, Dead (toate personajele au nume ciudate). habar n-am de ce, dar acest roman mie mi s-a părut un fel de un veac de singurătate în variantă de culoare. aceiaşi eroi ciudaţi, vrăji, vise, blesteme, secrete, incesturi etc. într-un "spirit" specific romancierilor cu alte tradiţii decât cea occidentală - ei aduc de acolo o preponderenţă a instinctului, aduc tot felul de lucruri ce nouă ni se pare ciudate (şi uimitoare în acelaşi timp). mi-aduc aminte şi de femeia războinic, un roman al unei americance de origine chineză.

cântecul lui solomon
cântecul lui solomon e o carte admirabilă. eroul principal, tânărul milkman vine pe lume, bietul, într-o familie zănatecă, şi pentru că nu mai suportă să trăiască la oraş, porneşte într-o călătorie în căutarea unei comori, de fapt a strămoşilor. în jumătate de roman este descrisă familia lui (Dead), în cealaltă, călătoria. nefireşti sunt toate personajele, una nu e normală (dar cine e, de fapt?): tatăl macon, mama ruth, cele două fiice - first corinthians şi magdalene -, mătuşa pilate, vara/amanta hagar, prietenul guitar.

după o vreme a încetat să se frământe din cuaza burţii ei, pe care nu mai încerca deja să şi-o ascundă. şi-a dat seama că, deşi bărbaţii regulează ciunge, şchioape, gheboase şi oarbe, beţivane, mardeiaşe, pitice, copii mici, puşcăriaşi, băieţi, oi, capre, ficaţi, alţi bărbaţi, ba chiar şi anumite specii de palnte, toţi erau îngriziţi la gândul de a se regula cu ea - femeia fără buric. înlemneau când îi vedeau burta, care semăna cu o spinare; se muiau de tot sau îngheţau dacă se ca pilate să se dezbrace în pielea goală şi să vină direct spre ei, arătându-le intenţionat burta cheală ca un genunchi. (p.190)

hagar coborî pleoapele şi privi avid spre femeia care până atunci fusese doar o siluetă pentru ea. femeia care dormea în aceeaşi casă cu el, care putea să-l cheme acasă, iar el să vină, care cunoştea misterul fiinţei lui, avea amintiri despre toată viaţa lui. femeia care îl cunoştea, care văzuse când îi apăruseră primii dinţi, care îi băgase degetul în gură ca să-l frece uşor pe gingii când îl dureau. care îl spălase la fund, pe penis, care îl ştersese cu un scutec alb când vomase laptele. îl hrănise din sfârcurile sânilor ei, îl ţinuse în braţe, strâns lipit de căldura trupului ei, ferit de rele; femeia care îşi defăcuse picioarele mult mai larg decât o făcuse ea vreodată pentru el. care chiar şi acum putea intra nestânjenită în camera lui dacă avea chef, care putea să- miroasă hainele, să-i atingă pantofii şi să-şi pună capul pe perna pe care dormise el. dar mai ales, mai presus de orice, această femeie slabă şi galbenă ca o lămâie ştia cu absolută certitudine un lucru pentru care hagar ar fi fost în stare să şi moară: faptul că îl va vedea chiar în ziua aceea. gelozia ei căpăta proporţii uriaşe, făcând-o să tremure. poate mai bine tu, se gândea ae. poate pe tine ar trebui să te omor. poate atunci el va veni la mine şi mă va accepta. el e casa mea în această lume. (p.176)

nu poţi să pui mâna pe un sac cu aur fiind raţional! pentru asta, dimpotrivă, trebuie să fii iraţional. (p.233)

care e impresia mea despre acest roman?
e un roman uimitor, scris simplu, dar cu mare talent, despre o lume altfel, construită cum numai toni morrison o putea face, o lume de negri, de fapt de oameni, care-şi caută sensul vieţii, pornind de la strămoşi. dacă-l găsesc sau nu, trebuie să citiţi. şi milkman zboară...
 
toni morrison (foto), cântecul lui solomon, ed. lider, buc., 2006, trad. irina negrea, 423 p

scrisoare către un tânăr cititor. scrisoarea III

moto:
dacă nu este unul dornic să iscodească cu mintea, nu încep să-l îndrum. dacă nu este unul care arde de dorinţa de a se exprima, nu mă apuc să-l luminez. dacă atunci când eu îi spun un lucru el nu e în stare să deducă alte trei, nu mai perseverez.
confucius

dragă prietene cititor,
încep a treia scrisoare cu câte ceva despre şcoala de la noi, afirmând mai întâi că ceea ce deosebeşte un om cultivat de unul grobian nu este nicidecum inteligenţa, ci accesul la educaţie şi la şcoală.

detaliind puţin, spun că dacă familia îţi dă primele apucături şi o minimă educaţie "socială", datoria şcolii este de a desăvârşi această educaţie, dar nu în sensul comportamentului – format în cei 7 ani de-acasă – ci a înţelegerii lumii în care trăieşti. menirea şcolii nu e să pregătească mecanici şi tinichigii auto, cum spunea recent un matroz fără vocaţie, ci să scoată oameni care să ia decizii bune. adică să gândească. sau cum spunea einstein, şcoala ar trebui sa-si propună ca tânărul care pleacă de acolo să aibă o personalitate armonioasă, nu să fie un specialist.
e o banalitate, ştiu, dar de banalitatea asta le-a fost frică tuturor regimurilor politice - cu cât eşti mai ignorant, cu atât eşti mai uşor de condus (evident, nu întotdeauna) - ţara te vrea prost.

în fine, ceea ce vreau să spun e că la terminarea şcolii, tânărul ar trebui să ştie să scrie o scrisoare, să susţină o conversaţie, să privească un tablou, să citească o partitură, să aprecieze o carte. dar pentru asta e nevoie de dascăli, nu de oameni care să reproducă o programă sterilă, e nevoie de oameni deschişi, cu talent pedagogic şi dragoste pentru tineri, nu rataţi şi frustraţi perimaţi, dintre care ministra andronescu, de pildă, e cea dintâi.

iartă-mă, te rog, c-am început a discuta politică, însă din păcate imbecilitatea ei v-afectează pe voi, tineretul şcolar. bunăoară, se poate întâmpla ca un bacalaureat (absolvent de bacalaureat) să creadă că elevul dima dintr-a şaptea e o carte mare şi să n-aibă habar ce-i aia galaxie, big crunch, chakra, tarkovskian etc. (exemplele le-am luat din ultimul capitol al orbitorului, corpul de mircea cărtărescu).
aşa că: dacă ai un profesor de limba română bou, nici unui prieten nu-i place literatura, părinţii au în bibliotecă doar sandra brown şi paulo coehlo, atunci sunt şanse minime să descoperi cu adevărat literatura.
căci nu contează că citeşti carţi bune şi cărţi proaste, ci contează cum anume citeşti. dacă înveţi cum anume să citeşti - căci asta se învaţă, ca şi scrisul - va fi foarte uşor să alegi ce să citeşti de la un anument moment dat. adică să prinzi gustul literaturii.

bun. deci am hotărât că şcoala nu e de prea ajutor. poate nici familia sau cercul de prieteni. dar atunci ce e de ajutor? două lucuri:
1. voinţa
2. plăcerea
dacă nu le ai, lasă-te de citit. (poate şi de muncit, dar asta e o altă discuţie) căci primul element te va sprijini în construirea unei educaţii – îndrumare, efort –, al doilea, să savurezi ceea ce-ţi place în detrimentul a ceea ce nu.

iartă-mă din nou, iarăşi am vorbit mult şi n-am trecut la lucruri concrete. deci cum anume să-ţi faci educaţia livrescă şi cum să te bucuri de cărţile bune, imediat în scrisoarea următoare.

te îmbrăţişează livreşte, dragoş

cea mai veche carte a mea - leapşă

leapşă de la tomata cu scufiţă.
pentru că nu-mi plac incunabulele decât la muzeu, nu am în bibliotecă cărţi foarte vechi (nu-mi plac mirosul, paginile prea maro, urmele prea vizibile ale altor citiri). totuşi, am o carte din 1934, legată în pânză cerată, ediţia princeps a întoarcerii din rai a lui mircea eliade, editura naţionala ciornei s.a.

evident, romanul l-am citit aşa, pentru că e într-o stare foarte bună, deşi există ortografia veche, apostrofuri în loc de cratime, greşeli de culegere etc.
dar e o minune!leapşa oricui doreşte...

un alt cioran

cei obişnuiţi cu opera lui emil cioran vor găsi aici altceva, anume scrisori personale către wolfgang kraus, diplomat cultural austriac, editor de Nietzsche, schopenhauer, novalis, Kant, la rochefoucauld etc. scrisorile sunt inedite.

cum spuneam, cititorii de cioran - eu i-am citit cîteva cărţi pe sărite, impresionat doar de caiete, pe care le consider capodopera - vor afla un cioran mai uman decât cinicul şi nihilistul eseist. unul preocupat de editarea cărţilor sale şi a altora, de mondenităţi şi ştiri despre oamenii de cultură, de politică şi de călătorii.

totuşi, scrisorile nu mi s-au părut strălucite, au fost sub nivelul aşteptărilor. adevărat, sunt şi fragmente cu-adevărat "cioraniene", dintre care voi exemplifica mai jos. dar ce mi-a plăcut cu-adevărat e ultima notaţie din jurnalul destinatarului, referitor la cioran, despre un om ce nu transpare în imaginea publică - inclusiv în cea din filmul lui liiceanu:

cioran putea să râdă din toată inima şi eliberat, radia de bucurie când mă vedea prin uşa scundă, acoperea cadrul de sus cu mâna, era foarte bine dispus. savura mâncarea, care era bună şi simplă. masa o punea fie el, fie simone. cordialitatea, căldura şi prietenia lui creşteau natural pe buza prăpastiei şi în preajma catastrofei - într-un mod absolut vienez... pe vulcan găseşti cei mai buni struguri. (p.290)

- cioran spune: aforismele mele pot să sune aşa sau cu totul altfel, conţinutul lor e lipsit de importanţă. nuanţa lingvistică, poanta, witzul, punctul culminant reprezintă esenţialul (p.265)

- o carte trebuie să conducă, direct sau indirect, spre autocunoaştere. (p.221)

- important e să ai cititori tineri, săraci, necunoscuţi. (p.171)

- pentru mine, a scrie înseamnă a scăpa de obsesii. mai întâi terapia. adevărul vine după aceea. (p.67)

- nu există salvare pentru civilizaţia care nu mai crede în ea însăşi. îmi îngăduiţi o profeţie? peste 50 de ani, notre-dame-ul va fi o moschee (p.234)

- boala, sub orice formă, e o umilinţă (poate suprema umilinţă) (p.149)

- biserica trebuie asuprită, altfel devine prea convenţională, prea de modă veche. în occident, doar o tiranie nemiloasă o mai poate salva (p.123)

- o anume superficialitate este necsară, mai ales când vrei să exprimi doar esenţialul şi numai esenţialul. (p.53)

- plimbarea este probabil singura posibilitate pe care o mai avem de aintra în legătură cu vechea înţelepciune. (p.29)

- momentan nu mai citesc deloc, cu excepţia unei cărţi despre obiceiurile cârtiţelor... gândurile mele, dacă am aşa ceva, sunt inevitabil de natură subpământeană (p.34)

per ansamblu, e lăudabilă apariţia epistolarului, însă ea te face să te întorci tot la aforismele stilistului.

cioran, scrisori către wolfgang kraus 1971-1990, ed. humanitas, buc., 2009, trad. george guţu, 280 p

scrisoare peste 10 ani

am primit o leapşă de la gramo, via adrian ciubotaru - cum ar suna o scrisoare pe care mi-aş trimite-o celui care voi fi peste 10 ani. o dau mai departe lui arthur suciu, biancăi şi, dacă acceptă aşa ceva, lui alex leo şerban.

motto:
et ils résumérent leur vie. / ils l'avaient manquée tous les deux, celui qui avait révé l'amour, celui qui avait révé le pouvoir. quelle en était la raison ? (Flaubert, l'éducation sentimentale)

dragă dragoş,
sper că scrisoarea te va găsi sănătos şi nu într-un spital de boli nervoase sau pe canapeaua vreunui psiholog. sau în ipostaza de praf suflat prin galaxie, în caz că vreun asteroid sau vreun politician i-a făcut felul lumii.
aşa că sper că scrisoarea te va găsi la paris, sau măcar pe undeva pe la sinaia, în excursia anuală pe care obişnuieşti s-o faci.

de asemenea, sper că vei găsi timp să citeşti această scrisoare, printre zecile de lucruri prevăzute în agendă, dintre care, fireşte, nu lipsesc întâlnirile şi conferinţele pe teme de self esteem şi scrisul pe binecunoscutul tău blog de 12 ani.

m-aş bucura să continui să faci ce-ţi place, să ai mult timp liber, să găseşti dragostea de negăsit pân-acum şi dacă-ţi va părea rău, să-ţi pară pentru ce-ai făcut, nu pentru ce n-ai făcut. cât despre nevastă, mă bucur că e-n vacanţă cu cel mic şi te lasă mai liniştit.

dar atenţie, ţi-aduc aminte când ai zis că dacă toate astea nu se vor întâmpla, e timpul să intri-n politică!

succesuri!* egon schiele, dublu autoportret,1915

fraţii ruşi care scriu capodopere sefe

aflându-mă pe la standul de la bookfest al editurii paralela 45, nu ştiu ce mi-a venit s-o cumpăr. o mai citisem demult, împrumutată, când apăruse la nemira - ferfeniţită şi cu pagini galbene... în fine.

acum mi-a plăcut mai mult parcă. deşi nu toată. are multe pagini peste care se poate sări lejer, poate chiar un capitol (cap. 2). dar şi pagini delicioase, de pildă cele ale dialogului între un savant şi un businessman (cap. 3).
şi ce e important - şi se pare că mulţi sefişti nu-şi dau seama - că este un roman sf, adică are elemente sefe (şi multe metafore minunate) care-i ajută pe autori to make their point. un instrument pe care-l căutam şi eu pe la cenacluri...

cine nu ştie despre ce e vorba în picnic la marginea drumului, măcar din călăuza lui tarkovski? de Zonă, locul de pe pământ unde nişte extratereştri poposesc la picnic. pleacă şi lasă multe "deşeuri" - obiecte cu puteri supranaturale, baterii veşnice, chiar şi un glob de aur - îndeplinitor de dorinţe. oamenii îşi găsesc astfel "sensul" - fericirea pe gratis.
noroc cu stalkerul redrick schuhart- eroul care cutreieră Zona şi înţelege.

toată nenorocirea este că omul, în orice caz omul de rând depăşeşte uşor această ncesitate de a cunoaşte. după mine, asemenea necesităţi nici nu există. poate doar necesitatea de a înţelege, iar pentru asta nu e nevoie de cunoştnţe. ipoteza despre Dumnezeu, de exemplu, dă o posibilitate inegalablă de a înţelege absolut totul, fără a cunoaşte nimic... dă-i omului un sistem simplificat al lumii şi poţi să-i explici orice pe baza acestui model. o asemenea concepţie nu necesită nici un fel de cunoştinţe. câteva formule învăţate, plus aşa-numita intuiţie, aşa-numita îndemânare practică, precum şi bunul simţ. (p.159)

raţiunea este capacitatea fiinţei vii de a se comporta iraţional şi anormal. (158)

xenologia este o amestecătură artificială ştiinţifico-fantastică cu logica formală. baza metodei ei este un procedeu defectuos: impunerea raţiunii extraterestre psihologiei omeneşti (p.159)

cea mai eroică faptă a omenirii este că ea există şi are de gând să reziste şi mai departe (172)

o lectură extraordinară pentru vacanţă!

arkadi şi boris strugaţki, picnic la marginea drumului, ed. paralela 45, piteşti, trad. valerian stoicescu, 232 p cartea online e aici sau aici.

alte păreri: 1, 2, 3.

chéri

aţi citit romanul chéri de colette?

nu e mare capodoperă, dar mi-a plăcut mult în adolescenţă, căci era vorba - din câte-mi amintesc, un roman de budoar, despre un tânăr gigolo, iubit de o tipă mai în vârstă.
va trebui să-l reiau când voi ajunge acasă...

de ce?
pentru că minunata michelle pfeiffer joacă în ecranizare. şi, când voi vedea filmul, trebuie să am cu ce-l compara... - sper să nu fie la fel de prost ca legăturile primejdioase (tot al lui frears)...

iaca o secvenţă mirifică:


l.e.: prost sunt eu, care am confundat filmul lui frears cu valmont-ul lui forman :) ce să-i faci, dacă sunt atâtea versiuni...

un oscar wilde român

literatură gay? nu, doar literatură
dacă se va gândi cineva să facă şi la noi un "canon" al "literaturii gay", cel mai nimerit ar fi să înceapă cu acest volum, dar nu pentru că multe pagini din carte conţin experienţe şi picanterii homosexuale scrise reuşit şi decent, fără vreo vulgaritate, ci că autorul este primul - din câte ştiu care şi-a asumat public orientarea. căci acesta este scopul acestor memorii - să spună totul, chiar şi cele mai inconfortabile lucururi.
nu cunosc vreun român să fi făcut aşa ceva.

cine e ion negoiţescu?
un critic literar - neîndeajuns de cunoscut - inteligent, cult, de viţă intelectuală, prieten cu blaga, lovinescu, radu stanca - de acesta din urmă va trebui să citesc -, rafinat ca Proust şi ironic ca Wilde, cu gust nu doar pentru literatură, ci şi pentru muzică şi pictură.
inovativ şi modern, decadent şi cosmopolit, cu simpatii pentru poezia lui blaga şi proza hortensiei papadat-bengescu, cu credinţă nu doar în estetic, ci şi în eternitatea valorilor.

o capodoperă memorialistică
pe lângă amănuntele biografice referitoare la origini, neamuri, locuri - cluj, galaţi, sibiu sau aiurea -, cel mai interesantă mi s-a părut evoluţia spirituală a "eroului". sălbatic, lipsit de căldura părintească, voluntar şi senzual, copilul prinde gustul lecturii, metamorfozându-şi energiile interioare în viziuni şi creaţii estetico-axiologice, potenţial pe care şi-l va fructifica în cadrul mişcărilor culturale interbelice.

există multe ironii şi amintiri delicioase:

• copilul ion negoiţescu se strecoară printre invitaţii maturi de la o petrecere la el acasă şi-şi întreabă tatăl "tată, ce-i aia adulter?"; primeşte o scatoalcă; la fel şi când trage un vânt zgomotos şi ordonat în aceleaşi condiţii.
• locuinţa temporară a bunicilor în formă de vagon fusese un bordel (cuplărai).
• împreună cu vărul său, joacă jocul Cristos şi jidanii: vărul său îl joacă pe Cristos şi stă răstignit pe gard, iar copilul negoiţescu îi joacă pe jidani, nefăcând altceva decât să-şi scuipe de zor vărul.
• romanul dama cu camelii e savurat numai la closet (de unde se vede că a mea categorie de citit pe budă nu e neapărat una negativă)
• petre ţuţea e de fapt un tip monoman, plictisitor şi răsuflat
• botanistul rege ferdinand, la mărăşeşti, aleargă după buruieni

cartea se citeşte ca un roman, e scrisă admirabil, din păcate cuprinde doar două capitole, până la 20 de ani. negoiţescu, din păcate, moare între timp, lăsându-şi opera neterminată.

...iubirea iubeşte totdeauna ceva ce merită şi nu există om pe lume care să nu merite să fie iubit. dar ce grizav şi tragic este că cel ce iubeşte sâmburele ideal al personalităţii sale, acest sâmbure de diamant, cunoscut numai de cel ce iubeşte, e îndrăgit şi fiinţa iubită nu ştie ce comoară ascunde. (p.214-215)

nu-mi caut nici măcar egali mie, ci superiori. şi ce poate fi atunci mai grozav, în dragoste, decât ca superioritatea copleşitoare a fiinţei iubite să se realizez chiar în actul sacrificator de a nu mă iubi pe mine? personalitatea mea e ţesută din orgoliul cel mai viu, mai nealterat, uneori în forme de-a dreptul exacerbate, dar plin de fori moral şi tendinţă creatoare, însă oricum orgoliul se manifestă fără stânjenire. (p.217)

fragmentele de mai sus sunt din jurnal, pe care autorul l-a încredinţat lui emil hurezeanu pentru a-l publica de-abia în 2023. poate se întâmplă ceva şi ne bucurăm de el mai devreme...

ion negoiţescu (foto), straja dragonilor, memorii 1921 - 1941, ed humanitas, buc, 2009, 217 p

lung, adjectiv

e primul film de porumboiu văzut.
dacă nu lua premiu, ieşeam din sală, dar nu din pricina nerăbdării alături de personajul principal, ci din faptu că, aşa cum se recunoşteau în 4,3,2 femeile ce trecuseră prin experienţa avortului, m-am recunoscut şi eu, ca funcţionar public vreme de 4 ani. am retrăit tâmpenia slujbei la stat şi, în vreme ce spectatorii din jurul meu râdeau, mie-mi venea să turbez.

nu ştiu cum o fi fost la alţii dar, deşi pot spune cu mâna pe inimă că fiecare scenă are rolul ei în viziunea regizorală, mie mi s-a părut prea lung.

scena cu plasa prin care erau filmaţi copiii cu haşişul, cele două cine luate acasă, în singurătate - singurele cu "sens" din viaţa zilnică -, vorbele şi cuvintele, dar mai ales lipsa cuvintelor duc la scena finală, pline de cuvinte moarte, fără conţinut, în care nu mai crede nimeni, bune de luat din DEX şi aruncate pe tablă, de care fiecare dispune după bunul plac, ca de nişte obiecte. căci, ne spune porumboiu, conştiinţă, lege, morală, poliţist rămân doar vorbe în dicţionar şi pe tablă, marea poate fi fără soare, câmpul fără floare, viaţă fără sens. dacă intri-n biroul de la serviciu cu ceva sens, ieşi de-acolo fără. ca la kafka.

şi, afară de degeţelele hipnotice ale secretarei, şi rapoartele absurde, mi-a rămas melodia (a nu se asculta toată):