apatia ca mod de viaţă. bartleby

dacă n-ar fi fost gilles deleuze care s-o folosească drept pretext filozofic – chiar, ar trebui făcută o istorie literară a dezanonimărilor: baudelaire pe poe, foucault pe borges etc. – povestea ar fi rămas modestă, deşi fineţea psihologică mi s-a părut stupefiantă pentru acele vremuri (1853).

ei bine, dacă nu ştiţi acţiunea, nu e mare lucru: un avocat îşi angajează un copist, care de la un moment dat nu mai face nimic şi răspunde numai cu aş prefera să mă abţin (I would prefer not to).

mulţi au pornit de la personaj, căutând în atitudinea lui ceva extrem de modern, un prototip; mie însă mi se pare una ştearsă, sterilă, într-o oarecare măsură tragică: nu are nimic – nici exuberanţa afirmării, nici revolta negării.
în schimb, avocatul/povestitorul le are pe amândouă.

pornind de la ultima propoziţie a nuvelei „vai ţie, omenire!”, povestitorul deplânge societatea care a produs aşa ceva, care a ridicat zidurile la umbra cărora se ascunde ciudatul. şi, ca exponent al acestei omeniri, avocatul se frământă. nu ştie ce să facă, se zbate între revoltă şi indiferenţă, datorie socială şi conştiinţă creştină, între raţiune şi milă. de aceea eu "ţin" cu avocatul.

nu, nu văd un exemplu în Bartleby, un model de „atitudine” – chiar politică – în faţa societăţii celei crude şi nedrepte, o pre-deconstrucţie incorporată; ci mă identific pe deplin cu avocatul povestitor. şi cu melville.

şi pot să nu am dreptate. cine are oare dreptate când e vorba de literatură?

Hermann Melville, Bartleby, Ed. Humanitas, Buc, 2007, 109 p., traducere Petre Solomon

nuvela e accesibilă online (în engleză) aici. alte opinii: 1, 2, 3, 4 şi 5.