2 aprilie 2009

apatia ca mod de viaţă. bartleby

dacă n-ar fi fost gilles deleuze care s-o folosească drept pretext filozofic – chiar, ar trebui făcută o istorie literară a dezanonimărilor: baudelaire pe poe, foucault pe borges etc. – povestea ar fi rămas modestă, deşi fineţea psihologică mi s-a părut stupefiantă pentru acele vremuri (1853).

ei bine, dacă nu ştiţi acţiunea, nu e mare lucru: un avocat îşi angajează un copist, care de la un moment dat nu mai face nimic şi răspunde numai cu aş prefera să mă abţin (I would prefer not to).

mulţi au pornit de la personaj, căutând în atitudinea lui ceva extrem de modern, un prototip; mie însă mi se pare una ştearsă, sterilă, într-o oarecare măsură tragică: nu are nimic – nici exuberanţa afirmării, nici revolta negării.
în schimb, avocatul/povestitorul le are pe amândouă.

pornind de la ultima propoziţie a nuvelei „vai ţie, omenire!”, povestitorul deplânge societatea care a produs aşa ceva, care a ridicat zidurile la umbra cărora se ascunde ciudatul. şi, ca exponent al acestei omeniri, avocatul se frământă. nu ştie ce să facă, se zbate între revoltă şi indiferenţă, datorie socială şi conştiinţă creştină, între raţiune şi milă. de aceea eu "ţin" cu avocatul.

nu, nu văd un exemplu în Bartleby, un model de „atitudine” – chiar politică – în faţa societăţii celei crude şi nedrepte, o pre-deconstrucţie incorporată; ci mă identific pe deplin cu avocatul povestitor. şi cu melville.

şi pot să nu am dreptate. cine are oare dreptate când e vorba de literatură?

Hermann Melville, Bartleby, Ed. Humanitas, Buc, 2007, 109 p., traducere Petre Solomon

nuvela e accesibilă online (în engleză) aici. alte opinii: 1, 2, 3, 4 şi 5.

5 comentarii:

  1. "povestea ar fi rămas modestă"??
    şi eu prefer să nu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pe mine Bartleby mă ia cu ameţeală tocmai pentru că atitudinea lui e în afară de orice formă, mai mult sau mai puţin convenţională, de afirmare-negare.

    Mi se pare o poveste absolut perfectă, indiferent de ce au spus Deleuze şi alţii despre ea. Între altele, pentru că orice tentativă de înţelegere a lui Bartleby, de a-l prinde într-o explicaţie, te pune în postura uşor obtuză a avocatului. De-asta prefer să nu mă identific cu el : )

    (En passant, Dragoş, nu înţeleg de ce găseşti că ”fineţea psihologică” din Bartleby e ”stupefiantă pentru acele vremuri (1853)” - erau vremuri foarte fine : ))

    RăspundețiȘtergere
  3. bartleby este 'alienul', inexprimabilul, opacul, ireductibil la intelegerea (rationala) a naratorului (= noi); cred k orice interpretare politico-ideologico-blabla misses nu doar 'the point', ci si the beauty of it: daca il reduci pe bartleby la un refuz banal al 'societatii capitaliste' (cu logica ei mercantila) ii dai 'un' sens; daca il vezi pe bartleby k un 'simptom' psihiatric, il faci surcele medicale/psihanalitice (= mai multe sensuri, dar toate finite & al caror unic scop este 'tratamentul'); daca, in fine, il identifici cu literatura-moderna-pe-cale-sa-vina (kafka, borges etc) ii dai ceva mai multa libertate, ce-i drept, da-l fixezi (totusi!) intr-un calapod de 'etre de papier' vesnic chestionabil de catre hermeneuti fini & aplicati, gen 'barthes-lby'... ;)

    asa k e mai bine sa-l vedem k pe un corp opac, la fel de inanalizabil & de incontrolabil & de inconturnabil k 'the dead-brick wall' pe care-l contempla... bartleby este un 'it'.

    RăspundețiȘtergere
  4. @luiza - modesta in sens de receptare. cati mai citesc, de pilda, redburn?
    @alexandru - dar nu chiar atat de fine - mie nuvela mi se pare scrisa azi. nu inteleg de ce avocatul e obtuz.
    @als - sunt perfect de acord. ai spus foarte bine.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...