vineri noapte în oraş

pe o vineri înviforită, după un binemeritată degustare privată de vin, însoţită de poeziile minunate ale lui ioan es. pop, a plecat dragoş în centrul vechi, să se zbănţuiască. a aterizat deci în club bordello de pe şelari, unde a avut noroc de o masă rezervată, însă chiar lângă uşa etajului unu, unde şi-a amintit - phuai, unde sunt vremurile când năbădăiam "cireaşa" din constanţa! - cum e să se frece toţi de tine, în trecere. şi cum e, în timp ce-ţi zgudui corpul, să priveşti la multe feţe triste de tineri şi tinere - cu haine de "oraş" - care şed la masă şi se uită, cu un pahar de apă plată în faţă, cu ochi goi, la chestii metafizice, ca băutoarea de absint din tabloul lui degas. 

până când muzica s-a transformat în başi tembeli - cum să dansezi pe-aşa ceva? -, când a şters-o dragoş la clubul vintage de pe smârdan, unde a simţit, cu-adevărat, distracţia! pentru că a constatat, dincolo de dispreţul opiniei publice, cât de fain se distrează piţipoancele şi cocălarii, spre deosebire de "elitele" triste. astfel:

• moda aruncatului cu confetti a fost înlocuită cu cea a aruncatului cu şerveţele, calchiată probabil cu aruncatul banilor la manelişt;
• dacă-n pojarul dansului îţi pierzi ceva pe jos, nu-l mai cauţi cu lumânarea, ci cu un i-phone 7, printre picioarele meselor, scaunelor, dansatorilor; 
• e musai să faci poze de la smart phone şi musai strâmbându-te, să arăţi funny;
• dacă eşti băiat, poţi să pui mâna pe un cur mişto de piţipoancă, iar dacă eşti fată, pe-un cur mişto de cocălar (vă asigur, aceştia sunt tot oameni);
• oricât ai fi de şleampătă şi de naşpa, întotdeauna se va găsi un bodyguard care să te agaţe baletându-ţi lasciv împrejur;
• chit că eşti pitic, gras, ţigan şi interlop (toate calităţile laolaltă), vei găsi întodeauna o blondă cu picioare lungi cu care să te afişezi în lume/puburi;
• dragoş nu s-a gândit niciodată că va ajunge să ţopăie pe ţi-am dat un inel sau pe - omoară-mă, Mahler! - gaşca mea nu poate să stea liniştită...

oricum, s-a făcut de 5 când a plecat dragoş acasă.

vina de a nu protesta

fraţi români protestatari din piaţa universităţii!

iertaţi-mă că nu mă alătur vouă din teamă că, dacă nu aş striga jos băsescu, aş fi socotit pro-băsescu, conform psihologiei mulţimilor.

iertaţi-mă că nu am televizor de 6 ani şi nu mă las manipulat de ciutaci sau gabriele vrâncene-fire care cred că schumpeter e un actor iar colbert un creator de modă, dar ştiu ce cumpărături a făcut eba şi când s-a îmbătat boc – totul pe timpul vostru şi banii boşilor care-au devalizat conturile departamentului de comerţ exterior ale republicii socialiste românia.

iertaţi-mă că nu îi cred pe cei care proclamă dictatura într-o ţară al cărei parlament, acum doar câţiva ani, suspenda preşedintele c-o ridicare de mână.

iertaţi-mă că îi plâng doar pe bătrâni şi pe bolnavi că nu au zile în românia, dar că pe restul nu, aceştia putând oricând să-şi facă o soartă mai bună prin muncă (cinstită sau nu).

iertaţi-mă că mă revoltă mai mult decât un preşedinte chiomb judecătoarele care întârzie la şedinţe şi amână procesele, încurcate în iţe procedurale; că mă revoltă mai mult funcţionarii care mă lasă s-aştept degeaba apoi se răstesc la mine; că mă revoltă mai mult sutele de candidaţi care spun că vin la interviuri de angajare, dar care uită să mai vină; că mă revoltă mai mult medicii care pun diagnostice greşite şi elevii care-şi sfidează profesorii.

iertaţi-mă că nu-i voi crede niciodată pe crin antonescu care chiuleşte din parlament sau pe victor ponta care n-au făcut nimic semnificativ pentru mine.

iertaţi-mă că nu vă cred nici pe voi, dacă-mi veţi spune că, dac-aţi fi în locul lui băsescu, v-aţi gândi la mine, şi nu să vă plasaţi copiii în posturi comode sau în vile cu piscină.

iertaţi-mă că nu mai cred demult în idealuri, ci în acţiuni concrete, lăsate în urmă celorlalţi.

iertaţi-mă că mi-e teamă mai mult de ce se întâmplă în afara graniţelor ţării cu economia şi pacea decât înăuntrul acestora.

iertaţi-mă că vă admir doar atitudinea, nu şi finalitatea acţiunilor voastre.

iertaţi-mă că, dintre principiile democraţiei, cel mai mult admir respectul pentru opinia diferită a celorlalţi.

respect, deci!

gânduri de piaţa universităţii

am trecut luni, la 9 seara, şi ieri prin piaţa universităţii. n-a aruncat nimeni în mine cu pietre şi nu m-a legitimat nimeni. m-am simţit în spaţiul public deschis în siguranţă. poate pentru puţine ori, m-am simţit într-o ţară democratică.

1. prefer natura conflictuală a lui băsescu consensului corupt al lui iliescu.

2. prefer trezirea şi coeziunea românilor ca grup din cauza unui regim conflictual, unei speranţe deşarte şi tăcute, de 20 de ani, că cei ce vor veni vor fi mai buni.

3. o eroare băsesciană a avut forţa să mobilizeze societatea civilă cum nu au avut-o nici sindicatele şi nici partidele până acum. 

4. încă nu înţelegem că, între votări, singurul răspuns negativ faţă de conducerea unei ţări este protestul - o ţară democratică trebuie să se confrunte des cu proteste ale cetăţenilor săi (noi n-am avut niciodată vreun "speaker's corner" din "hyde park").

5. continuăm încă să ne minunăm de existenţa, la proteste, a atât a mitocanilor care aruncă cu pietre, cât şi a celor în uniformă, care lovesc cu bastoanele, deşi o constatăm pe stradă în fiecare zi.

un weekend la braşov

la începutul lui decembrie, am vizitat braşovul, fie singur, ghidat de amintiri de acum vreo şapte ani, fie de un braşovean. am descoperit un oraş minunat, incredibil de curat şi suspendat parcă în timp. impresionante turnurile cetăţii, unite de zidul refăcut recent de autorităţi, evident, vorbesc de oraşul vechi. în jurul pieţii sfatului, unde se instalase deja bradul,

am descoperit câteva străduţe înguste şi pavate cu piatră cubică, cărora ceaţa le conferea o atmosferă de basm. strada michael weiss, johan goth, postăvarului, mureşenilor.

din muzeul de istorie, mi-a plăcut clădirea, chiar în buricul târgului, însă m-a dat pe spate muzeul civilizaţiei urbane, foarte modern şi imaginativ. am descoperit apoi cafeteca - din păcate, plină de fum - dar şi multe biserici - franciscană, sinagoga, sf. nicolae.

în fine, un oraş de care m-am îndrăgostit şi unde vreau să mă duc de câte ori voi avea ocazia.

my bucket list - lista cu dorinţe

am găsit zilele trecute (în romanul lui proust), o listă pe care mi-o scrisesem acum vreo 10 ani. o transcriu aici, spre neuitare:

1. să sar cu paraşuta done
2. să merg în china
3. să ajung la new york
4. să scriu o carte de succes
5. să conferenţiez la atheneu
6. să învăţ germana
7. să fac o declaraţie de dragoste celei mai frumoase femei
8. să particip la o orgie sexuală
9. să am o experienţă homosexuală done
10. să văd casa lui balzac din paris done
între timp s-a mai adăugat 11. vizitarea istanbulului - planificată pentru primăvara viitoare.

care e lista voastră?

românia în alte 3 culori

o românie roşie:

iliescu nu vorbeşte despre lovitura de stat, adrian năstase nu vorbeşte despre mătuşa lui, crin antonescu nu vorbeşte despre chiulurile din parlament, băsescu nu vorbeşte despre incompetenţă, parlamentarii nu vorbesc despre întâlnirile lor cu cei care i-au ales, judecătorii nu vorbesc despre tergiversarea dosarelor până la prescripţia extinctivă, nokia şi rompetrol nu vorbesc despre scutirile datorate statului. dar toţi afirmă în luminile înroşite ale mass media că spun adevărul.

o românie neagră:

patronii nu vorbesc despre impozitele neplătite, companiile căpuşă nu vorbesc despre spălarea banilor negrii, funcţionarii nu vorbesc despre şpăgile neimpozitate, ţiganii nu vorbesc despre faptele antisociale, cei cu câini nu vorbesc despre căcaţii de pe trotuare, nevestele nu vorbesc despre bătaia soţilor lor, studenţii nu vorbesc despre analfabetismul propriu, medicii nu vorbesc despre pacienţii ucişi, şomerii nu vorbesc despre banii de droguri, şoferii nu vorbesc despre huliganismele din trafic, nici cetăţenii despre gunoaiele pe care le-aruncă pe jos. dar toţi se plâng pe la colţuri de starea neagră a ţării. 

mai există şi o altă românie?

părinţii nu vorbesc despre copiii lor binecrescuţi, muncitorii nu vorbesc despre treaba lor bine făcută, slujbaşii nu vorbesc despre conştiinciozitatea lor, elevii şi studenţii nu vorbesc despre notele lor bune, patronii nu vorbesc despre profitul lor cinstit, tinerii nu vorbesc despre implicarea lor fără bani, pensionarii nu vorbesc despre noul lor serviciu.

din cele trei românii, mă interesează mai mult ultima, în care îmi place să trăiesc. e cealalată românie, românia albă, visată de poeţi, şi de eroii noştri morţi pe câmpurile de luptă şi pe care îi uităm mereu. românia apărată de străbunicul mort la mărăşeşti e murdărită zilnic cu roşu şi negru. pe oamenii oneşti şi cinstiţi, pe tinerii cu idealuri, cum îi păstrăm albi?

librărie, never let you go!

dacă biblioteca este locul de odihnă al cărţilor, librăria este locul lor de joacă. este locul unde cărţile ies în lume şi-şi aşteaptă părinţii adoptivi, la fel ca pruncii dintr-o maternitate. stau aşezate cuminţi pe rafturi şi ţipă în linişte cu glasul culorilor de pe coperte. dar ca să le vezi, trebuie aşezate bine. altfel se rătăcesc şi se pierd. şi poate mor.

amintirile mele despre librărese ţin de oamenii ei: de la tovarăşele cu coc, nevoite să vândă cărţile pe sub mână pentru un kil de carne sau - în cel mai bun caz - să vândă shōgun-ul la pachet cu tezele congresului lui ceauşescu. şi mi-aduc aminte de o librăreasă grasă - my first milf/cougar - care, la ieşirea din cea mai mare librărie din constanţa, îmi pipăia pervers cu degete grăsune trupul de licean, sub pretextul căutării cărţilor ascunse pe sub haine. în prezent, moravurile s-au îndulcit...
continuarea postului îl găsiţi pe bookmag aici.

tot ce e mai bun în viaţa unui bărbat

chipul plâns al mamei, scăldat de suferinţă şi neputinţă m-a făcut să realizez că ceea ce a fost mai bun în viaţa mea s-a sfîrşit demult, până la 16 ani, când căutam să mă dezleg de mama, când apăruseră visurile, idealurile, prima dragoste, când zânele şi eroii îmi populau încă realitatea. o recunoaşte şi flaubert, în ultima replică a educaţiei sentimentale - c'est là ce que nous avons eu de meilleur.

ceea ce-i urmează acelei tinereţi sunt: lupta sau renunţarea la acele visuri, otrava datoriei de cetăţean, priponul familiei. plus câteva simţuri ostoite şi orgolii meschine.

e ceva mai mult decât nimic, dar où sont les printems d'antan?

muntele meu de apă

copilăria mi-am petrecut-o în constanţa, într-un apartament de bloc. construit pe un deal de nord al oraşului, vreme de 28 de ani, am văzut de la fereastra camerei mele, jumătate din constanţa, întinsă sub bloc, ca un covor. vara, briza cu miros amărui iese din valuri, zboară deasupra oraşului şi-mi intră direct în cameră. iarna, crivăţul cu miros de frig vine din gheţuri, taie văzduhul oraşului şi-mi intră ca un zmeu pe sub cercervele. de 28 de ani, anotimpurile mi-au trecut în mirosul vântului. 

acum 2 nopţi, din bucureşti, am avut un vis. eram la constanţa, doar cu tata în casă, mama era plecată la serviciu, deşi acum e pensionară de peste 10 ani. mă uitam pe geam şi deodată, am început să văd cum afară, obiectele s-au pornit, imponderabil, să se ridice în văzduh. maşini, ciorciobute. un sentiment de nesiguranţă m-a râcâit în ceafă. când deodată, am văzut acoperind cerul, până sus, un munte înalt, cu vârf de zăpadă, brăzdat până-l poale cu râuri de verdeaţă. părea că dintotdeauna stătea acolo, iar eu nu-l văzusem.

ce caută un munte aici? şi nici n-am teminat să-ntreb, că muntele s-a prefăcut într-un munte de apă, ce s-a pornit să se prăbuşească, cu zgomot surd, în zare. ceva îmi spunea că întreg oraşul urmează să fie inundat, şi m-am rugat, acolo, la fereastră, nemişcat, ca apa să nu intre la mine-n casă. putea inunda oraşul, putea distruge totul, numai să nu fi urcat până la etajul 3, unde locuiesc, să mă înece. 

şi apa a venit, cutremurată şi albastră, după gândul meu. ca să acopere tot. oraşul, inclusiv apartamentele blocului de sub mine, de la etajul 2. apoi o mare de linişte s-a aşternut pe locul unde fusese constanţa, în jurul insulei de singurătate - apartamentul de bloc - în care Dumnezeu m-a pus, salvându-mă de ape.

cum voi supravieţui până se retrag apele? 

de unde iau o barcă să caut mâncare? 

ce mă fac?

apoi mi-am amintit brusc de mama, plecată la serviciu. sediul biroului era undeva în vale, în oraşul acum acoperit,  la primul etaj. 

acum o oră, la constanţa, Mama s-a internat la spital, din cauza unui atac. :(

modă şi modele

în adolescenţă, provincial fiind, n-am avut la-ndemână un model viu care să fi avut el însuşi o viaţă exemplară şi care să-mi fi îndrumat căutările juvenile: să-mi fi îndrumat lecturile, să-mi fi îndrumat visurile, să-mi fi îndrumat experienţele. aşa c-am fost nevoit să-mi găsesc singur îndrumările – fie în cărţi, fie la părinţi, fie la oamenii cu care veneam în contact. astfel încât sunt mândrul posesor al unui bagaj de idei şi lecţii de viaţă pe care îl port oriunde cu mine şi acum, la cei 35 de ani.
de la un timp însă, în ritmul trepidant de azi, observ mirat cum bagajul meu nu numai că se demodează – cu toate astea mă cred încă tânăr –, însă, încet-încet, devine în răspăr cu moda: valorile, plăcerile, cuvintele. aşa încât, deşi caut să mă păstrez la curent cu tot ce apare nou, ideile şi lecţiile mele de viaţă încep să fie uitate.

iau câteva exemple de cuvinte:
iubire: am spus cu adevărat o singură dată te iubesc, la 15 ani, mi-a bătut inima nebuneşte, mi s-au înmuiat picioarele neomeneşte, mi s-a blocat vocea dobitoceşte. în ultimul timp, o spun doar să oficializez o legătură, sau să completez afirmaţia „ai fost minunată”. sau, de valentine’s day, să însoţesc inimioarele de catifea cumpărate de pe tejghelele de la romană.

ţară: citeam cărţi de istorie despre ţara mea, românia, şi-mi plăcea cuvântul ţară, acum nu-l mai găsesc, e uzurpat de cuvântul politică, în gurile politicienilor care se scuipă-ntre ei pe la posturile teve, arbitraţi de reporteri.

prietenie: caut să folosesc deseori cuvântul, şi-l foloseam când mă laudam că am prieteni puţini şi buni, cu care chiuleam de la ore, cu care ieşeam la plajă (sunt din constanţa), sau cu care mă chercheleam în vreo speluncă de cartier. Acum, folosesc termenul mai mult cuvântul „cunoştinţă”, cu toate sutele de „prieteni” de pe facebook, dar din care nu cunosc „la faţă”nici pe 20.

destin: găseam în cărţi memorialistice oameni care căutau să-şi explice la bătrâneţe destinul, împlinirile vieţii, acum decopăr mai mult cititoare de promptere care povestesc cum au ajuns ele din fragedă pruncie personalităţi de succes, unele neavând pe cv decât câteva liposucţii.

umor: caut să mă-nconjor de oameni cu umor, dar nu găsesc decât miştocari, băşcălioşi sau mitocani care-njură de mamă şi de sex, într-o românie civilizată în 4 ani de uniunea europeană.

cinema: caut reviste despre cinema, dar nu găsesc decât bloguri care discută de ultimele filme 3d.

dostoievski şi stendhal: ajungeam să mă cert nopţi întregi în căminul studenţesc, pe teme dostoievskiene sau stendhaliene, acum văd în metrou citindu-se stephany meyers şi charlaine harris.

planuri: Mi-aduc aminte cum m-a ambiţionat un articol de-al lui mircea eliade, scris când avea douăzeci de ani în care-i îndemna pe colegii de generaţie să-şi trăiască viaţa ca şi cum ar mai avea doar un an de trăit, iar în acest an să se-apuce să-şi scrie cărţile, să-şi trăiască dragostea, să călătorească. În articolele de-acum sunt îndemnat fie să slăbesc, fie să-mi achiziţionez ultimul kindle, fie să-nvăţ life coaching.

care sunt lucrurile bune şi care sunt cele rele? luat repede, n-aş şti să spun. doar că suntem pe deplin liberi să alegem. e viaţa noastră şi numai a noastră, nu a părinţilor, nu a prietenilor, nu a iubitelor sau iubiţilor, nu a profesorilor, nu a politicienilor.
eu am ales. sunt fericit? nici asta n-aş şti să spun cu certitudine. uneori da, deseori nu.
ceea ce ştiu să spun este un singur lucru, că nu renunţ la bagajul meu. Îl port cu mine în continuare, de-a lungul trecerii timpului. cum spune samuel beckett într-o piesă, „clipe peste clipe, pleosc, pleosc, ca boabele de mei, şi toată viaţa aştepţi ca ele să se facă o viaţă”. eu n-aştept (încă). trec la acţiune, cu ochii pe bagaj!

apărut în revista studenţească carevasăzică.

săptămâna sabatică

poate că remuşcarea mea că nu am făcut mare lucru în această scurtă zăbavă de 8 zile - nici măcar un sfert din ce mi-am propus: de pildă, n-am terminat maestrul şi margareta de numai 400 de pagini - e complet nefondată, însă pot scrie aici ce am făcut:

m-am desprins de grijile de la serviciu (pe care le-am lămurit, din fericire, înainte), de grijile casnice (plata chiriei şi a dărilor lumeşti), de târguiala shopping-ului - de pildă, am luat  bradul la primul preţ cerut -, de organizarea vreunui eveniment, de pregătirea vreunei călătorii, de vreun "hai să" din partea cuiva.

n-am ieşit din casă vreo 5 zile, am trântorit în pijama şi bărbos, n-am respectat vreo oră de somn sau de ospăţ, mi-am neglijat prietenii (doar nu credeţi că semeseurile înseamnă mare sinchiseală), mi-am neglijat lecturile, până şi calculatorul a stat mut o zi întreagă.  

linişte. odihnă. repaus. ceva teve (nu credeam că mă poate distra atâta halul de talcioc care-a devenit teveul), un bulgakov subţire, şuete cu părinţii (nu înţeleg cum îi plictisesc pe unii părinţii), o promenadă geroasă într-o constanţă pustie, un film bun torrentat, chiar spălatul vaselor pentru că nu trebuie (oh, cât am uitat cuvântul trebuie!) - totul fost o ieşire din timpul rutinat cu care mă lupt zi de zi (şi cu care mai câştig uneori lupte).

j'ai pris les choses à la légère.

asta cred că însemnă sărbătoare şi pace. până la urmă, şi Dumnezeu s-a odihnit în ultima zi, după toate lucrările pe care le-a făcut -

la multi ani!