portrete

„viața adèlei“ de abdellatif kechiche

cu sala plină de la elvira popescu, am îndurat cu greu cele două ore și ceva de film.

ideea conturată obsesiv în mintea mea, privind filmul, este că viața sexuală este - cel puțin pentru unii - viața însăși (mai ales la femei care trăiesc orgasmul de trei ori mai intens decât bărbații, după tiresias). așa se pare că e și pentru fata adèle de 17 ani care remarcă că nu-i plac băieții, ci fetele. mai precis o butch experimentată, studentă la belle arte și filozoafă pe deasupra. evident că cea matură se satură de adèla, care rămâne îndrăgostită de prima ei dragoste năbădăioasă.

prima parte a filmului (capitolul 1) ne descrie viața liceencei. aproape toate cadrele cu fata sunt nesimțit de apropiate, în spațiul intim, și acesta este - cred - singurul merit al lui abdellatif kechiche. desigur că are şi fetişuri cinematografice (cel al gurii), dar celălalt merit este al tinerei actrițe, extrem de senzuale (adèle exarcopoulos), care convinge pe tot parcursul filmului că fericirea ei e una sexuală. scenele de orgasm dintre cele două femei, cu miros pornografic reușesc să treacă proba obscenității.

a doua parte a filmului e de un anost teribil. zilele de la grădiniță (adèle a devenit educatoare), câteva serate, tensiunile dintre cele două iubite sunt de o banalitate cruntă, de mă mir de ce naiba n-am ieșit din sală. 

merita palme d'or?
habar n-am, dar în nici un caz cele două ore și ceva pe care i le-am dedicat din viață.
sentimentul de a fi mers la pomul lăudat.  

„semințele și catârul“ de abdellatif kechiche

în cadrul festivalului cannes la bucurești, am fost în seara aceasta la elvira popescu la filmul din 2007 al lui abdellatif kechiche - premiatul cu palme d'or de anul acesta la cannes.

meritul filmului constă în faptul că nici un actor nu e profesionist. cam ca în terra trema al lui visconti din 1948, unde era vorba tot de un sat de pescari. la francez, însă, lumea prezentată e cea familială arabă. și lipsesc metaforele regizorului italian.

ei bine, cam un film documentar despre viața intimă arăbească din franța. eu n-am rezistat până la sfârșit. prea lung pentru gustul meu.

aștept viața adelei.

„când ploaia se va opri“ de andrew bovell

un spectacol sublim marca afrim

când un pește cade brusc din cerul scenei mirosind a mare înseamnă că n-o să văd ceva obișnuit. iar când aflu că sunt în 2039, e clar că am să văd ceva extraordinar.
până una-alta, un bărbat singur, pe nume gabriel, își așteaptă fiul.

GABRIEL: Știu de ce vine. Fiul meu. Știu ce vrea. Vrea ceea ce vor toti tinerii de la tații lor. Vrea să știe cine e. De unde vine. Unde îi e locul. Și habar nu am ce îi voi spune. Pentru ca în timp ce știu destul de mult despre declinul și căderea Imperiului American 1975-2015, propriul meu trecut îmi scapă. Am doar câteva fragmente, câteva bucati și piese pe care le-am găsit într-o valiză veche dupa moartea mamei. Nu știu ce înseamnă. Nu știu cum să le înțeleg sensul. Am încetat să mai încerc cu ani în urmă. Trecutul e un mister. [Gabriel se uită la pește] Și totuși, poate că va fi mai ușor de explicat decât peștele. (trad. vlad bîrzanu)

și, ca de sub o zugrăveală albă care nu reușește să acopere straturile colorate de dedesubt, trecutul începe să prindă viață, pe felii spațiale și temporale în luminile, culorile, sunetele și cele șapte personaje ale sale, sub bagheta regizorului radu afrim. în anglia sau australia, de fapt pe scenă vedem câteva generații de gabrieli, cu dramele lor familiale intime - alcoolism, pedofilie, muțenie în cuplu sau între părinți și copii, nevroză, isterie, sinucidere sau accident.

ei bine, pe replicile destul de minimaliste ale dramaturgului australian, însă pe complicate indicații scenice, regizorul reușește să potențeze imagini care „fac“ tot spectacolul: un cangur cu un cap uriaș de pluș ce soarbe cu paiul un cocktail, oameni care patinează cu frigidere prin parc sau, tot pe frigidere, sunt duși la groapă. oamenii se scufundă în oale cu supă de pește, și tot mănâncă la supă de pește, se intoxică de supă de pește, vomită supă de pește. vin din ploaie, aud ploaia, ascultă tunetele.

poate că în lumea reală nu ninge în deșert, peștii nu pică din cer, tații nu-și părăsesc copiii, mamele nu se îneacă în mare. dar uite că în piesa lui dramaturgului australian toate acestea se întâmplă. într-o viziune unică a regizorului român ce nu se poate să nu-ți bântuie multă vreme imaginația și emoția cu sentimente de sublim.

capotul nou al lui diderot
mi-a plăcut din toată piesa cel mai mult următorul fragment, metafora capotului nou:  
ELIZABETH: În 1780 în timp ce [uraganul] Callixtus provoacă dezastru în Caraibe la scala biblică, în Paris, Denis Diderot zguduie fundamentele bisericii cu publicarea volumului final al Enciclopediei sau Dictionnaire Raisonne Des Sciences, Des Arts et Des Metiers… Este culminarea a 20 de ani de pasiune și muncă pentru a aduna într-o singură colecție toate marile cugetări ale timpurilor acelora, toate noile cunoștințe și idei revoluționare care concurau cu legea aristocrației și a bisericii. Anunță nașterea gândirii democratice moderne cu credințele sale revoluționare și libertatea gândirii, toleranța religioasă, agalitate și dreptate pentru toți. Schimbă felul de a gândi despre sine al oamenilor. Sunt zorile unui ev secular și baza pe care Marx a construit. Plasează știinta și arta în insuși centrul existenței. Nu pe Dumnezeu. Ci omul ca ființă rațională având control asupra destinului său. Capabil să gândească profund și să acționeze decisiv pentru a schimba. Înspre mai bine. Ca să se salveze. Iluminismul, Henry. 
HENRY: Triumful intelectului asupra fricilor iraționale ale omului.
ELIZABETH: Suntem cine gândim că suntem. Nu cei pe care Dumnezeu… sau natura îi determină să fie. 
HENRY: Mintea ta, Beth. 
ELIZABETH: Toate astea și omul totusi a spus despre el “Am fost și încă sunt furios că sunt mediocru.” 
HENRY: Și ce ne face asta pe noi restul? 
ELIZABETH: El e de asemenea autorul unui eseu intitulat ”Regrete la despărțirea de vechiul meu capot” [...] Diderot a primit în dar un capot stacojiu superb și a fost atât de mulțumit că imediat și-a aruncat vechiul capot. Dar plimbându-se prin casă a observat că nimic din cea ce deținea nu se potrivea cu splendoarea noului său capot. Tapițeria de pe scaune era uzată. Draperiile din birou erau șterse. Și restul garderobei pur și simplu nu se putea compara. Și pe când înainte de a avea splendidul capot era mulțumit de lucrurile lui, pentru prima oară în viață simțea acum nevoia de lucruri noi. Și astfel începe un proces nesfârșit de cumpărare de lucruri noi și cu fiecare nouă achiziție tot restul devine vechi și trebuie înlocuit. Și astfel se desfășoară. Foamea instabilă a omului pentru nou. Ai putea crede ca eseul e ciudat, dar a fost o critică genială a capitalismului înainte de existența acestuia. Întrebarea e dacă putem vreodată fi din nou fericiți cu vechiul nostru capot. (trad. vlad bîrzanu)


putem, desigur, să găsim în text - dar și în spectacolul lui afrim - diferite simboluri care să ne-ncânte cultura generală: peștele și vinul ca simboluri cristice, ploaia ca urgie expiatorie, ciclul karmic întrerupt prin rememorare, cifra șapte.
totuși, pentru mine, piesa este un îndemn la curaj. la curajul de a-ți pune întrebări, de a-ți înfrunta trecutul, indiferent cum arată acesta. numai așa o poți lua, liber, de la capăt. trecutul care eliberează. cam proustian, după părerea mea.

„inside llewyn davis“ de joel and ethan coen

după muzee, teatre și alte distracții, am ajuns în seara asta la filmele festivalului cannes la bucurești, la ultimul film al fraților coen, inside llewyn davis, premiat cu marele premiu la cannes.

e al doilea lung metraj al fraților coen pe care-l văd, după stupefiantul nu există țară pentru bătrâni și adevăratul curaj (true grit). ei bine, filmul de astă seară seamănă cel mai mult cu un scurt metraj din paris, je t'aime, în care absurdul se unește cu umorul.

nu m-așteptam să văd umor la frații coen, însă în inside llewyn davis este. de fapt, unul crud, căci e vorba despre viața unui om, al unuia amenințat tot timpul de apropierea ratării. llewin davis e un cântăreț american de muzică folk, ce caută succesul pe la case de discuri sau producători. abandonat de partenerul său de cântec ce s-a aruncat de pe podul george washington, ăși caută cariera solo. în paralel, n-are nici un job și caută canapele pe la prieteni pe unde să doarmă. 

ei bine, pe un subiect așa de anost - eu urăsc muzica folk -, filmul a reușit să-mi captiveze atenția - prin actorii ce cântă live (închipuiți-vi-l pe justin timberlake miorlăind folk), prin farmecul actriței carrey mulligan spunând măscări cu fuck, prin excelentul joc al actorului secundar john goodman, și mai ales prin motanul roșcat, al cărui nume va fi dezvăluit de-abia la finalul filmului.

s-a hăhăit mult în sală, însă au existat și multe scene de tensiune - zăpadă, frig, întuneric, zloată - multe elemente ce se zbăteau în interiorul cântărețului ce s-a-ncăpățânat să meargă pe drumul său. un ulise ce-și caută ithaca, un jidov rătăcitor ce-și caută izbăvirea. cu noi alături. 
în orice caz, un altfel de „coen“.  

două poezii de octavian perpelea

se-apropie weekendul, şi am chef de puţină poezie. aşa că pun două poezii de octavian perpelea. îmi plac pentru că văd cum banalului din viaţa mea i se regăseşte - iată - o întrebuinţare estetică. şi nu chiar banal, ci e doar un decor pentru evenimente extraordinare - un fir de păr în gură, o bătaie bună. 

în plină zi / în plină stradă

mă îndreptam spre serviciu
îmi cumpărasem obişnuita
gogoaşă cu gem de fructe de pădure
& începusem s-o halesc
când exact la intersecţia
Elisabeta cu Brezoianu
acolo unde pe zid e scris
Iisus te iubeşte
am simţit un fir de păr
în gură


noaptea Sfântului Alcoolomeu

sunt mese răsturnate
urme de sânge
& haine rupte
pe pietriş
la Terasa Scriitorilor
ospătarii mi-au spus
că ieri seară
alcoolismul & mediocritatea
au băgat o mulţime
de scriitori
în spital 

mi-aş dori să le citesc la cartea românească sau max blecher.