kilipirim - de mâine până duminică

de mâine, începe târgul de carte cu discount, la magazinul unirea, etajul 2, aripa călărași.
până duminică, ora 21:30

„curcubeul gravitației“ de thomas pynchon (2)

coprofagie à la pynchon

după prima parte, petrecută mai ales în londra bombardată de naziști, dar și în olanda sau berlin, m-așteptam ca partea a doua - o permisie la cazinoul hermann göring - să fie mai așezată: unul din personajele principale, slothrop, petrece cu prietenii săi o permisie pe riviera franceză, unde o salvează pe dubla spioană katje borgesius din tentaculele unei caracatițe dresate.

ca în tot romanul, totul se întâmplă din voința altora - se amestecă, desigur, psihologul behaviourist pavlovian pedofil edward pointsman - slothrop și katje vor trebui să se cupleze, să facă sex incendiar, iar slothrop intră la bănuieli, mai ales când e pus să învețe tehnologia rachetei V de la sir stephen dodson-truck.

când, iată o scenă sexuală urino-coprofagă (e posbil că femeia să fie chiar katja) - scenă ce i-a făcut pe cei din juriul premiului pulitzer să renunțe a i-l mai acorda, în 1974, așa încât anul a rămas fără premiu:

Umbra ei îi acoperă fața și partea de sus a trunchiului, cizmele ei de piele pârâie încetișor în timp ce mușchii ei abdominali și cei ai coapselor se mișcă, și dintr-odată ea începe să urineze șuvoi. El deschise gura să-l prindă, se sufocă, încearcă să continue să înghită, simte urina caldă scurgându-se pe la colțurile gurii și în jos pe gât și umeri, e scufundat în furtuna șuierătoare. Când ea termină, eș își linge ultimele picături de pe buze. Alte picături atârnă, limpezi aurii, de firele lucioase ale părului ei pubian.

... Acum intestinele ei miaună blând și-și simte fecalele începând să alunece afară. El îngenunchează ținând cu brațele ridicate mantia bogată. O bucată întunecată apare din crăpătură, din întunericul absolut dintre fesele ei albe. Își desface genunchii, nepriceput, până când simte pielea cizmelor ei. Se apleacă să cuprindă fecalele fierbinți cu buzele, sugând ușurel, lingând pe partea inferioară... se gândește, îi pare rău, dar nu se poate abține, la un penis de negru, da' știe că asta abrogă parte din setul de condiții, dar n-are cum să nege imaginea unei brute africane care o să-l facă să fie cuminte... Putoarea fecalelor îi inundă nasul, îl adună, îl împresoară. E mirosul de la Passchendaele, mirosul Ieșindului. Amestecat cu mâl și cu putreziciunea stârvurilor, a fost mirosul suveran al primei lor întâlniri și emblema ei. Bucata îi alunecă în gură și în jos pe gâtlej. Se îneacă, dar strânge brav din dinți. O pâine care altfel ar fi plutit în ape de porțelan undeva, nevăzută, negustată - crescută acum și coaptă în  amarul Cuptor intestinal într-o pâine pe care o știm, ușoară precum confortul casnic, tainică precum patul de moarte... Spaimele din gâtlej continuă. durerea e îngrozitoare. Zdrobește cu limba căcatul de cerul gurii și începe să mestece, gros, singurul sunet din încăpere...

Mai sunt două bucăți mai mici și, după ce le-a mâncat, mai sunt niște reziduuri de lins din anusul ei. Se roagă să dea drumul capei să-l acopere, să i se îngăduie, în întunericul căptușit cu mătase, să mai rămână o vreme cu limba lui supusă căznindu-se în sus în anusul ei. Dar ea se îndepărtează. Blana i se evaporă din mâini. îi poruncește să se masturbeze pentru ea. 
(traducere de rareș moldovan, pp. 279-280)

despre începutul romanului aici

„toni erdmann“ de maren ade

o gagică corporatistă, ines conradi, e întrebată de tat-su dacă-i fericită. și cum e viața ei?
dar ea nu vrea să-și pună astfel de întrebări. îi e de-ajuns munca de consultant dintr-o multinațională. plus o ședință de masaj, o ieșire cu fetele și o partidă de sex cu colegul de birou.
iar taică-su, winfried conradi, se hotărăște s-o ajute: își pune niște dinți falși și devine toni erdmann. ca chaplin, care devine charlot în costumul de vagabond.

cam ăsta e filmul.
doar că durează trei ore, în care cele două personaje, tata și fiica, pe decorul bucureștiului cu clădiri de office și mahalale țigănești, într-o multi-culturalitate care nu mai spune nimic, își târâie zilele, căutând să salveze ceva din ele. așa că plictiseala vieții capitaliste va fi spartă de poante, de farsă și, uneori, de absurd.

sunt câteva situații în care hohotele ies de la sine. câteva situații de cadru perfect. care merită.
însă timpul de aproape trei ore a filmului nu merită tema: trăiește-ți viața și fă-o mai picantă, putea fi redat și într-un scurt metraj.

interesant cum scenele alungite - în stil mungiu-puiu-porumboiu - sunt încă folosite în filmele voit „de artă“. de parcă ne-am întoarce la descrierile de secol 19, când burghezia îmbogățită se plictisea teribil.

în fine, un film de văzut - mai ales de corporatiști.

 

„trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta“ de ciprian măceșaru

ciprian măceșaru

 trecutul e întotdeauna cu un pas

 înaintea ta

ed. cartea românească, bucurești, 2016

 135 pagini broșate

coperta de radu răileanu

mozaicul spart al unei comunități  

în satul românesc strâmbeni, inundațiile au scos la iveală un mozaic antic roman, ce imediat a fost șterpelit, bucată cu bucată, de către săteni. care și-a lipit în baie, care în podeaua din bucătărie, care în dormitor.

așa și autorul ciprian măceșaru: își descompune romanul în 20 de povestiri: toate despre strâmbeni. sau mai precis despre oamenii lui: un primar cu pupincuristul aferent, un învățător, o doctoriță, un nebun, un fotbalist, un măcelar, un rocker, o curvă, niște criminali. și mulți alții.

dar, dincolo de personaje, privit de departe, este SATUL, comunitatea. ei bine, am urât satul ăsta.

sau mai precis PERSONAJUL colectiv, în care-am recunoscut multe din racilele românești de azi sau dintotdeauna. chiar și când am râs de replicile amuzante și miștocărești ale „omului simplu“, râsul mi-a pierit imediat de pe buze:

- Dă-i dracu', toți fură.
- Să fure, da' să facă și treabă, ziceau oamenii și își vedeau de viață. (p. 15)
- Huo! Huo! Huo! (p. 16)
- Învățătura e bună să-ți faci o meserie, altfel e boală. (p. 23)
- Moșu' compune poezii, ce pretenție să ai de la el?! E dus cu pluta, nu poate să-nțeleagă viața adevărată. (p. 24)
- Ce-au dat, mă, negii pe lumea asta? Nimic, îți spun io. N-au inventat nimic... N-au și ei un Aurel Vlaicu... Un Eminescu, un Creangă... N-au nimic... 
- Ce bă?! Las' că știu io. D-aia n-au dat, mă, nimic negrii, fiindcă au pula mare. Păi, când se știu cu anaconda între picioare, ce le mai trebuie să gândească?!... (pp. 31-32)
- Da' ce, noi suntem mai proști?! (p. 46)
- Dă-i dracu', cu șmecheriile lor, că oricum le fac, măcar așa primim și noi ceva. (p. 80)
- Treci aici, Ioano! Îmi speli, îmi gătești și te crăcănezi când vreai io. (p. 106)
- Grijania mă-tii de om! (p. 107)
- De ce dai, mă?! / - Degeaba... (p. 109)
- Ce faci, mă, aici?! / - Un rahat, asta fac. (pp. 122-123)

am zâmbit deseori. de personaje. ce sunt abia schițate, însă cu tușe groase, care să le sublinieze diferența specifică. mi-a plăcut unul sau altul, mi-a displăcut unul sau altul - dar, făcând un pas înapoi, nu mi-a mai plăcut nici unul. și nu desigur nu e vina autorului: ba chiar e meritul autorului, care mi-a produs așa ceva.

v-ați prins deci: romanul este o caricatură (de care deseori zâmbești) amară a societății noastre (dar a oricărei comunități într-un anumit moment).

mi-au plăcut mult câteva capitole / povestiri: ubu-dubu (de un comic excelent), diferite stiluri de luptă (frumos realizat stilistic). o călătorie în india (cu o minunată idee).
de asemenea, stilul aerisit, poetic în descrieri - cred că descrierile reprezintă singura oază de lumină a cărții -, se citește ușor.

nu mi-a plăcut absolut deloc coperta căcăniu-pământie, pe care titlul și numele autorului sunt aproape ilizibile.
nu mi-a plăcut deloc nici titlul.

o lectură plăcută, chiar dacă amară. un shot scurt și tare.

noul shakespy din bibliotecă

a autumn night's dream

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 30 Sep 2016 la 13:59 PDT

„lecții de dans pentru vârstnici și avansați“ de bohumil hrabal

bohumil hrabal

lecții de dans pentru vârstnici

și avansați

 (taneční hodiny pro starší 

a pokročilé)

editura art, bucurești, 2015

traducere de corneliu barborică

 149 de pagini legate

 coperta și ilustrații de mircea pop

lanțul amintirilor din austro-ungaria 

în stilul obișnuit al scriitorului ceh, cartea de față cuprinde un monolog continuu, fără punct, ci doar cu punct și virgulă, al unui cizmar, pe nume jirka, care trece de la una la alta fără oprire, părând a vrea să spună totul dintr-o suflare, mai ales despre vremile trecute, care erau mult mai bune decât cele de azi, în care lumea era mai stilată, îndeosebi pe vremea ocupației austro-ungare, de unde vedem că povestitorul nostru cizmarul este destul de vârstnic;

O carte nu trebuie să-l lase pe cititor să doarmă liniștit, dimpotrivă, trebuie să-l facă să sară din pat în izmene și să dea fuga la scriitor ca să-i ardă câteva peste gură (p. 44)

Când au pus în scenă Raduz și Mahulena, care începe în întuneric, mașinistul a tras cortina prea devreme, iar Raduz nu și-a dat seama că era trasă și a întrebat: unde ești Mahulena? iar Mahulena i-a răspuns, în cur, mă! și totți oamenii sin sală s-au amuzat că vor asista la ceva picant, rupt in viață (p. 135) 

Socrate și Cristos n-au scris nici măcar un rând, și învățăturile lor sunt încă respectate, în timp ce alții cu cât publică mai multe cărți, cu atât sunt mai puțini citiți, poți să zici că e răzbunarea istoriei (p. 117) 

el le povestește pasămite domnișoarelor, e interesat de interpretarea viselor dintr-o carte a annei nováková, tot amintește de renașterea europeană, îi plac întâmplările tragice cu sinucideri și morți idioate, nu-i plac copiii, ci doar femeile, își amintește des de aventurile sale galante cu femeile pe care le întâlnește prin peregrinările lui din junețe, toate sar pe el

am mai scris despre cărțile lui hrabal aici

poveștile sale sunt cu morală? sau sunt ele povestite doar pentru distracție? de ce unele sunt doar absurde și ridicole? oare ceea ce descoperim după spațiul alb al monologului este un epilog, în care să descoperim, ca în romanul l-am servit pe regele angliei?, că totul a fost pentru o tinerică?

coperta ediției vintage books

ce-i poate dărui o femeie unui bărbat?

Domnișoara... își scoate bluza pătată de zeamă de cireșe, desface un nasture de la pantalonii scurți, bluza zboară, pantalonașii cad, și eliberată de haine, ea se întoarce și se îndreaptă, goală, spre pajiștea din mijlocul livezii și se spală din cap până-n picioare, iar bătrânul care și-a petrecut toată după-amiaza povestind e așezat lângă ea, ca într-o stare de prostrație, ținându-și strâns un genunchi între mâinile împreunate și privind prin ea, zăpăcit, încordat și cu tact, în timp ce ea îi dăruiește ceea ce numai o femeie poate să-i dăruiască unui bărbat, se spală în amurg sub privirea lui fascinată... (p. 148-149)

ps. traducerea ar fi de fapt lecții de dans pentru avansați în ani, ceea ce este mult mai ironic decât traducerea în românește