„e un pod pe drina...“ de ivo andrić

ivo andrić 

e un pod pe drina... 

(na drini ćuprija) 

editura polirom, iași, 2018 

trad. de gellu naum și ioana g. seber

 358 pag. broșate 

 coperta de radu răileanu

ce înseamnă balcanismul?

• înseamnă plăcerea povestitului - despre un pod, despre un bețiv, despre un cartofor, despre o mireasă sinucigașă, despre o hangiță evreică;

• înseamnă taifasul - între negustori, între vecini, între conaționali, între religii, între ocupați și ocupanți, între cueriți și cuceritori - taifasul pe terasa din mijlocul podului de pe drina, numit KAPIA, inima lui și inima târgului;

• înseamnă traiul liniștit, condus de obiceiuri și obișnuințe, după un „așa trebuie să fie“, după „acesta e rostul lumii“;

• înseamnă timp oprit și vechi, ce se lungește ca pelteaua, fără să se rupă de tot, de timpurile noi; 

• înseamnă să te obișnuiești cu toate, că accepți încet-încet totul, până la urmă chiar și moartea.

• înseamnă deseori suflete mici, cu dorințe meschine: 

Bazele lumii și temeliile vieții și legăturile dintre oameni sunt de neclinitit, secole de-a rândul. Asta înseamnă că nu se schimbă, dar, măsurate după durata vieții omenești, ele par veșnice. Raportul între durata lor și lungimea unei vieți omenești e același cu raportul dintre suprafața frământată, mișcătoare și fugară a unui râu și adâncul stabil și trainic, ale cărui schimbări sunt lente și imperceptibile... Dorința de schimbări bruște și ideea realizării lor prin forță se ivește adeseori printre oameni, și ia avânt, de cele mai multe ori, în capeteletinerilor. Numai că aceste capete nu gândesc cum trebuie; până la urmă și de obicei ele nu duc la nimic și, cel mai adesea, nu sunt prea trainice. Căci nu dorința omenească hotărăște și duce la îndeplinire treburile lumii. Dorința e ca vântul, stârneștee praful și-l mută dintr-un loc într-altul, întunecând uneori toată zarea, dar, în cele din urmă, se potiolește și cade și lasă după el vechea înfățișare a lumii. Omul nu-i decât o unealtă oarbă și supusă... Toate dorințele acestea năvalnice și toate cuvintele acestea îndrăznețe, rostite sub cerul nopții, pe kapia, nu vor schimba temelia nici a unui lucru; ele vor trece pe deasupra marilor și trainicelor realități ale lumii și se vor duce să piară, acolo unded se potolesc dorințele, unde se domolește vântul. Și, cu adevărat, oamenii mari ca și construcțiile mari răsar și vor răsări în loculile hotărâte lor de gândirea divină, independent de dorințele dșarte și trecătoare și de vanitatea omenească. (pp. 280-281) 

când ai rafturi noi de cărți

de aici

mama pictoriței citind

mama pictoriței, ane brøndum, citind în sufrageria roșie (anna ancher, 1910)

sursa

#KarlOveKnausgård #LuptaMea #4

#karloveknausgaard #karloveknausgård #mystruggle #minkamp #chestiilivresti #bookstragram #norwegianliterature #bookreviews #bookreview #books #literature #literaturequotes #quotes #norway #postmodern #bookseries #contemporaryliterature #bestseller #bookworm #editura_litera

#Decameron #GiovanniBoccaccio

#bookstragram #chestiilivresti #thedecameron #decameron #boccaccio #giovanniboccaccio #bookreview #renaissanceliterature #instagrambookreviews

„visul unui om ridicol“ de feodor mihailovici dostoievski

feodor mihailovici
dostoievski

 visul unui om ridicol

(cон смешного человека)

în jurnal de scriitor, vol.2

 editura polirom, iași, 2006

 traducere de adriana nicoară,

 marina vraciu, leonte ivanov

 și emil iordache

20 pagini (pp. 388-408) broșate

o excelentă scurtă târzie povestire fantastică

aflată printre articolele publicate de dostoievski în foileton sub titlul de jurnal de scriitor și apărută în 1877 - între apariția romanelor adolescentul și frații karamazov - este o povestire romantic-idealistă, pe aproape 20 de pagini (format de buzunar).

„Idealismul meu este mai real decât al domniilor lor... Cu realismul lor nu poți explica nici a suta parte din faptele reale, întâmplate cu adevărat“ - scria într-o scrisoare dostoievski în 1868. și chiar acest instrument, idealismul, îl folosește în această povestire.

scrisă la persoana întâi, este povestea unui om nefericit. după multă suferință din pricina celorlalți, care râd de el, considerându-l ridicol, acest om ajunge un blazat, gândind că indiferent ce i se întâmplă, „îi e totuna“. până la urmă, decide să se sinucidă, gândindu-se că o dată cu el piere și lumea cea crudă și nedreaptă.

doar că, în seara în care se decide să se sinucidă, întâlnește pe stradă o fetiță ce-i cere ajutorul iar el se trage într-o parte. doar că mila și conștiința de după aceea îi trezesc instinctele umane, și nu se sinucide. în schimb adoarme și are un vis:

un vis cu ridicat din mormânt, cu o călătorie prin spații către alte planete, cu stea și cu o planetă similară pământului, unde ia parte la evoluția istorică a civilizației, în care cea mai importantă etapă e vârsta de aur, de început, a paradisului. vârstă ce, încet, se corupe până ajunge ca cea de azi.

și în acest vis, i se revelează omului nostru adevărul:

Pentru că am văzut adevărul, l-am văzut și știu că oamenii pot fi minunați și fericiți fără să-șipiardă capacitatea de a trăi pe pământ. Nu vreau și nu pot să cred că răul este starea firească a oamenilor. Iar ei nu fac decât să râdă de această credință a mea. (p. 407)

Principalul e să-iubești pe ceilalți așa cum te iubești pe tine însuți și asta-i tot, nu-ți mai trebuie nimic: imediat ai afla cum să-ți clădești raiul. (p. 408)

1. mi-a plăcut mult - din vis - tenebroasa ieșire din mormânt a eroului, ca și călătoria sa spațială cu însoțitorul misterios (o fi fost vergiliu?) ideea vârstei de aur corupte mai apoi o mai regăsisem în insula  fericiților a lui august strindberg. și-mi 
2. și mi-a mai plăcut obstinația lui dostoievski de a construi personaje care să rostească idealisme - inspirate (după cum el însuși spunea despre prințul mîșkin) de la isus și de la don quijote.
3. și mi-a mai plăcut finalul povestirii, de doar un rând - acela că omul nostru se va întoarce la fetiță s-o găsească.  

despre o altă povestire al lui dostoievski - o întâmplare penibilă - aici.