oglinda din „crăiasa zăpezii“ de hans christian andersen

hans christian andersen, crăiasa zăpezii, ed. ion creangă, bucurești, 1974, traducere de al. philippide &
i. cassian-mătăsaru, pp.135-136

despre o pictură de caravaggio

articolul de astăzi este despre un tablou al lui caravaggio. articol apărut pe we art.
pentru articol, click pe imagine.

romanele amuzant de finaliste de la concursul „augustin frățilă“

și iată și lista scurtă a romanelor concurente la 10 000 de euro, listă aleasă de alex ștefănescu, daniel cristea-enache și tudorel urian. dintre acestea, în urma votului a 24 de blogări, va fi ales numai unul

romanele sunt:

1. un singur cer deasupra lor de ruxandra cesereanu, polirom, 2013
2. kinderland de liliana corobca, cartea românească, 2013
3. jurnalul unui cântăreț de jazz de bujor nedelcovici, allfa, 2013
4. boala si visul de dan stanca, tracus arte, 2013
5. negustorul de începuturi de roman de matei vișniec, cartea românească, 2013

mi se pare teribil de amuzant topul, o să mă distrez!

până una alta, m-am decis că-i ultima mea participare la acest concurs. drăgușorul mi-a șoptit că și-acest concurs e pe cale să semene cu alte concursuri literare de pe la noi, acelea în care iese câștigător cine trebuie. și io cred că-i mâna lui nicolae manolescu aicea! :))

per final - vorba mihaelei rădulescu - eu îmi voi face treaba mea mică (adică de o douăjpatrozecime). neuitând intenția mărturisită acum trei ani de întemeietorul concursului, mario de mezzo - aceea de a putea resuscita pasiunea pentru lectură şi apropierea de literatura română a publicului printr-un roman bun.
dacă el se va număra printre acestea cinci, rămâne de citit.

desenele lui franz kafka

către sora sa, ottla

primul meu anim'est

a fost prima mea participare la această sărbătoare a animaţiei internaţionale. mărturisesc să sunt un fan al animaţiei realiste, mai clasice, dar foarte deschis la experiement, şi mai ales receptiv la entusiazmele prilejuite de imagini animate.

am participat la câteva proiecţii şi evenimente, dar dintre toate, două îmi vor rămâne amintire:

1. proiecţia filmului grădina de cuvinte de makoto shinkai, o sărbătoare vizuală (japoneză) a ploii şi a luminii, pe fondul căreia un licean de 15 ani îşi povesteşte dragostea faţă de o necunoscută de 27 de ani, cunoscută pe ploaie, în parc.

2.  participarea copiilor în cadrul festivalului - câţiva dintre ei, participanţi la un worksop, au creat - experimental - un filmuleţ de animaţie din hârtie decupată. un filmuleţ muuuuult mai bun decât al celor maturi participanţi la un workshop similar. de asemenea, juriul de copii a ales un film funny şi reuşit,
superbot - sub lupă totul e mai mare  de pablo alberto diaz şi cervasio rodriguez.

3. desigur că scurt metrajele premiate nu mi-au plăcut toate, le menţionez doar pe cele care mi-au plăcut - pe cel al câştigătorului marelui premiu, păr de delphine hermans, şi al celui mai bun scurt metraj românesc, pui de somn de paul mureşan.

cum spuneam, o sărbătoare bine făcută a filmului de anumaţie, în care ne regăsim, uneori, scânteierile copilăriei. să mai vedem şi în anii viitori!

prima zi de FILIT

obişnuit cu evenimentele pe genunchi (sau improvizate între genunchi), am rămas fără grai în faţa organizării fără reproş a gazdelor.

cules de la gară noaptea, după ce-am greşit coborând mai devreme în altă gară (nicolina - da, iaşi-ul are 2 gări, nu ca rădăuţiul 4, cum aveam să aflu de la matei vişniec), am ajuns cu bine la hotel moldova.

prima surpriză

de cu zori, am participat la casa balş la cenaclul de liceeni alecart, unde un grup numeros de adolescenţi cu microb literar au participat la un dialog efectiv cu doi scriitori - britanicul james meek & italianul fabio stassi. am primit revista liceenilor - una full color, pe hârtie cerată, de peste 100 de pagini, care bate la cur prin prospeţime majoritatea revistelor literare de la noi.

câteva citate ale celor doi scriitori, culese cu gura căscată:
- rasismul este ordinea distrugătoare a lumii;
- într-o ţară cu conflicte, orice conversaţie devine periculoasă;
- o carte reuşită e aceea din care cititorul recunoaşte personajul ca şi cum l-ar fi pipăit orbeşte înainte.

a doua surpriză

l-am cunoscut pe matei vişniec, cu lupta sa contra societăţii de consum, în favoarea unui viitor uman. scriitoarea iraniană hiper-sexy a povestit despre dictatura iraniană şi de literatură ca manifest. ioana nicolae a vorbit frumos despre dictaturile mici, a dramelor familiale. (păcat de moderatorul antonio patraş care s-a cam făcut de galben.)

a treia surpriză

cezar paul bădescu a scos untul din mircea cărtărescu, unul literar-intim, în conferinţa de la uluitorul teatru din iaşi. un cărtărescu de seri mari, cu arome de kafka, eminescu şi cortazar. cu lecturi din mendebilul & levantul.

un cocktail oferit de polirom & un maraton de poezie de noapte a fost postludiul de final al nopţii.

FILIT-ul şi anim'est-ul

FILIT

de ieri, a început la iaşi FILIT-ul (festivalul internaţional de literatură şi traducere). sub patronajul reprezentanței comisiei europene în românia, FILIT va cuprinde lecturi publice, întâlniri ale scriitorilor cu publicul tânăr din licee și universități, serile FILIT găzduite de teatrul național, concerte, mese rotunde și conferințe specializate. Târgul de carte bookfest va prezenta publicului ieșean oferta de carte a celor mai importante edituri din românia. participarea la festival este gratuită, există transport zilnic bucureşti-iaşi şi retur.

blogul acesta este partener media iar site-ul festivalului este aici.

voi ajunge şi eu în weekend, de unde voi aduce impresii.

anim'est

mâine va începe anim'est-ul (festivalul internaţional de animaţie). cu şapte secţiuni competitive, workshop-uri, masterclass-uri, mese rotunde, proiecţii şi muzică live cu animaţii provocatoare – bizare, horror sau thriller - anim'est-ul a pus bucureştiul pe harta festivalurilor de animaţie ale lumii. la cinema studio, cinema elvira popescu şi carol 53. Biletele si abonamentele vor fi disponibile si in elvira popescu si cinema studio, pe toată perioada festivalului.

site-ul festivalului şi programul aici.

voi ajunge şi aici, săptămâna viitoare.

călătorie la istanbul cu orhan pamuk

mi-am planificat călătoriile în străinătate ca fan al unor scriitori, bălind după străzi și clădiri pe care mi le-am imaginat dinăuntrul cărților lor - ale lui balzac și proust, la paris, a lui carlos ruiz zafón la barcelona, iar, de această dată - acum 2 săptămâni - purtând în rucsac două volme de orhan pamuk.

istanbulul lui orhan pamuk

cartea istanbul este o carte nu despre tot istanbulul, ci mai mult despre partea de nord-est a lui (cartierul beyoğlu), unde orhan pamuk s-a născut, a crescut și a locuit (și încă locuiește). evident că este vorba și despre centrul istoric - piața sultan ahmet, palatul topkapî sau moscheile mari - dar de ele voi vorbi cu altă ocazie.

așa încât am pornit-o pe urmele vieții sale din cartea istanbul. am luat-o mai întâi cu cartierul luxos cihangir, la care se ajunge pe înalte și lungi trepte vopsite în culorile curcubeului, până la o buză de pe care vezi bosforul. în capăt, o moschee iar în celălalt, un hotel. pe această stradă a locuit mătușa lui pamuk. blocurile sunt selecte, cartierul e curat și trăiești experiența din orice cartier occidental.

blocurile din cihangir - un cartier occidental 

am trecut mai departe prin parcul maçka, prin care copilul orhan a trecut cu mama ori de câte ori voia să ajungă în centru, parc prin care tânărul orhan și-a plimbat iubitele, parc prin care kemal (din muzeul inocenței) s-a plimbat cu füsun. și m-am speriat de un parc pustiu de oameni și cam chel de pomi. în rest, nimic impresionant, doar parfumul cărții.

parcul maçka, pustiu și cam chel de pomi

am urcat, pe dreapta, în cartierul nişantaşî, unde-și are locuința și acum scriitorul pamuk. am intrat deci pe bulevardul teşvikiye, un furnicar de oameni și mașini, care te smulge repede în torentul lui. de-o parte și de alta, înecându-l cu umbrele lor, îl păzesc blocurile în stil occidental, cu magazine de lux la parter. pe dreapta, nu pot să nu remarc moscheea în fața căreia mă opresc, dorindu-mi să mă răcoresc, asemenea credincioșilor ce se purifică pe față, pe mâini și picioare cu apă rece. urcușul străzilor - căci în istanbul, străzile sunt în pantă, ca la munte - m-a epuizat.

moscheea galbenă teşvikiye

pe partea stângă, bingo! blocul pamuk, la mansarda căruia locuiește și acum scriitorul. mă bate gândul să sun - hello, mr. pamuk, i am a big romanian fan of yours and i'm disturbing you because... - dar nu găsesc nici o explicație, în afara aceleia că sunt unul din milioanele de cititori, ba chiar poate unul groupie. dar poate nu-i acasă, mă consolez, un premiat cu nobel nu prea șade pe-acasă, așa că trag o poză la bloc și merg mai departe...

blocul pamuk, reședința scriitorului

caut apoi blocul compasiunea, unde, tot în  muzeul inocenței, kemal trăiește cea mai fericită clipă din viața lui, împreună cu füsun. însă numărul blocului, 131, nu există. un motiv în plus pentru a-mi confirma că plotul romanului este o ficțiune.

la muzeul inocenței 

la muzeul inocenței ajungi cu ajutorul hărții din carte și poți intra cu biletul tipărit în interiorul ei. ți se pune o ștampilă roșie cu cercelul lui füsun și intri în universul material al romanului propriu-zis.

caut destul de mult strada çukurcuma pe care se află casa ce-adăpostește muzeul (în care kemal a vizitat-o odinioară obsesiv pe füsun), deși nu e departe de taksim. însă nimeresc muzeul de îndată ce găsesc strada. și intru într-o atmosferă obscură, cu exponate luminate, adăpostite în nișe cu sticlă, ca-n niște acvarii.

așa cum scrie în roman, se pare că pamuk și-a dorit să conserve timpul, fragmentele sale de viață istanbuleză în chihlimbare de ficțiune. Dacă învățăm să ne gândim la viața noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un șir distinct de clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un șir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc că fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma ca de o mare fericire. (p.340) așa scrie orhan pamuk în roman, iar exponatele din muzeu îmi reprezintă, toate, întreaga fericire a scriitorului. un scriitor copleșit de memoria tinereții sale, asemenea lui marcel proust.

iată câteva exponate, toate în legătură cu romanul, fiecare vitrină ilustrând un capitol din carte:

biletul de intrare tipărit în carte

obiectele prin care kemal a cunoscut-o pe füsun 

restaurantul foaierul

rochia lui füsun, când se pregătea pentru permis

obiectele de toaletă ale lui füsun

trecerea timpului în pahare de lapte băute, așteptând pe füsun

câinii de pe televizorul din casa lui füsun

ce servești când o aștepți pe füsun

baia casei lui füsun

patul în care personajul romanului, kemal basmaci, i-a povestit - cică - lui pamuk
povestea dragostei lui cu füsun. kemal a murit la 12 aprilie 2007

muzeul inocenței

manuscrisul romanului muzeul inocenței

dar ce este muzeul inocenței?

acum, după ce l-am vizitat, este o incursiune în mintea unui mare scriitor. obiecte din istoria sa personală îngemănate cu cele din povestea pe care el o creează, obiecte reale și vizibile - alcătuiesc o lume mixtă - imaginară și reală. nu știm dacă pamuk a creat romanul pornind de la obiecte sau dacă a adunat obiectele pornind de la roman. dar nici nu ne interesează, până la urmă. putem să credem sau nu că personajele au existat. și le putem vedea, iată, și fotografiile.

cert este însă romanul și muzeul ne formează o lume, una unică, independentă de lumea reală, o lume în lume, în care suntem martori și în care trăim emoțiile lui kemal - dragostea, dezamăgirea, obsesia, fericirea.

prin muzeul inocenței, orhan pamuk crează o experiență literară complexă, ce nimeni până la el nu a creat, o transpunere independentă a unei ficțiuni în realitate. practic, ceea ce s-a întâmplat până la el - ca opera să se inspire din realitate - se inversează: realitatea e pătrunsă - în mod real - de operă.

Tolstoi a făcut o școală. Alți scriitori au întemeiat o revistă, au făcut filme, au avut o carieră politică. Muzeul ăsta e școala mea, e revista, e filmul și e politica mea. E o parte din mine. 

grădină de citit la biblioteca metropolitană

dacă n-aveți chef de sex acasă că-i prea cald,
dacă n-aveți mălai s-o ardeți prin bulgaria sau măcar prin vamă,
dacă n-aveți coaie să vă scăldați prin ștrandurile mizere din bucale,
IATĂ ALTERNATIVA:

la sediul bibliotecii metropolitane din piața amzei - e pe străduța de vizavi de mcdonald's romană, că dacă vă zic de sinagogă, n-o să știți - se inaugurează GRĂDINA DE CITIT. un spațiu în care se citește și se organizează chestii.
habar n-am cum i-acolo, da poate se lasă cu hipsterisme și chestii cool.
măcar găsiți cărți.
o s-ajung și io și-o să v-arunc niște bârfe mici.

sursa

david foster wallace şi ayn rand traduşi în româneşte

mătura sistemului, roman, editura curtea veche, 2014. traducere de adrian buz. corporaţii, nevroze, inginerie genetică, intertext, multă ironie într-un singur roman, pe 560 de pagini.

david foster wallace (1962 – 2008) este unul dintre cei mai compleşi scriitori contemporani, impresionant de inteligent, cu opere romaneşti, dar mai ales de proză scurtă şi eseistice, în genul postmodern al lui thomas pynchon şi don delillo. a scris trei romane, al treilea lăsat neterminat în urma sinuciderii sale. mătura sistemului este primul său roman, cel de-al doilea, infinite jest, fiind considerat capodopera sa.


___________________________________________________________________________

revolta lui atlas, roman, vol.1, editura cartier, 2014. traducere de vlad pojoga. 424 de pagini.

ayn rand (1905 - 1982) este o scriitoare (și filozoafă, inventatoare a obiectivismului) americană de origine rusă care, cu această carte a provocat controverse. mizantropie, imoralitate, sex, libertate, ateism, capitalism, la limita dintre excentricitate și grotesc.  revolta lui atlas este considerată capodopera sa.

ce este asta? sau ce înseamnă asta?

m-am chinuit să înțeleg cunoscuta afirmație a lui susan sontag cu care își încheie cel mai cunoscut eseu al ei, împotriva interpretării. afirmația sună așa:

În locul unei hermeneutici avem nevoie de o erotică a artei.

în paragraful anterior, criticul american recheamă simțurile noastre, pe care ni le-am tocit prin cantitatea lucrurilor cu care le bombardăm zilnic - ascultăm decibelic, ne uităm fără să privim, luăm contact fără să atingem. parcă nu mai avem puterea să simțim ca înainte, și, dacă luăm ca exemplu văzul, nu mai vedem clar. de aceea începem să ghicim și să construim cu elemente din mintea noastră ALTCEVA. în loc să PRIVIM, noi învăluim, alegem să vedem prin oglinda a ceea ce suntem noi de fapt, prin oglindă, ca în ghicitură, și nu direct, față către față, cum bine spunea pavel în epistola către corinteni.

o pipă pe care o ții în mână ESTE o pipă. una pictată de magritte nu mai e o pipă până la urmă, și autorul are dreptate. dar lucrul însuși la care ne uităm - nu trebuie să ne înșelăm - și nu trebuie să vedem altceva este o pipă (într-un tablou). sau un tablou despre o pipă. atât.

sursa

comportându-ne erotic cu acest tablou, după îndemnul lui susan sontag, înseamnă să admirăm formele pipei desenate de artist, umbrele, de ce a fost pictată așa și nu altfel, atât de mare și nu mai mică, să admirăm fondul gălbui. și poate că vom simți ceva. dar până aici! altceva - ce a vrut poate să zică artistul, de ce anume fondul e gălbui și nu albastru, de ce naiba mă uit la o pipă cu scris dedesubt - aceste ultime întrebări sunt interpretări, hermeneutici, care împiedică, învăluie în loc să dezvăluie, umbresc în loc să lumineze, îmbâcsesc în loc să curețe.

susan sontag ne îndeamnă să se întoarcem la goliciunea împăratului și să vedem, poate ne excită și ne place, mai mult decât imaginația de supus umil și pupincurist care vede haine noi acolo unde nu sunt.

Funcția criticii ar trebui să fie aceea de a ne arăta cum este ceea ce este și chiar că este ceea ce este, mai degrabă decât să ne arate ce înseamnă. (p.25)

susan sontag, împotriva interpretării (against interpretation), editura univers, bucureşti, 2000, traducere de mircea ivănescu.

susan sontag, sursa

trilogia lui ernesto sábato în cele două versiuni românești

darie novăceanu (tunelul, univers, 1965, 1998 și abaddón, exterminatorul, univers, 1986, 1997) și aurel covaci (despre eroi și morminte, univers, 1973, 1997) și tudora șandru mehedinți (humanitas fiction, 2012, 2013, 2014)

„originea lumii“ sau pizdă ascunsă?

desen de merav shinn ben-alon, după deborah de robertis

faptele

artista luxemburgheză deborah de robertis a devenit celebră peste noapte expunându-și vaginul deschis sub originalul tabloului lui goustave courbet, originea lumii. 

cine nu cunoaște tabloul lui courbet, este vorba despre un tors de femeie cu picioarele desfăcute în care sexul plin de păr, șade tolănit în toată realitatea lui artistică. 

pentru a descifra mesajul tabloului, nu putem decât să ne punem câteva întrebări: sexul explicit aparține unei femei anume, sau unei femei anonime, a femeii în genere? deși umbra pornografică a tabloului i-a împiedicat vreme de 100 de ani pe muzeografi să-l expună, sexul femeiesc este pictat, ceea ce înseamnă că el este re-produs, re-creat. el este o operă - bună sau proastă - totuși o operă de artă. tabloul lui courbet cuprinde un mesaj construit cu mijloacele artei picturale - culoarea - pentru a produce privitorului emoție și cugetare. rolul artistului - spune will gomperz (o istorie a artei moderne, polirom, 2014) - este să privească lumea din altă perspectivă și să încerce să-i dea un sens sau să facă un comentariu despre ea prezentând anumite idei care nu au nici un scop decât ele însele. (p.28)

gestul „artistei“ - performance sau exhibiționism?

să ne întoarcem la artista exhibiționistă. conform declarațiilor ei, citate de huffington post, intențiile ei au fost acelea de a arăta, pe ea însăși, și mai mult decât arată tabloul lui courbet (despărțindu-și, cu degetele labiile). este un performance cu un mesaj care completează mesajul lui courbet:

dacă ignorați contextul, ați putea interpreta acest performance ca pe un act de exhibiționism, dar ceea ce am făcut nu a fost un act impulsiv. există un decalaj în istoria artei, anume punctul de vedere ce lipsește și care aparține obiectului pe care îl privim. în pictura sa realistă, pictorul arată picioarele deschise, dar vaginul rămâne închis. el nu dezvăluie gaura adică ochiul. eu nu-mi arăt vaginul, ci dezvălui ceea ce nu vedem în pictură, adică ochiul vaginului, gaura neagră, acest ochi ascuns, această prăpastie, care, dincolo de trup, se referă la infinit, la originea originilor.

există însă o problemă: fără explicațiile artistei, gestul ei „nu rezistă“. după mine, originea lumii, odată personalizată, își pierde atributul general. în cel mai bun caz, vaginul lui deborah de robertis poate reprezenta originea descendenților ei în devenire. să amintim aici și acel mister ce învăluie sexul feminin, părul des și negru având aici rolul de văl ce ascunde, invitând - cum spuneam mai sus - la căutare, la ghicire, la imaginar.

or, dezvăluirea, expunerea directă, nemijlocită a vaginului, nemedierea prin nimic a acestuia - prin nici un instrument artistic, ci doar prin expunere directă - face din acest performance doar un act de exhibiționism, produs întâmplător sub un tablou de courbet. din păcate pentru artistă, gestul ei nu înseamnă - pentru privitor - decât expunerea unei pizde la vedere, atât de direct, încât frizează obscenitatea.

nu orice gest al unui artist poate fi numit artă, dacă el nu este creat, sau măcar re-creat. dacă mesajul nu este mediat printr-un obiect cultural. dar corpul artistei este obiectul cultural-artistic aici, veți spune. nu, corpul este un obiect natural, și nu prin tragerea labiilor îl transformăm într-unul cultural.

altfel, absolv facultatea de arte, merg în fața statuii la david a lui michelangelo, îmi dau pantalonii jos și-mi excit penisul susținând apoi că vreau să arăt simbolul masculin falic al regelui evreu, care i-a scăpat sculptorului italian.

„annabel lee“ de edgar allan poe în bandă desenată

sursa

o ediție înapoiată a poeziilor lui eminescu, girată de academia română

la bookfest mi-am cumpărat o ediție de poezii de eminescu, în colecția de lux „opere fundamentale“ a academiei române și a fundației naționale pentru știință și artă, sub egida lui eugen simion. m-a costat 90 de lei, în casetă și țiplă, fără a putea fi răsfoită.

există faimoasa ediție a lui eminescu, inițiată de perpessicius și continuată de petru creția și dumitru vatamaniuc, în 16 volume masive (1939-1994). ediție ce a fost preluată în aceeași colecție, de „opere fundamentale“, în șapte volume de dumitru vatamaniuc (1999-2000) și care respectă în mare ediția anterioară, cu câteva lipsuri totuși (vezi articolul lui ion simuț) - adică lipsesc poeziile găsite de petru creția și publicate în revista manuscriptum nr. 1/ 1991 și corespondența cu veronica micle publicată de polirom. în fine, eu nu aveam nevoie de întreaga serie și m-am bucurat de volumul acesta stingher, doar de poezii.

un volum care doar costă bani
dar, ce să vezi? acest volum nu e unul serios editorial, ci unul scos doar din considerente materiale.

nu doar că, la fel, poeziile publicate în manuscriptum lipsesc din nou, dar editorul e altul (poate și pentru că domnul vatamaniuc are acum 94 de ani). numele lui este nicolae georgescu, fost decan al facultății de jurnalism, comunicare și relații publice al universității spiru haret și asiduu publicat la editura floare albastră (cum vedem în cv-ul dumnealui de aici). ei bine, acesta se întoarce la ediția perpessicius, din 1939 și este preocupat mai degrabă de reevaluarea punctuației poeziilor - idee pe care nicolae manolescu o găsește aici interesantă - decât de integralitatea poeziilor.

astfel, în 2014, în loc să ne îndreptăm spre o ediție contemporană - doar e girată de academie și costă 90 de lei! - după ultimele exigențe și descoperiri, domnul nicolae georgescu se întoarce și publică o ediție de acum un secol și ignoră descoperirile eminescologice de acum 23 de ani ale lui petru creția.

editori incompetenți
deci, domnule eugen simion și domnule nicolae georgescu, pentru că mi-ați oferit un rebut pe mulți bani, sunteți doi incompetenți.
.

cum îl admir eu pe adrian enescu

sunt la club A, la cafeneaua critică a lui bogdan lefter. amfitrionul nu a sosit încă.
pe lângă mine trece un om corpolent, sâcâit puțin de căldura subsolului. el nu știe, dar muzica pe care a dăruit-o urechilor noastre mi-a marcat adolescența - de la melodiile pop ale loredanei, ale lui cotabiță, până la muzica de film. este ADRIAN ENESCU și am venit să-i cumpăr ultimul său CD cu muzică de film - invisible movies (poate fi cumpărat de pe cărtureşti) - și să-l ascult.

povestește.
născut pe lângă podul basarabi, e impresionat de mic de polifonia gării - scrîșnet, fluierătură, strigătură, zgomot simplu -, polifonie pe care și-o accentuează la spectacolele de teatru, muzică și film la care îl tot trimite tatăl său, simplu împingător de vagoane, dar mare iubitor de frumos. și, la fel ca puștiul din cinema paradiso, se împrietenește cu proiecționistul cinema-ului de cartier, de la care ia fotograme cu își construiește dintr-o veioză rotativă un proiector, lângă care cântă la acordeon triluri copilărești.

pleacă la liceul ciprian porumbescu și ajunge să absolve cei șase ani - în opt - conservatorul. lecțiile cele mai importante le ia de la aurel stroe, cu care petrece sâmbetele până duminică, și cu care se apleacă, cu o curiozitate analitică, asupra fenomenelor muzicale contemporane.

mă uit la omul fermecător, cu o vervă ce se degajă deîndată ce vorbește despre muzică și film. e vivace și are siguranța valorii sale. nimic fals, doar pasiune și firesc
. spune că în viață l-au preocupat 3 lucruri: 1) să fac cu plăcere muzică; 2) să fiu cel mai bun; 3) dacă se poate, să fac și bani.

habar n-am cum de e așa de convingător când vorbește despre profesionalism, despre muncă, despre meritele sale dar și despre ale altora care au contribuit la ceea ce reprezintă el ca muzician.

aflu că a compus o coloană sonoră teatrală, cu alexandru darie, la bulandra - orfeu și euridice - cu ceva timp în urmă.

despre numele său, enescu, o anecdotă. pe patul de spital, înaintea unei operații, mama compozitorului e încurajată de medici: curaj, doamnă, nu vă temeți, doar purtați numele unui compozitor celebru. da, știu, răspunde ea, e fiul meu!

mă bucur că îl am aproape pe un om pe care îl admir și care încă îmi încântă sufletul. mă bucur că a ieșit din conul de umbră în care a intrat, că-și face cunoscute operele sale inovatoare, simfonic-electronice.

această bucată găsită pe youtube, din filmul hotel de lux (1992), îmi aduce cu tema lui hans zimmer din gladiatorul (2000).

câteva apariții editoriale de viitor

• editura humanitas fiction reeditează o ediție jubiliară din portocala mecanică de anthony burgess 
• tot la aceeași editură, se continuă seria de autor fernando pessoa cu un colaj de scrieri autobiografice - în traducerea lui dinu flămând și a micaelei ghițescu.
• editura polirom publică capodopera necontestată a lui vladimir nabokov, foc palid, în traducerea veronicăi niculescu. io m-am împotmolit la original - prima parte a cărții e o epopee în versuri!
• editura art reeditează cea mai bună traducere a lui proust - a irinei mavrodin - ajunsă la volumul 3 din 7, guermantes.
• editura nemira reeditează unul dintre cele mai bune romane sefe ever, ghidul autostopistului galactic de douglas adams.
• editura trei traduce romanul câștigător al premiului goncourt de anul trecut, la revedere acolo sus, de pierre le maitre, în traducerea tristanei ir (traducătoarea lui sade).

centenar romain gary

francezii îl sărbătoresc anul acesta pe romain gary, scriitor francez câștigător de două ori (singurul!) al premiului goncourt, cel mai important premiu literar francez.

și pentru că este unul dintre scriitorii mei favoriți - cu ai toată viața înainte (primul goncourt) și prima dragoste, ultima dragoste - îl omagiez citindu-i primul roman, educația europeană (tradus la noi cu groapa bunei speranțe).

romanele lui romain gary traduse în românește

***

la barcelona, în excursia de anul trecut, am căutat - și găsit - LLETRAFERIT (iubitorul de literatură), barul bibliotecă al fiului său, alexander diego gary, de pe strada joaquín costa. am intrat și am făcu și câteva poze: