Se afișează postările cu eticheta de citit pe budă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta de citit pe budă. Afișați toate postările

18 iulie 2012

după sodoma de alexandru ecovoiu

alexandru ecovoiu
 după sodoma
 editura polirom, iaşi,  2012
269 de pagini broşate 
coperta de radu răileanu
cum am mai zis aici, alexandru ecovoiu este mai preţuit în spania decât în românia. are 69 de ani şi şase cărţi la activ, din care eu am citit cinci - trei din ele mi-au plăcut foarte - saludos, sigma și cei trei copii mozart. ecovoiu este unul din autorii care sacrifică esteticul de dragul ideii, iar ecovoiu are multe de spus.

ultimul roman, însă, abia apărut la polirom, m-a dezamăgit, ba m-a exasperat. bate atât de multă apa în piuă, cu atât de multe clișee, că m-a făcut de nu știu câte ori să-l las. nu sunt împotriva clișeelor, atâta timp cât ele sunt tratate cu ironie sau umor; nu sunt împotriva bătutului apei în piuă, dacă el produce un efect persuasiv-emoțional, în dovedirea unei idei, a unui personaj, sau a unui stil. totuși.

un tânăr danez care predă etică la o școală vrea să-și găsească copiii. aceștia sunt destul de mulți, căci și-a donat destulă spermă în clinicile de gen, pe când era tânăr (și motociclist). de aici apar câteva situații neobișnuite, însă digresiunile autorului mi se par palide, raportându-mă la potențialul "moral" al subiectului. o întâmplare incestuoasă și multe digresiuni repetate asupra legimitării căsătoriilor homosexuale mi se pare destul de palide față de potențialul apocaliptic propus în titlu. 

cât de decăzută e societatea capitalistă de azi e deja un clișeu, și doar personajul bunicii rusoaice - celălalt personaj principal al cărții - iese bine prin raportarea ei obstinantă la morala creștină, dar mai ales prin slăbiciunea ei omenească față de filmele porno pe care le vede în secret și față de escapadele motocicliste ale nepotului, la care participă scandalos, dar genuin. 

romanul, așa cum se prezintă cititorului, putea fi admirabil redus la o nuvelă cu idei concentrate și percutante. dar aici, de multe ori, pasaje pe pagini întregi, în loc să înfurie prin adevărul lor sau să "trezească" conștiințe prin exemple de "abnormalitate" obosesc, ca într-un reportaj de ziar ieftin.

sincer, romanul acesta mi-a fost o mare dezamăgire, neglijent și repetitiv, scris de un autor pe care-l iubisem odinioară, ba chiar îi devorasem cu pasiune sigma și cei trei copii mozart

o altă impresie la micawber aici.


 sursa foto

6 mai 2012

scriitor român debutat în franța

cristi lavin
le viking rose, vol.1
(vikingul roz)
 le présent littéraire, 2012
 traducere de raoul weiss
45 de pagini
  coperta de caroline jamhour


vikingul roz este primul volum al scriitorului cristi lavin, tradus în franceză și apărut în format electronic în țara lui flaubert. dacă scriitorii români apar mai întâi pe plai mioritic și mai apoi pe cel galic, în cazul acesta lucrurile s-au petrecut invers.
pentru că e un un roman popular, un thriller made in romania - gen prizat prin afară, dar strănutat din literatura noastră, în care majoritatea scriitorilor trudesc estetic la lumânare capodopere, să-mpuște vreun nobel.

în roman, cristi e falsificator de manuscrise în bucurești. are un salariu de 800 de lei la biblioteca publică și își cheamă într-o zi fosta prietenă, pe ana, avocată și politiciană, ca  să-l apere de o crimă.

cu puţin noroc, aş fi putut scăpa basma-curată. aşadar, scutit de neplăceri juridice iminente, nimic nu mă forţa să-mi scrutez conştiinţa. viaţa mea căpăta un nou avânt, mă simţeam din nou un om întreg şi, ca atare, nu aveam nici cele mai vagi manifestări de tip raskolnikov. nici pomeneală de frământări, nu mă perpeleam zi şi noapte din cauza faptei mele abominabile. pot să jur oricând că dostoievski e un baron munchausen, un escroc literar. de ce? pentru că e ucigaşul crimei, eliminându-i toată suculenţa, calomniindu-i puritatea şi viciindu-i euforia. ce tupeu pe rusul ăla oribil să deturneze psihologia umană şi s-o împăneze cu remuşcări! auzi: remuşcări! romanul său celebru nu-i decât o propagandă ieftină pentru un umanitarism care n-a existat niciodată în Om; raskolnikov ar fi trebuit să sară într-un picior că a omorât-o pe babă! 

și aventura începe.

apar bucureștiul, ceaușescu, câteva mituri românești, țiganii, casa poporului și, evident, dracula. atât am citit - e doar volumul 1 - și nu pot spune că nu mi-a plăcut. adicătelea, de ce-aș citi george r.r. martin și suzane collins și nu un roman scris cu ironie și cu epatanță asumată - despre lumea noastră, îndulcită cu puțin fantastic draculian?

o surpriză livrească plăcută.  

2 aprilie 2012

prigoana plăcerilor de michel onfray

michel onfray 
prigoana plăcerilor 
(le souci des plaisirs)
 editura humanitas, bucurești, 2012
 traducere de emanoil marcu
 226 de pagini broșate
 coperta de angela rotaru
este cea dintâi carte a acestui filozof francez, autor de bestselleruri pentru filozofi diletanți. pe la noi au fost publicate destule, pe la nemira, polirom și humanitas.

prezenta carte se ocupă de sexualitatea umană, în istoria ei antropologică, mai ales în lumina (sau umbra?) civilizației noastre creștine, în opoziție cu cea asiatică. mai precis, se ocupă de oprimarea liberei sexualități, în opoziție cu ''arta" indiană. bun cunoscător al lui freud (nu știu dacă și admirator), onfray pornește în expediția sa intelectuală la origini, pentru a descoperi etiologia nevrozei sexuale contemporane (teza).

într-un stil eclectic, de scurt tratat, istorie a ideilor, eseu și aforism, filozoful francez ne ia de la vechiul testament ebraic la secta lui isus omul, de la sfinții părinți la sistemul bisericesc actual, chiar și cel pseudo-seculatizat și caută să ne convingă că ceea ce gândim despre sex nu (mai) e cușer pentru persoana noastră. de aceea, inspirându-se din modul de a iubi indian, faimoasa kama sutra, onfray propune un eros solar - o subiectivitate libidinală. să nu catalogăm, fenomenologizăm sau încadrăm sexualitatea, ci să o descoperim fiecare, în funcție de nevoile individuale.

inventarea unei senzualități, fabricarea unei voluptăți, confecționarea unei plăceri, crearea unei bucurii nu țin de un proiect comunitar sau global, colectiv sau general, religios sau politic, ci de voința proprie a fiecărui individ. (p.226)

pe tot parcursul cărții, n-am putut să nu-i dau dreptate, chiar dacă uneori argumentația a stat, în văzul autorului, să fie violată de sentențiozități, retorisme și ironii gratuite. nu m-a deranjat desigur ateismul autorului, însă "prigoana" pe care autorul înusuși o face pare manifest comunistoid. totuși, apostolul pavel e mai mult decât defulare a propriei impotențe, sfântul augustin mai mult decât o relație "complicată" cu mama sa, cântarea cântărilor mai mult decât niște metafore puerile ale celor doi parteneri. asemenea reducționisme prea-corecte politic deranjează buna credință a cititorului și te fac să te gândești foarte ușor la manipulare.

de două mii de ani trăim într-o civilizație clădită pe ficțiunea existenței istorice a lui isus. această legendă se dezvoltă sub formă de nevroză prin demersul sfântului pavel, care încearcă să-și extindă patologia la scara lumii întregi prin zelul unor fanatici persecutați, devenind ei înșiși persecutori datorită lui constantin, suveran impotrant și om rău, convertit foarte oportun la delirul adepților lui chrestos cu unicul scop de a reface unitatea pierdută a unui imperiu muribund. acest cadavru imperial, resuscitat prin noul dispozitiv istoric, devine un imperiu nou sub numele de europa. (p.40)

 coperta ediției franceze


totuși, mai trebuie remarcate câteva incursiuni în filozofia lui bataille, ale templului indian de la khajurāho, și prezentările rezumative din kama sutra.

am învățat câteva lucruri:
- nu știam că la al cincilea conciliu de la constantinopol (869-870), e respinsă trihotomia suflet-spirit-corp, optându-se pentru dihotomia corp-suflet. (p.73)
- de abia sfântul augustin atribuie păcatului originar un caracter sexual, în cetatea lui dumnezeu. (p.78)
- marchizul de sade a fost în realitate (și) un delincvent - răpiri, otrăviri, sechestrări, amenințări cu moartea, violențe, lovituri și răniri etc. (p.112)
- montaigne: există mai mari diferențe între un om și alt om, decât între un animal și un om. (p.171)

o traducere ca de obicei, foarte bună, cu care ne-a obișnuit emanoil marcu, aka soirs.



nu vi se pare că onfray seamănă cu meryl streep? lol.

o altă impresie despre carte a apărut la vincuslusorum.

28 decembrie 2011

bulgărească

un roman bulgăresc, scris de un autor prezent de altfel şi la festivalul internaţional de literatură.

mărturisesc că am pornit cu aşteptări mari, fiind recenzat de the guardians şi the times, dar aste deja n-ar trebui să mai spună nimic. pe scurt, seamănă cu multe din romanele autorilor români, ce încă recuperează postmodernismul şi minimalismul apuse în occident acum vreo douăzeci de ani. dar să schimbăm tonul. până la urmă, important nu e curentul literar, ci viziunea scriitoricească, şi aici gospodinov recuperează.

pe şirul poveştii unui divorţ de intelectual, în care evident, mai vinovată e soţia cu copilul de la altul, iar el pleacă să se facă grădinar, lăsând ca artegact un balansoar, se înşiră teme variate, care să surprindă faţete subiective ale realităţii bulgare de ani '90 (romanul e scris în 1999). discuţii despre veceuri - asculţi poveşti tâmpite, citeşti ziare tâmpite, cu oameni tâmpiţi, şi când rămâi singur la budă îţi vine, cel mai omeneşte posibil, să scrii "cur" pe perete. astea sunt nevoile mici şi mari ale limbii. şi când trăncănim despre bude, de fapt vorbim despre limbă. (p.30), o listă a plăcerilor, o istorie naturală a Muştelor, o biblie a Muştelor, chiar o viziune literară pluri-perspectivă muscoloidă - un roman faţetat, care să semene cu ochii muştei (p.89). 

coperta ediţiei originale


mi-a plăcut mult un singur fragment, despre copilărie - "copiii nu au patrie. patria lor e copilăria":
nimeni n-o să ne iubească atât de mult ca în copilărie. de aceea, copilăria e un timp crud. cruzimea lui constă înperspectiva viitorului. unde se pierde iubirea asta peste ani? de ce toată viaţa tânjim să fim iubiţi ca atunci, fără vreun motiv, pentru simplul fapt că existăm? în ultimele zile tot mai des şi mai mult zăbovesc în copilărie. retrăiesc totul atât de intens - manifestări de eidetism, după spusele psihiatrului -, căci mă întorc câteodată cu genunchii juliţi, uneori chiar cu capul spart. (p. 114)

un roman de citit pe budă, la propriu. :)

gheorghi gospodinov, un roman natural (eстествен роман), editura cartier, chişinău, 2011, traducere de cătălina puiu, 148 de pagini broşate
coperta de vitalie coroban


o altă părere ermetică la zenu. iar lui alexandru vakulovski i-a placut.

romanul poate fi cumpărat de pe aici.

20 decembrie 2011

o mică ratare

dacă nu-l vedeam pe autor la festivalul internaţional de literatură, unde am descoperit o persoană încântătoare prin vervă şi umor, nu-mi cumpăram acest mic roman. şi bine făceam. o carte care nu iese prin nimic în evidenţă, decât prin latura "ratată" a personajului unchiului rudolf.

poate că ar fi trebuit să fiu atins de referinţele la românia. multe. sau măcar înfuriat de diatribele contra sălbăticiilor legionare şi antievreieşti din ţărişoara noastră. însă nici măcar. nici amintirile copilului andrew / andrei, complexat pe viaţă de familia românească distrusă şi trimis la londra, la unchiul său rudolf / rudi petrescu. nici măcar tarele sentimentale ale băiatului nu mi s-au părut reuşite, ci de un kitsch surprinzător. 
evident, nu pot spune că bailey scrie prost. acţiunea e bine împărţită - cea din prezentul povestirii, rememorările inconştiente şi visele suprarealiste. finalul e totuşi ratat, fuşerit cu coincidenţe neverosimile.

dar să încheiem pozitiv. impresionante mi-au fost referinţele muzicale ale cărţii, dincolo de care ghicesc în bailey un împătimit al operei şi operetei, chiar şi al celei de mâna a doua (pe care o cântă unchiul rudolf), o dragoste stimabilă faţă de enescu, bartók şi dinu lipatti (mai jos este ultimul concert de la besançon). măcar pentru acestea, cartea a meritat cele câteva ore din viaţă.

într-un costum negru, mai mult o fantomă decât un om viu, lipatti a apărut în faţa noastră. l-am aplaudat în timp ce avansa încet spre pian. l-am auzit pe unchiul rudolf oftând.
dar cel care a început să cânte prima partită a lui Bach n-a fost deloc un spectru. fantoma s-a animat într-o secundă, cu un aer radios. eram oare conștienți de perseverenţa, de forţa supraumană care îl însufleţeau în acea după-amiază de septembrie? dacă eram, nu putea fi vorba decât despre o iluzie sentimentală, fiindcă indubitabila lui tenacitate era ascunsă de pianist în spatele unei necesare măşti de civilitate. abia mai apoi, după ce ascultaserăm într-o liniţte adâncă sonata în la minor a lui mozart, două improvizații shubertiene şi o serie fascinantă de valsuri ale lui chopin, abia atunci am înțeles că avuseserăm privilegiul să asistăm la un eveniment olimpian. lipatti era dincolo de etalarea ostentativă sau de inteligenţa superficială. ne cântase exact ce intenționaseră compozitorii să auzim. (p.85-86)

mai trebuie amintită traducerea lui marius chivu, foarte izbutită. 


paul bailey, unchiul rudolf (uncle rudolf), editura humanitas, bucureşti, 2009, 165 de pagini broşate, traducere de marius chivu  
coperta de angela rotaru

alte păreri la ionuca şi carminix.

dacă vreţi să încercaţi voi înşivă romanul, îl găsiţi pe aici.

12 octombrie 2011

întâmplări din tinereţea sovietică

este al doilea roman pe care-l citesc, după compromisul, despre care am scris aici. comparativ, celălalt mi se pare mult mai bun, măcar că are istorioare mult mai amuzante.

totuşi, această carte are două merite, ce ţin de frumuseţea structurală a textului:
1. cartea este alcătuită din câteva povestiri, pornite din cea dintâi. geamantanul cu care autorul a emigrat în america este subiect al primei povestiri. din el răsar cele câteva obiecte - şosete, ghete, centură, geacă ş.a. - ce vor constitui motiv pentru celelalte povestiri - rememorări de întâmplări din tinereţea sovietică. 

2. al doilea merit este ştiinţa fragmentului. fiecare întâmplare are în el fie o anecdotă, fie o replică burlescă, iar dovlatov ştie perfect când să se oprească, pentru a lăsa efectul să se difuzeze în mintea cititorului. cred că este un talent, pe care nu l-am mai întâlnit decât, poate, la cehov sau la harms (tot ruşi, din păcate). 


ei bine, în afara celor două elemente menţionate, nu am găsit nimic care să-mi placă din acest volumaş. ca atare, experienţa mea cu dovlatov se va opri aici.

serghei dovlatov, geamantanul (Чемодан), editura humanitas, bucureşti, 2011, traducere de margareta şipoş, 133 de pagini broşate
coperta (urâtă) de angela rotaru

alte impresii la micawber şi flu.ro.

cartea poate fi cumpărată de pe aici.

5 octombrie 2011

dalia neagră

dalia neagră a existat în realitate. o chema elizabeth short, era o divă hollywoodiană de categoria a doua şi, după ce a fost ciopârţită de un criminal (sau de mai mulţi), a rămas una dintre enigmele celebre ale criminalistice americane (mai multe despre crimă puteţi găsi aici, ba chiar de pe saitul închinat ei.

acesta este însă doar pre-textul unei cărţi noir devenită celebră a unui autor la fel de celebru. romanul este scris la persoana întâi, de către un tânăr boxer devenit poliţist. evident, acesta participă la "descoperirea" daliei şi, deşi nu vrea, este implicat până-n gât în mlaştinile cazului. nu v-aşteptaţi deci la panseuri proustiene, ci la un limbaj frust, simplu, presărat cu ceva slang de ani '40. plus un menaj à trois într-o americă puritană şi bolnavă. 

ce mi-a plăcut?
evident, suspansul - să nu uităm, scopul oricărui roman poliţist / noir. acţiunea se ramifică fractalic de multe ori fără ieşire.
dar mai ales personajele. ele nu sunt bune sau rele, căci individualismul fiecăreia le motivează să treacă peste "cadavre". însuşi personajul principal, poliţistul nu respectă legea, căsnicia, prietenia.
legea nu ajută nicidecum adevărului, e un loc comun, dar uneori chiar chiar îl ascunde.


ellroy
james ellroy este un scriitor cam diliu, dar cunoscut şi apreciat în lumea întreagă, mai puţin în românia. să fie poate din cauza inapetenţei cititorului român pentru romanul poliţist / noir? deşi cărţile sale - cel puţin prezenta - sunt studiate de filologi cu aceeaşi aceeaşi măsură ca melville. pe lângă stilul său "telegrafic" pe care se spune că l-a inventat (propoziţii stacatto, fără elemente de legătură între cuvinte), însăşi viaţa scriitorului e intrată în legendă. evenimentul vieţii sale, sublimat în toate romanele, este violarea, apoi uciderea mamei sale, pe când el are 10 ani, fără ca ucigaşul să fi fost prins vreodată. poate de aceea tema daliei negre. poate de aceea beţiile, drogurile (benzedrină), studiile neterminate, pârnaia. poate de aceea scrisul, cimitir de depresii. sub crucea artei. dar mai multe despre acest autor uimitor, aici.
 

james ellroy, dulcele sărut al daliei (the black dahlia), editura polirom, iaşi, 2008, traducere (foarte bună) de viorica boitor, 456 de pagini, broşată
coperta (imitaţie după afişul filmului) de carmen parii

romanul a fost ecranizat - cică prost - de brian de palma (imdb), ca şi (romanul citit recent, rugul deşertăciunilor) în 2006 cu scarlett johansson, josh hartnett şi aaron eckhart.



cartea poate fi cumpărată de pe aici.
mai jos un film despre los angeles cu scriitorul.



am găsit pe net puţine impresii despre carte, una negativă la adina, una dezlânată la zombie.

22 septembrie 2011

uuuu, ww bestseller!!

amurg este primul roman al unei trilogii de hipersucces - best book of the year, best book of the decade - care a inaugurat un gen nou de roman - acela cu vampirii romantici hipersexy, după care adolescentele şi-ar da tot sângele să le citească. 

personajele sunt prea perfecte - gen faţa lui era perfectă, chipul lui era perfect, aroma era extraordinară, frumuseţea lui ilumina bucătăria - şi din roman rămâne doar ideea că dragostea te face să-ţi înfrânezi năravul. 

altfel, numai câteva descrieri nu seamănă cu o compunere de liceu - poate pentru că bella (aţi ghicit, personajul principal feminin) e liceancă şi totul e din perspectiva ei. de asemenea, romanul nu are nimic din ceea ce s-ar putea numi viziune artistică / scriitoricească. nu are nici metafore. dialogurile sunt aşa de clişeistice de parcă nici nu sunt, aşa că nici să nu mai vorbim despre acest roman.
vorba lui harms.


stephenie meyer, amurg (twilight), editura rao, bucureşti, 2011, traducere de laura frunză, 408 pagini broşate

altă părere (opusă) - dintre multele online, în care e povestită cartea în luminiţe de exclamaţii entuziaste - am găsit pe bookblog (adevărat "eseu" hilar).


cartea "fenomen" poate fi găsită online aici
a născut un sait twilight saga romania.
iar satul autoarei aici.

dacă doriţi cartea, poate fi cumpărată de aici - eu am luat-o în ediţie de buzunar.


12 septembrie 2011

☺☺ Dan Petru Cristea – Scaune de pluş

un guest post de micawber

Musai ca amatorii de literatură română contemporană să-şi pregătească sacul şi să dea fuga la pomul lăudat, căci s-a publicat romanul care a câştigat ditamai concursul de debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2009. E vorba de Scaune de pluş de Dan Petru Cristea, iar coperta I a cărţii ţine morţiş să ne pună asta în vedere. Acum că ştim cum stăm, putem să tragem aer în piept şi să ne punem pe citit.

Suntem în plină istorie contrafactuală, în România, pe la sfârşitul anilor 1990 - începutul anilor 2000, dar nu orbecăim prin cotloanele tranziţiei, căci sistemul comunist n-a căzut. E adevărat că a avut loc o tentativă revoluţionară în 1989, avându-l printre fruntaşi pe poetul Dima Mircescu, dar a eşuat, iar dictatorul Ceavuşescu (sic!) a reprimat mişcarea şi s-a menţinut la putere. Vechiul regim a continuat să-şi facă mendrele, să înfometeze populaţia şi s-o ţină în întuneric. A trebuit totuşi să întreprindă şi unele eforturi de acomodare la noile realităţi tehnologice, cum ar fi introducerea internetului, distribuit cu zgârcenie şi strict controlat de o secţiune a Securităţii, aşa-zisul SRAI (Serviciul Român de Acţiune Informatică). Miroase de te trăsneşte a utopie, din acelea numite, cu un termen cam nătâng, negative, n’est-ce pas?

Cadrul l-am schiţat. Să vedem acum obrazele şi acţiunea. Personajul principal e un anume Ion Cotorniţă, inginer de calculatoare (la fel ca autorul), devenit dizident după ce păcăleşte SRAI-ul conectându-se la internet în mod fraudulos pentru a posta mesaje anti-sistem. Ion, care e din Iaşi (iarăşi, la fel ca autorul) face o călătorie la Bucureşti cu Dacia lui amărâtă pentru a-i aduce Mariei, soţia lui, un medicament pentru boala gravă de care suferă aceasta. Să te ţii însă surpriză! A reînceput rivuluţia, bobocule! Ceavuşescu a fugit, de data asta definitiv, şi face autostopul, fiind luat în maşină tocmai de Ion. Natură dubitativă, acesta nu-l predă pe dictatorul detronat noilor autorităţi, ci începe să-l plimbe prin ţară, chipurile pentru a-l feri de abuzuri până când se vor mai linişti apele şi va putea avea parte de un proces corect. De aici un întreg roman picaresc, cu opriri insolite prin sate uitate de lume şi copleşite de mizerie (Jariştea, Vârteşcoiu, Faraoani etc.). Locurile sunt populate de ţărani cam abulici sau ţigani pitoreşti. Dintre aceştia se detaşează bulibaşa Zuicu, fost călugăr, şi Donca, consoarta d-lui, de profesie ghicitoare, care vorbesc parcă de parcă ar fi uitat cineva televizorul deschis pe o telenovelă de la PRO TV:

- Fă, taci dracu’ din gura aia afurisită, Doamne iartă-mă, şi scoate-ţi sculele să vedem ce e de făcut, că tovarăşii n-au timp până-ţi termini tu tătî urătura. Mai bine uită-te la ei c-or fi şi flămânzi.
- Şi ce-i vra acuma? Te pomeneşti că să le dau şi de mâncare... Bani au?
- Taci fă, n-auzi? Tu ştii cu cine vorbeşti? S-o schimba lumea din nou şi ne fac oameni de s-o-ntoarce roata.

Călătoria e lungă şi întortocheată, iar la un moment dat lui Ion i se alătură un prieten apropiat, un anume Mihai, fire boemă şi rebelă, cu stofă de refuznic şi o aplecare spre tirade ce se doresc sarcastice dar nu reuşesc decât să-l plictisească pe cititor. Tiranicul Ceavuşescu se dovedeşte un bătrân cam rupt de realitate, însă benign, pe care eroii noştri îl poartă pe tot felul de coclauri şi-l lasă unde cu gândul nu gândeşti, de parcă ar fi un cuptor al lui Nastratin Hogea. Până la urmă se dovedeşte că lumea nu-l ura, ba chiar mulţi cetăţeni îl simpatizau de-a dreptul (vezi vizita la exploatarea minieră Leşu Ursului, ctitorie de răsunet propagandistic a vechiului regim).

Se conturează un roman fără prea multe complicaţii, scris cu o anume minuţiozitate, dar fără strălucire, cu lungi conversaţii care nu duc nicăieri şi n-au nicio motivaţie, la care prozatorul simte nevoia în câteva rânduri să adauge şi o dimensiune metafizică. Aşa ia naştere, de pildă, un capitol despre azi dispăruta zonă bucureşteană Uranus, unde ne vorbeşte la un moment dat însuşi cartierul. Nu mai dau citate, dar rezultatul e foarte modest, cu aer de compunere şcolărească scrisă cu trăire. Pe Maria romancierul o cam uită într-un colţ după ce ne explicase, pe zeci de pagini, cum a cunoscut-o Ion, cât de mult o iubeşte el şi cum vrea s-o ajute să se vindece. Ce se întâmplă cu Ceavuşescu n-are mare importanţă, însă el nu sfârşeşte în faţa plutonului de execuţie ca în istoria reală. Între noi fie vorba, nu pricep la ce bun artificiile stupide aplicate onomasticii unora din personaje, cu epenteză, ca la numele dictatorului sau spoonerism, ca la cel al poetului-revoluţionar.

Ajuns la ultima pagină, cea cu numărul 371 (căci Dan Petru Cristea mai scrie şi mult, nu doar prost) cititorul constată că sacul cu care a plecat la pomul lăudat a rămas cam gol. Desigur, Scaune de pluş abundă în idei mari, se vorbeşte îndelung despre libertate, dictatură, opţiuni individuale, avem destule observaţii sociologice, dar probabil cei mai mulţi dintre noi ştiu deja că toate acestea nu sunt de ajuns pentru a da o literatură de calitate acolo unde lipsesc harul şi dibăcia autorului. Dar cine ştie cum or fi fost celelalte cărţi înscrise la concursul de debut!

Fact checking
Sperasem că măcar acribia inginerească a autorului (sau cel puţin un redactor de carte mai priceput decât Bianca Burţa-Cernat) ne-ar fi putut feri de agramatismele care se găsesc la tot pasul în cartea asta. N-a fost să fie. Iată două exemple, luate la întâmplare:
  • Orice tentativă de acces la o adresă Web care nu se afla acum în lista albă, era blocat, iar codul de identificare [...] era memorat de SRAI [...].
  • În câteva zile de căutări de frântura de Internet lăsată liberă, ca o spărtură în nori, SRAI avu certitudinea că epuizase toate site-urile permise.

Dan Petru Cristea, Scaune de pluş, Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 2010, 376 de pagini

a mai scris despre pantacruel.

26 august 2011

celebru, dar slab

primul meu roman erotic, citit la 15 ani, din care nu mi-am mai amintit nimic, în afara erecţiilor flamboaiante de cititor adolescent. şi excitaţiei de care m-am ruşinat - încă mă mai ruşinez când mă apucă în public - la fosta librărie "cartea rusă" din constanţa, de unde am achiziţionat-o, datorită copertei. la asta se adăuga faptul că eram fan "valentin tănase". 
pe scurt - şi din cauza numeroaselor ecranizări -, plotul sună aşa: o lady căsătorită cu un sir olog, găseşte un pădurar care s-o-nveţe ce-nseamnă amorul adevărat.

s-a întâmplat ca descrierea personajelor să nu corespundă imaginarului cinematografic: de pildă amantul nu e nicidecum o maimuţă hirsută, plină de muşchi şi dând pe-afară de virilitate - cum e de pildă figurat mai jos, pe coperta ediţiei aniversare de la penguin -, ci un roşcat subţirel, cu piele albă, plin de timiditate. la fel, lady chetterley nu-i nicidecum femeia sexy de cosmopolitan, ci una uşor trecută, cu cearcăne depresive. toate aceste lucruri mi-au apropiat mult personajele, mi le-au făcut mai simpatice.



coperta ediţiei aniversare de aici.



cu toate astea, cartea mi s-a părut slabă, cu tot erotismul ei "scandalos". ideile despre nocivitatea industrializării, dispariţia aristocratismului şi inimaginabilul viitorului, înstrăinarea şi prea domesticirea cetăţeanului englez la început de secol 20 - otrăvesc epicul. anumite dialoguri par manifeste sociale sau cel puţin senteţiozităţi. iar în contextul poveştii de amor, ce caută să refacă legătura cu viaţa organică (prin sex şi admiraţia faţă de natură - sănătatea spiritului îşi are rădăcina în testicule, p.227), par în plus.

fii şi îndrăgostiţi, şi el proaspăt citit, mi s-a părut un roman mult mai bun, deşi amantul doamnei chatterley. e scris în deplina maturitate creatoare. impresia mea, la finalul cărţii este că, vrând să aducă în discuţiile puritane subiectul sexului, david herbert lawrence nu s-a putut abţine să nu arunce aici şi credinţele sale sociale.

iată un fragment care mi-a atras atenţia, în care amantul, oliver mellors, clasifică femeile, în funcţie de felul cum participă la actul sexual:
cele mai puţin versate stau întinse ca nişte cotoare şi te lasă să lucrezi singur. apoi le este egal. te iubesc mult. dar faptul însuşi nu e nimic pentru ele, puţin neplăcut numai. eu am groază de asta. dar cele fine sunt altfel. se arată numai că-s pasionate şi că încearcă fiorii cei mari.  dar totul nu-i decât o poză. pe urmă, vin cele care iubesc totul, toate senzaţiile, toate mângâierile, toate juisările. te fac să juisezi totdeauna, chiar când nu eşti în locul unde-ar trebui să juisezi. apoi sunt cele tari, ca femeia mea, pentru care ai nevoie de cruce şi de steag ca să le faci să juiseze, şi care juisează pe cont propriu. vor să joace rolul activ. apoi vin cele care sunt complet moarte într-o asemenea situaţie. şi ele ştiu asta. şi apoi vin acelea care te silesc să încetezi înainte de a fi juisat şi continuă a mişca din şilduri, până ce juisează lipindu-se de coapsele tale. lesbienele sunt mai ales aşa. e uimitor cât de mult sunt lesbiene femeile, conştient sau inconştient. aproape toate sunt lesbiene. (p.213-214)

pictură de d. h. lawrence


şi unul dintre cele mai frumoase complimente din literatură:
ce cur frumos ai tu, spuse el în dialectul său gutural şi mângâios. ai cel mai frumos cur care poate exista. ai cel mai frumos cur de femeie! tu nu eşti o femeie din acelea cu curul ca un boţ, care ar fi trebuit să fie băieţi, nu femei. tu ai colo forme dulci şi curbe, aşa cum le plac bărbaţilor şi-i impresionează mult. ai un cur care-ar putea să ducă lumea pe el. (it's a bottom as could hold the world up, it is!) (p.232) ... tu eşti adevărată. da, da! aşa eşti tu, puţin curvă. pe aici te caci, şi pe dincoace te pişi. îmi pun mâna în amândouă locurile. şi te iubesc cu astea cu tot. (p.233)

e păcat că, spre deosebire de alte romane acuzate ca obscene - doamna bovary, ulise, lolita - dar devenite - nu pentru asta - capodopere, cel mai celebru roman al autorului englez nu va rămâne decât o operă curioasă, după romane mult mai reuşite ca de pildă fii şi îndrăgostiţi sau femei îndrăgostite

david herbert lawrence, amantul doamnei chatterley (lady chatterley's lover), editura evenimentul, bucureşti, 1991, traducerea de solomon penchas, 309 pagini
coperta de valentin tănase

romanul poate fi citit pe net în original aici.

alte impresii la laura măgureanu / bookblog şi alexandra bohan.



17 iunie 2011

un vademecum conspiraţionist

poate n-am făcut tocmai bine să citesc ultimul roman al maestrului semiolog după ce i l-am recitit pe primul, numele trandafirului. pentru că acest ultim roman mi s-a părut mai slab.
poate dacă eco şi-a propus ca pe 450 de pagini, romanţat, să descrie istoria serviciilor secrete din italia şi franţa din a doua jumătate a sec.19, fără îndoială că a reuşit. să işte un scandal despre idiosincraziile antisemite a acelor timpuri, a reuşit.şi după cum spune personajul său, "a fost un bun povestitor, ar fi putut să devină artist. din câteva urme construise  un loc magic, centrul obscur şi lunar al complotului universal." (p.437)

însă din punct de vedere literar însă, umberto eco a eşuat lamentabil. inspirat probabil de dumas şi sue, a avut - poate - în minte romanele populare pe care aceştia şi le-au însuşit cu succes. însă ceea ce la aceştia era aventură, la eco e erudiţie plictisitoare, pe care deşi o piperează cu psihologisme psihanalitice, nu reuşeşte s-o resusciteze.

simone simonini, un italian mizantrop, trăieşte încă din copilărie cu frustrări şi nedreptăţi. aşa că se hotărăşte să se comporte machiavelic, să intre în diverse societăţi secrete, pe fondul zădărnicirii conspiraţiei universale evreieşti. şi să falsifice documente despre toate acestea.

dacă în numele trandafirului, referinţele filozofico-livreşti intră unitar în intriga poliţistă, în cimitirul din praga, ele chiar uzurpă intriga, cititorul asistând la descrieri pseudo-istorice de istorie modernă. mişcarea lui garibaldi, asasinatele regale, afacerea dreyfus ş.a. sufocă acţiunea şi doar ironiile şi glumele auctoriale te fac să mergi mai departe. 

evident, demontarea surselor absurde ale antisemitismului european - de care trebuie să ne distanţăm ironic, altfel devenim simone simonini - e probabil mesajul cărţii - unul teribil de curajos în epoca corectitudinii politice şi a hiper-mediatizării holocaustului. ar putea fi un semnal de alarmă pentru conştiinţa fiecărui cititor bombardat clipă de clipă de mesaje mass mediatice. iar dacă, după lectura cărţii, cititorul îşi va da seama din ce anume - de fapt -  i se formează opiniile şi credinţele, meritul cărţii lui eco e unul foarte mare.


de reţinut:
cine nu are principii morale se înfăşoară de obicei într-un steag, iar bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea rasei. (p.348)

duşmanul, ca să fie uşor de recunoscut şi de temut, trebuie să fie în casă sau în pragul casei. (p.348)

dacă aurul este prima putere din lumea aceasta, cea de-a doua este tiparul. (p.211)

umberto eco, cimitirul din praga (il cimitero di praga), editura polirom, iaşi, 2010, traducere de ştefania mincu, 450 de pagini
coperta de radu răileanu 



alte impresii la andrei oişteanu, vlad bogos, mihnea măruţă, cristian teodorescu, doru.

28 martie 2011

ce nu spune seth godin

nu vreau ca aceasta să fie încă o recenzie a arhi-celebrei cărţi motivaţionale şi de leadership pe care au citit-o tremurând tinerele speranţe.

e o carte ok, eseuri subţirele despre ce înseamnă să conduci. ideea este aceea că, în noile condiţii tehnologice - de new media - orice om cu iniţiativă poate fi un lider care să adune în jur un trib. după godin, iniţiativă =
fericire (p.43), iar cei 3 paşi ai liderului sunt: motivează, conectează, dă putere.

dacă e vorba despre o idee, sunt total de acord, însă dacă e vorba despre un business, încep să zâmbesc - autorul nu spune nimic despre investiţii/bani, despre strategii, despre planuri, despre profit. altfel avem antreprenori care deschis o afacere pe care, nemaiputând-o susţine, o vând după 1 an.

şi mai am o întrebare: ce ne facem cu bibliotecile tribului?

antropologii spun că unele triburi africane au o colibă ascunsă printre alte colibe. în ea stă cea mai bătrână femeie din sat. aşa de bătrână, că ştie tot ce s-a petrecut de generaţii, pe multe le-a trăit. e biblioteca vie a tribului. la ea cei tineri vin să înveţe - cu ce plante să se lecuiască, cum să treacă peste un conflict, cum să treacă peste o catastrofă.

evident, seth godin nu vorbeşte despre biblioteci, el vorbeşte despre facebook, twitter şi bloguri. însă eu vreau să întreb - unde sunt acum bibliotecile vii ale tribului? or fi murit?


mi-a plăcut cartea doar prin prisma faptului că îndeamnă la acţiune.
alte note de lectură la adrian cuibotaru, de la care am cartea.

seth godin, triburi (tribes: we need you to lead us), editura publica, bucureşti, 2010, traducere de dan bălănescu, 156 de pagini
coperta de alexe popescu

blogul autorului aici.

7 februarie 2011

câteva chestii ştiinţifice despre sex

nu am înţeles, la finalul cărţii, why is sex fun? (titlul original al cărţii), în schimb jared diamond are mare talent în a povesti, când de pildă trebuie să vorbească despre teroii aride biologice, cu exemple de maimuţe urlătoare, muscari, jacani, dar culmea e că-i reuşeşte, onest şi pe alocuri cu umor, să facă anumite incursiuni evoluţioniste în sexualitatea umană.

iată câteva notiţe despre câteva chestii de mai mare dragul:

  • dacă un bărbat ejaculează o dată la 28 de zile în timpul sarcinii de 280 de zile ale femeii sale, ar produce spermatozoizi capabili să fertilizeze pe fiecare dintre cele 2 miliarde de femei mature repoductiv din lume, câte un spematozoid de femeie. (p.40)
  • împăratul marocului, ismail cel însetate de sânge, a fost tatăl a 700 de fii şi un număr asemănător de fiice. (p.56)
  • embrionii umani, de abia după 5 săptămâni după fertilizare, îşi dezvoltă o gonadă "bipotenţială", care, dacă există cromozomul Y, în a şaptea săptămână se transformă în testicul. dacă nu, de abia în săptămâna 13 se transformă în ovar. (p.62) de unde concluzia endocrinologului Alfred Jost: "a deveni bărbat e un proces de lungă durată, dificil şi riscant; este un fel de luptă împotriva tendinţelor inerente către feminitate" (p.63) - poate de aceea, adaug eu, bărbaţii români nu prea au fudulii.
  • stimularea manuală a sfârcurilor cauzează o producţie de prolactină la bărbaţi ca şi la femeile care nu alăptează. lactaţia nu este deloc o consecinţă rară a stimulării proprii a sfârcurilor la băieţii adolescenţi (p.70-71). a se vedea şi Iov, 21,24
  • cimpanzeii şi bonobii fac sex de 7 ori pe zi (p.93)
  • urangutanii au o acuplare ce durează 15 minute, americanul mediu, doar 4 minute. (p.186)
  • a creşte urmaşi reduce speranţa de viaţă a părintelui datorită consumului de energie şi riscurilor pe care şi le asumă (p.133)
  • în sua (cartea e scrisă în 1997), părinţii singuri îi depăşesc ca număr pe cei căsătoriţi, iar majoritatea celor singuri sunt femei. (p.134)
  • "orice cutie de gunoi are capac, iar pentru orice femeie urâtă există, de obicei, un bărbat urât." (p.183)
  • penisul omului este atât de mare (13 cm faţă de 3 cm la gorile şi 4 cm la urangutani), că dacă aceeaşi cantitate de ţesut ar fi fost dedicată dezvoltării suplimentare a cortexului cerebral, bărbatul al cărui creier astfel conceput ar fi câştigat un avantaj important. (p.188)

jared diamond, de ce e sexul o plăcere? (why is sex fun?), editura humanitas, bucureşti, 1999, traducere de andreea dima, 194 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare

volumul este reeditat în 2007. 
o altă părere pe ştiinţă.info

2 noiembrie 2010

poveşti trăsnite din camera obscură

e al doilea volum memorialistic al autorului pe care-l citesc, după "scandalosul" decojind ceapa, când spuneam că günter grass este cel mai mare scriitor în viaţă. acuma, după ce l-am citit, pot afirma că cel mai mare scriitor în viaţă s-a prostit. e-adevărat, a scris cartea la 81 de ani, se văd urme din cel mai mare, dar...

romanul este un omagiu închinat prietenei intime, de-o viaţă, a lui günter grass, maria rama, mariechen: e o fotografă deosebită, pentru că are un aparat vechi în formă de cutie, care se numeşte agfa box şi care în timpul războiului a supravieţuit bombardamentelor, incendiilor şi inundaţiilor, de atunci nu mai funcţionează normal, e un pic sărit de pe fix, motiv pentru care vede tot şi face forografii cu totul ieşite din comun. (p.129) mariechen poate suspenda curgerea timpului, intuiţiile ei sunt prinse în instantanee, şi-i place să modifice fotografiile amestecând prin colaje alb-negru prezentul cu trecutul cu viitorul, pe calea imaginaţiei. e mijlocul ei de comunicare, rolul ei de profetesă. aparatul e ca bunul Dumnezeu: vede tot ce este, ce a fost şi ce va fi. nimeni nu-l poate păcăli. vede până şi în adâncul sufletului. (p.58)

ei bine, toate acestea sunt povestite pe rând de cei 8 copii ai lui günter grass, printre confesiuni personale. scriitorul nu se prea amestecă, chiar şi când e vorba despre amănuntele picante ale vieţii lui: noianul de femei, implicarea în politică scriind discursuri pentru primari, situaţia materială mereu îmbunătăţită (după fiecare carte îşi cumpăra câte o casă). ba chiar e şi o bârfă cu legături româneşti: la un moment dat, nevasta îl traduce cu un tânăr emigrant român pe care grass îl aduce în casă să-l ajute.
de final, o carte uşurică, de care te poţi dispensa, aşa cum te poţi dispensa de ultimele romane ale lui saramago - deh, şi scriitorii de nobel mai îmbătrânesc şi se sclerozează.
dar chiar şi aşa. eu mai am de bifat secolul meu, pregătit tot de polirom, şi poate, cândva, de recitit, surprinzătoarea şi minunata tobă de tinichea - în colecţia aceea legendară, în format mare, de la univers.

günter grass, aparatul de fotografiat (die box), editura polirom, iaşi, 2010, traducere de ana mureşanu, 222 pagini
coperta de radu răileanu

23 septembrie 2010

millennium

demult n-am mai citit toată noaptea o carte, de la şogun şi codul lui davinci încoace. m-aprins de nu m-a mai lăsat, şi nu că e tare bine scrisă, că nu e, dar compoziţia fragmentelor se potriveşte suspansului excepţional.

sunt două intrigi, una jurnalistică - deconspirarea unui mafiot -, alta poliţistă - dispariţia unei fete dintr-o familie bogată -. protagoniştii sunt un jurnalist, mikael blomkvist, şi o hackeriţă, lisbeth salande. crime. frustrări. violuri. violenţă. calculatoare. trecut. investigaţie. menajatroa. sex.

totul să te ţină în priză până dimineaţa. chiar şi pe budă.

stig larsson, bărbaţi care urăsc femeile, millennium 1, editura 3, bucureşti, 2008, traducere de elena-maria morogan

5 august 2010

decât o revistă

cred că numărul trei.

am remarcat - ca fiind bune:
  • o super-faină bandă desenată de veronica solomon - bunica 13.
  • un articol despre hipster.
  • unul despre scamele din buric care cică vin din chiloţi.
  • un articol fain a gabrielei piţurlea despre "frecarea cipicului".
  • nişte fotografii faine de alex gâlmeanu cu oamenii de modă români.
  • un articol despre cristi puiu:

[prin film] poţi livra o poveste precisă despre oameni pentru a face publicul să accepte că suntem slabi. să accepte slăbiciunile şi eşecurile noastre. nu vorbim suficient despre imperfecţiunile noastre şi cinemaul poate confrunta asta (p.119)

nu mă interesează oamenii pe care nu-i interesează cinemaul.

nu mi-a plăcut:
  • articolul lui matei schwartz despre 2 surori regăsite la maturitate. e scris ca un fapt divers.
  • n-am gustat nici povestea lui otto barbarul, dar nu din cauza personajului - fascinant de altfel - ci a modului de a povesti (benny panduru).

29 martie 2010

ştirea de pe strada salcâmilor

raiul găinilor mi s-a părut un titlu total nepotrivit pentru o carte, însă când am văzut traducerea în franceză, mi s-a părut genial: le paradis de poules.
de asemenea, sunt o babă comunistă. am abandonat-o după douăzeci de pagini, nu mă interesau gândurile unei babe nostalgice.

dar am făcut o nouă încercare cu raiul găinilor.
la început încântat de limbajul neaoş şi amuzant (a fost asemuit cu-al lui creangă) al autorului/personajelor, am tot aşteptat să se-ntâmple ceva, să aflu ceva, în afara de bârfele mici de cartier românesc post-comunist.

şi-a trebuit s-ajung pe la pagina 140 ca să aflu de fapt despre metafora titlului, în legătură cu un vis al lui relu covalciuc despre găinile somniei sale cum se nasc ele din spuma mării, cum el e dumnezeul lor şi vrea să le dea paradisul dar dă de un infern colcăitor.

mi s-a părut povestirea cea mai bună (de fapt, capitolul vii), însă de ce a trebuit să le parcurg şi pe celelalte nu prea am înţeles - astfel de conversaţii aud zilnic în troleibuz la pensionarii "bucureşteni" aduşi de ceauşescu de la ţară. unde-i aici arta - sau oi fi eu imun?

dar să revenim la capitolul cu pricina. povestirea mi s-a părut exemplară, relu covalciuc e un fel de erou mitic căruia i se dăruieşte o minune:
şi-atunci, măi frate, a început marea să se zbuciume şi mai tare, parcă lătra. lătra şi făcea spume. "bă relu covalciuc, da' prost mai eşti!", îmi strigă batjocoritor vocea care nu demult fusese mieroasă. şi dă-i râsete deşănţate. râsete cu spume. mie, ce să spun, mi se făcuse cam ruşine că picasem de fraier, dar asta era, încercam să fac pe niznaiul. iar spuma, să fiu al naibii!, o dată aruncată pe mal se trasforma în găini. găini albe, lucioase, cam la cinci kile bucata. într-o jumătate de oră, s-a umplut plaja de găini. cât te ţineau ochii, numai şi numai găini. se plimbau liniştite de ici, colo, scurmau, ciuguleau - ezact ca găinile mele din ţarc... "ale tale sunt toate, relu covalciuc", îmi spune prima voce, liniştită. "le vezi, omule?" dau din cap că da. "ale tale sunt toate, omule! să te porţi frumos cu ele!" dau din cap că da, că o să mă port frumos cu ele. (p.137-138)

relu covalciuc se trezeşte şi are o idee - să facă o bucurie găinilor. la un moment dat chiar îşi doreşte să fie găină:
mi-ar fi plăcut să moţăi cu capu-n pene, să mă doară în cur de toţi şi de toate, să nu mă mai cicălească nimeni şi să nu-mi trebuiească nenorocita asta de pensie. să nu mai am de plătit telefonul, curentul, gazul, apa şi cablul. să nu merg să votez. să nu mă enervez la ştiri. vă daţi seama ce minunată-i viaţa de găină? te plimbi de ici, colo cât e ziulica de lungă, fără grabă şi fără griji, mai ciuguleşt un viermişor, un grăuncior ascuns sub o surcică, te uiţi chiorâş cum trece avionul de stropit... puteţi să râdeţi, dar în dimineaţa aia, buimac de somn, m-am pomenit rugându-mă: "doamne-dumnezeule, dacă există un rai al găinilor, te rog să mă duci şi pe mine acolo". (p.143)

eu m-am gândit că-i o dorinţă umoristico-tragică să ajungi să-şi doreşti, ca român, să fii prost ca găina. bulgakov a descris viaţa de câine, kafka, de gândac, roth "viaţa" de sân, unii se gândesc să fie organe sexuale, dar mie nici prin gând nu mi-a trecut să devin vreodată găină. nici măcar în paradisul unor asemenea dobitoace. care se va dovedi că nu există - însă infern de găină, da.

drept concluzie, o carte amuzantă, uşurică, de weekend. cu un excelent capitol, cum spuneam. şi se pare (a scris micawber despre proză cu amănuntul) că fiecare volum de dan lungu are bijuteria lui.

dan lungu, raiul găinilor, editura polirom, iaşi, 2004, 196 pagini coperta de ionuţ broştianu

saitul autorului aici.

31 ianuarie 2010

o poveste cu o fantomă

ca să-mi piară din elitism, v-am spus cât de încântat am fost de romanul rebecca al englezoaicei daphne du maurier, fiind una dintre cărţile mele preferate? ei bine, susan hill (saitul ei aici), tot o englezoaică (de-o seamă cu mama mea), a scris şi o continuare (dar nu despre asta va fi vorba în continuare). ci asta ca să vă imaginaţi genul.

femeia în negru este un roman cu o fantomă. (apropo, după roman s-a turnat un film, se joacă chiar pe scena londoneză...) un tânăr avocat e trimis într-un ţinut de ceaţă şi mlaştini să lămurească actele unei bătrâne decedate. iar aici o întâlneşte pe femeia în negru şi are parte de experienţe terifiante.

mie romanul mi-a plăcut, mai ales că se concentrează pe trăirile personajului arthur kipps. de asemenea, e construit foarte bine, primul şi ultimul capitol încoronează bine acţiunea. stilul sec (sau poate traducerea e de vină) creează o atmosferă înspăimântătoare, de la ceţoşenia londrei (aici dickens e pastişat bine) la smârcoşenia comitatelor nordice.

într-adevăr, niciodată în viaţa mea nu am fost aşa de copleşit de spaimă, niciodată nu mi-au tremurat atât de tare genunchii şi carnea de pe mine, ca apoi să devin rece ca stânca, niciodată inima nu mi-a zvâcnit aşa de puternic, gata să-mi sară în gura uscată, apoi să înceapă să-mi bubuie în piept cum bate un ciocan pe nicovală, niciodată nu m-am simţit cuprins atât de strâns de o groază, o spaimă şi o presimţire a răului aşa de mari.parcă paralizasem. de spaimă, simţeam că nu pot să mai stau acolo, dar nici nu îmi mai rămăsese vreun strop de putere să mă întorc şi să o iau la fugă, şi eram din cale afară de sigur că, în orice moment, voi da ortul popii pe acea cărare nenorocită. (p.69)

ce mai! mi-a făcut mare plăcere citirea acestei cărţi, chiar şi în cele două ore!

susan hill, femeia în negru, editura leda, bucureşti, 2009, traducere de andrei oprea, 171 pagini
coperta iulian frăţilă & guliver/getty images

26 ianuarie 2010

critica de carte murdărită

n-ar fi trebuit să-mi pese că o recenzie onestă (a lui marius chivu) la o carte (de cristian tudor popescu) poate fi utilizată (conform blogului revistei cultura) de un jeg de ziar (românia mare) în scopuri murdare.

însă constat că nu poţi scăpa nici aici (când e vorba de literatură) de mareea de care vorbea flaubert:

j'ai toujours tâché de vivre dans une tour d'ivoire; mais une marée de merde en bat les murs, à la faire crouler... (am încercat mereu să trăiesc într-un turn de fildeş; dar o maree de căcat loveşte pereţii, ca să-l dea jos)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...