scrie pe blogul tău despre o carte din LITERATURA RUSĂ

BookMag încurajează în continuare creativitatea literară a bloggerilor şi îi premiază pe cei mai buni!

după cărţile de dragoste, de aventuri, româneşti, englezeşti, motivaţionale, ne-am gândit la cărţile de literatură rusă! aşadar, dacă ţi-a plăcut o carte de literatură rusă (poezie, proză, eseu, contemporană sau clasică), scrie despre ea pe blogul tău (sau pe al unui amic)! cea mai bună impresie de lectură va fi postată pe BookMag şi va fi premiată cu cărţi la alegere în valoare de 150 de lei!

regulile concursului nostru sunt următoarele: a) scrieţi recenzia pe blogul vostru, având grijă să precizaţi undeva că este participantă la concursul nostru, b) înscrieţi BookMag în blogroll, c) postaţi linkul recenziei voastre în secţiunea de comentarii a anunţului de concurs.

concursul este valabil în perioada 21 februarie – 3 martie, iar câştigătorul va fi anunţat pe data de 5 martie. recenzia câştigătoare va apărea pe BookMag în ziua anunţului. materialele voastre vor fi jurizate de virginia costeschi (director editorial BookMag & elefant.ro), alexandra rusu (publisher booktopia) şi dragoş c. butuzea (blogger chestii livreşti).

chiar dacă nu câştigaţi de la prima participare, cititorii blogului vostru vor câştiga din experienţa voastră de cititor!

povestea cu traducătorii români

mai demult, doamna antoaneta ralian, traducătoare de elită din limba engleză, a rămas surprinsă când un trust editorial românia îi oferea pentru o traducere un onorariu de 10 ori mai mare decât cel cu care o plăteau alte edituri, de ani buni. ceea ce denotă o modestie fără seamăn - aproape naivă - din partea unui mare traducător obişnuit să muncească cu litera din pasiune şi mai puţin pentru bani.
dar tinerii se pare că au început să gândească altfel. din contactele mele cu lumea literară, ştiu că o pagină de carte tradusă costă 2 euro, indiferent că e un best seller american de kaka sau critica raţiunii pure. traducătorii acceptă, mai ales în vreme de criză. aşa că sunt nevoiţi să scadă calitatea de dragul cantităţii, după principiul cu cât mai multe contracte, cu atât un trai mai bun.

însă se poate întâmpla ca editurile - chiar şi cele mari, de pildă rao sau editura univers, cea condusă de sergiu crupenshi - să nu plătească deloc traducătorii, deşi cartea se publică şi se vinde copios. ce face atunci un traducător? îşi angajează un avocat prin relaţii sau unul ieftinache şi dă editura în judecată. aceasta, cu o mai mare putere financiară, are un avocat versat care apelează la călcâiul lui ahile al judecătorilor - procedurile. procesul e câştigat pentru editură, peierdut pentru traducător. e cazul doamnei laura frunză descris pe blogul dumneaei. degeaba protestează traducătorul, munca lui va fi apreciată (sau nu) de cititori, banii vor ajunge în siguranţă în buzunarul editorului şi al librarului (dacă e vorba de cărtureşti).

ei bine, am o soluţie: o asociaţie a traducătorilor - un fel de sindicat - care să-şi aleagă reprezentanţi cu talent de negociatori şi avocaţi pricepuţi şi buni. un mic procent pentru asociaţie este mult mai puţin decât un proces pierdut şi un onorariu neplătit. probabil că există aşa ceva, însă mai mult pe hârtie, nicidecum de facto. o asemenea asociaţie ar putea negocia cu editorii onorarii mai mari - eu personal aş plăti mai mult pentru o carte tradusă bine decât pentru una tradusă prost - şi şi-ar reprezenta mai bine drepturile în contractele semnate sau, în caz de litigiu, în instanţă.

problema nu este la edituri în genere. pe o piaţă liberă, ele pot alege onorariul în favoarea lor, iar acesta poate fi acceptat sau nu. de asemenea, în orice ţară cu drept civil, unele contracte sunt încălcate iar lucrurile se rezolvă fie amiabil fie prin instanţă. depinde de partea vătămată să fie reprezentată mai bine sau mai prost. problema este la traducători. nu ştiu să negocieze şi să se reprezinte, însă sunt destul de orgolioşi sau comozi să se asocieze şi să plătească pe cineva care să negocieze şi să îi reprezinte. cu atât mai mult cu cât toate se petrec în românia, ţară vestită pentru justiţia ei impotentă.

până atunci, vom asista la victime singulare care, deşi cu pregătire universitară şi - teoretic - cu mintea deschisă, vor să se bată cu morile de vânt, într-o luptă "nobilă" şi "purificatoare".

later edit: un prim pas al breslei este iniţiativa de pe facebook grupul traducătorilor literari din românia - "în încercarea de a afla unii de alţii, mai întâi, şi de a reuşi să ne adunăm forţele pentru înfiinţarea unei asociaţii, mai apoi. aştept să se înscrie cît mai mulţi membrii şi mai vedem" - spune traducătoarea din italiană cerasela barbone.

livr-erotica 2

 

 sursa

sursa

sursa

sursa

sursa

 

sursa

robinson crusoe de daniel defoe

daniel defoe

robinson crusoe

editura all, bucureşti, 2002

traducere de petru comarnescu

260 de pagini broşate

coperta de stelian stanciu

ce poţi să spui după ce citeşti acest roman* - considerat primul modern englezesc - ecranizat de jdemii de ori, pastişat, reluat, interpretat şi răsinterpretat? - la noi deja a inspirat pe andrei pleşu şi alex leo şerban, la alţii inspiră şi azi pe tineri (vezi cazul şomerului englez de 28 de ani, nick weston, un robinson asumat, dezamăgit de lumea de secol 21, care-a scris mai apoi jurnalul casei din copac) -

există interpretări sociale, despre îmblânzirea sălbăticiei de către civilizaţie - robinson nu stă fără haine pe insula pustie, ba chiar ăşi contruieşte o umbrelă :)
există interpretări politice, robinson e un burghez care se foloseşte de mijloace de producţie ca să creeze o lume nouă. de asemenea, tatăl lui robinson îi ţine acestuia o pledoarie despre omul de mijloc, înainte ca aceste sa ia drumul mării.
există interpretări filozofice, pragmatice (am învăţat din experienţă şi din firea lucrurilor că tot ce este bun în lumea aceasta nu are preţ decât când ne aduce vreun folos. oricât am strânge şi grămădi ca să mai dăm şi altora, totuşi nu ne putem bucura decât de ceea ce ne foloseşte, şi nu de mai mult - p.114)

 

 ediţia princeps (sursa)

dar eu voi scrie despre câteva lucruri ce m-au surprins:

• în educarea lui vineri, robinson îl învaţă nu despre Dumnezeu, ci despre diavol, iar după o discuţie despre rău şi bine, vineri conchide, spre încurcătura europeanului:

- aşadar, eu, tu, diavol, noi toţi răi, lăsaţi să pocăim, Dumnezeu iartă pe toţi. 

am întrerupt aici dialogul cu vineri, ridicându-mă grăbit ca şi când aş fi fost nevoit să plec. pe el l-am trimis să-mi aducă ceva. (p.182)

• m-a surprins fineţea psihologică cu care defoe descrie instalarea fricii, odată ce robinson găseşte pe nisipul insulei urma unei tălpi de om străin. ceva asemănător am mai găsit la vizuina lui kafka.

•  evident, lecţia numărul unu a cărţiise leagă de una dintre învăţămintele cărţii:

niciodată nu ne cunoaştem soarta până nu este luminată de una potrivnică ei. nu ştim să preţuim bucuriile decât după ce le pierdem. (p.122)

ce facem noi, în secolul 21, dacă am ajunge ca robinson, dar nu ca în lost? fără laptop, gps, iphone sau cuptor cu microunde? fără haine de firmă, maşini bengoase? pe cine-am mai da vina, tot pe băsescu?

• m-am mirat că romanul nu se termină ca în film, când părăseşte insula, ci aventurile se continuă, de pildă aceea cu lupii în nămeţii franţei, pe drumul spre anglia. 

anonim, daniel defoe (sursa)

• ciudate câteva opinii ale lui robinson şi m-am întrebat de ce autorul le-a inserat:

aici era, în primul rând, ferit de răutăţile lumii. nu aveam ispite trupeşti (sic!) şi nici ispita ochiului, iar trufia vieţii era hăt-departe dfe mine. nu jinduiam după nimic, căci aveam tot ceea ce mă putea bucura. nu aveam duşmani care să-mi râvnească stăpânirea sau să-mi conteste suveranitatea. (p.114)

îmi făcea nespusă plăcere să-mi privesc avutul, frumos orânduit, şi mai ales proviziile de toate felurile şi în cantităţi atât de mari. (p.69)

_____________________________
* în primul rând, trebuie să spun că e prima mea lectură integrală a cărţii, o începusem prin '90 din nişte fascicule cu pagini maronii, dar care şi-au încetat repede apariţia. mi-a plăcut în schimb volumaşul acesta de buzunar, găsit la anticariat - cu pagini la fel de maronii... şi mi-a mai plăcut, de asemenea, cartea lui tournier.

cine nu ştie subiectul? un marinar tânăr şi în putere, naufragiat pe o insulă pustie, nevoit să supravieţuiască cu cele ce a putut salva de pe corabia înecată. poveste devenită mit al modernităţii.

sankea de zahar prilepin

zahar prilepin
sankea
(cанькя)

editura cartier, chişinău, 2011

384 de pagini broşate

traducere de vladimir bulat

coperta de vitalie coroban

din rusia, cu revoltă

a murit Rusia noastră, e un lucru clar pentru orice om cu judecată. de ce vă ţineţi aşa morţiş de ea, de parcă n-aţi şti că totul moare la un moment dat. omul, câinele, şobolanul - totul moare! moare! (p.341) asta crede saşa tişin (aka sankea), un tînăr provincial rus - nod al romanului ce-i poartă numele, scris de zahar prilepin şi apărut în traducere anul trecut la editura cartier. 

saşa are în jur un partid extremist anti-putin, ce-i oferă cadrul de a se revolta. şi nu se revoltă pentru ceva anume, ci contra unei stări de lucruri care nu mai pot rămâne aşa. "aţi adus ţara mea ofrandă dezamăgirilor voastre", le reproşează el majorităţii ruşilor care acceptă sistemul. iar pentru a schimba lucrurile, el trebuie să facă ceva. se bate cu forţele de ordine, stârneşte violenţe gratuite la el în oraş, planifică un omor contra unui judecător, fură de la ciocoi, participă la un atentat contra administraţiei corupte.  împotriva unei rusii în comă, ce poţi face decât s-o şochezi, sperând să-şi revină? 

sunt rus. este suficient. nu am nevoie de nici o idee.

iar saşa refuză să participe la discuţii filozofice sau metafizice raskolnikoviene, atât de dragi rusului, dar şi românului, pentru că ele nu schimbă nimic nici în el, nici în alţii. nu are nevoie de ele, el îşi ştie sensul vieţii, revolta. e gata să-şi sacrifice iubita, mama, prietenii, propria fiinţă.

aşadar, iată un personaj simbol al războinicului contemporan, de a se revolta de dragul revoltei. oricum ar fi, societatea îşi merită revolta.

romanul are o arhitectură bună, suspans şi puţine lipsuri - doar primul capitol bulibăşeşte partide, mişcări, persoane, sperând să explice totul din prima. există însă câteva reuşite strălucite ce instalează romanul tânărului prozator rus (are 37 de ani) în tradiţia îndelungă a romanului rus:

• capitolul al treilea povesteşte cum tatăl eroului, mort în sicriu porneşte în călătorie, alături de fiu, soţie şi discipol, de la oraş, spre locurile de baştină, un sătuc părăsit şi înămeţit de zăpadă; ei bine, capitolul egalează literar orice pagină clasică rusească;
• există o imagine-metaforă a unui ghem de şobolani găsiţi într-un beci, încolăciţi nenatural prin cozi şi strânşi unii într-alţii, sănătoşii cu bolnavii, viii cu morţii, tinerii cu bătrânii. poate e imaginea rusiei, cine ştie? dar singurul remediu va fi uciderea tuturor;
• există 2 fraţi unul mai mare, revoluţionar, pe nume negativ şi unul mai mic, pe nume pozitiv. primul, tăcut şi rece ca gheaţa se topeşte după îngrijitul florilor într-un apartamentul gol comunist, ridicat de stalin, şi transformat în seră. 

ps. traducerea e presărată cu moldovenisme, care totuşi nu strică lectura, o face mai moale. în schimb, sunt ciudate anumite neologisme şi tare amuzante câteva note ale traducătorului, vladimir bulat, şcolăreşti de tipul "aici prilepin vrea să spună, de fapt, că..."

una peste alta, mă bucur tare c-am avut acces, prin acest roman, la literatura recentă a vecinilor noştri, cu atât mai mult cu cât este una rusească.

poza autorului, participant la demonstraţiile partidului naţional bolşevic,   "nazbol", în prezent interzis, de aici), saitul oficial al autorului aici, iar saitul romanului aici.

impresii din piaţa universităţii. "jos acta!"

pe la 17:00, bine echipat de iarnă - şi să nu fiu recunoscut de forţele poliţieneşti :) - am plecat de-acasă să-mi exprim feedback-ul faţă de-o lege - deja votată pe neve - ce încalcă un principiu de bun simţ - respectarea intimităţii.

am poposit la fântâna de la universitate, pe lângă câteva grupuri de tineri care-şi stabiliseră deja locuri dentâlnire. eu nu cunoşteam pe nimeni şi "curajul" îmi spunea să stau liniştit, mai întâi să văd ce se-ntâmplă. m-a solicitat un bătrân să-i ţin capătul unui cearşaf pictat cu caricatura lui băsescu, vizibil bucuros că s-au strâns atâţia tineri dintr-o dată. în mod sigur nu auzise de acta, probabil nici de internet, dar să nu mai comentăm. l-am ajutat puţin, dar când l-am văzut repezindu-se la o cameră de filmat, trăgându-mă şi pe mine odată cu cearşaful, mi-am retras politicos ambasadele.

stăteam eu şi mă uitam, dornic să fac prezenţă împotriva acta. până când am auzit "cine nu strigă/ cine nu sare/ ori e cu acta/ ori e prost de moare", m-am gândit: pentru ce dracu' eram acolo decât să mă declar contra acta. de asemenea, nici prost nu mă consideram, aşa că m-am pornit pe sărit. mă simţeam foarte bine, mă şi-încălzeam, pe deasupra. eram pe cale să devin un protestatar veritabil. iar când am început şi să strig, alături de ceilalţi tineri "jos acta!", gata, eram de-a dreptul mulţumit.

când am ajuns eu, erau deja două grupuri separate, adunată fiecare în jurul unuia cu megafoane. eu m-am alipit, fireşte, megafonistului cu ochelari. nu mi-a convenit la-nceput - uite, mă, nici aici nu se solidarizează românu'. treptat însă, minut cu minut, sloganurile au fost preluate unul de la altul, a luat megafonul şi claudiu crăciun, cel cu parlamentul european şi, între două grupuri, a pornit să preia ştafeta.

a fost foarte fain, am stat vreo două ore, când mulţimea se mărise considerabil. am strigat şi-am sărit şi m-am simţit liber, într-o ţară liberă, în care puteam iată, să-mi manifest dezaprobarea. şi m-am simţit tare bine printre sutele de tinere şi tineri înfofoliţi necunoscuţi care nu erau nici golani, nici destabilizatori, nici comunişti, nici anarhişti, ci doar tineri intelectuali care simţeau că lucrurile în jurul lor nu sunt în regulă.

dintre sloganurile amuzante, am reţinut "vă rugăm să ne scuzaţi/ ne simţim supravegheaţi", "pentru-o melodie/ nu vrem puşcărie", nu corporaţia / face legislaţia" iar cel mai inovativ obiect adus a fost o cameră de supraveghere în vârful unui băţ. 

era să uit, mulţumesc pentru ceaiul gratuit!

_____________________________

documentul ACTA poate fi citi în româneşte aici

art.27, alin.4 prevede că "o parte poate să furnizeze, în conformitate cu actele sale cu putere de lege şi cu normele sale administrative, autorităţilor sale competente autoritatea de a solicita unui furnizor de servicii online să divulge rapid unui titular al dreptului suficiente informații pentru a identifica un abonat despre al cărui cont se presupune că a fost utilizat pentru încălcare, atunci când respectivul titular al dreptului a depus o cerere, suficientă din punct de vedere juridic, cu privire la contrafacerea mărcilor de comerţ sau la încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe şi atunci când astfel de informaţii sunt cerute pentru a proteja sau a aplica drepturile respective. aceste proceduri sunt puse în aplicare astfel încât să se evite crearea de obstacole în calea activității legitime, inclusiv comerţul electronic şi, în conformitate cu legislaţia părţii respective, respectă principii fundamentale precum libertatea de expresie, un proces echitabil şi protecţia vieţii private." teoretic, sună bine, dar practic, vizavi de ceea ce se întâmplă în sistemul juridic român, nu vor fi abuzuri?

despre detaliile semnării acta de către guvernul româniei aici.

carte-n film

mishima şi hagakure

yukio mishima

calea samuraiului astăzi

(hagakure nyumon)

editura humanitas, bucureşti, 2007

174 de pagini broşate

traducere de iuliu raţiu

coperta de gabi dumitru

hagakure este o culegere de învăţăminte, scrisă prin sec.11 în japonia, spre uzul samurailor. descoperind această carte, scriitorul mishima scrie că de atunci înainte mi-am dedicat pasiunile şi energia ca să trăiesc şi să practic hagakure. hagakure este pântecele din care se naşte literatura mea.  (p.18)

bun. şi eu, fermecat de cărţile lui mishima, am pornit la drum. 

evident, o carte de învăţătură. care spune cum este şi cum, de fapt, trebuie să fie. care se referă la multe lucruri, de la luarea unei decizii cotidiene, la eleganţă, la femei şi bărbaţi, până la lecţii de bună purtare. 

evident, am fost cutremurat din nou când a fost vorba despre moartea voluntară - destinul samuraiului este moartea. însă când am mers mai departe, urechile mi s-au ciulit:

în timpul nostru, totul se bazează pe premisa că cel mai bine este să trăieşti cât mai mult cu putinţă. durata medie de viaţă este cea mai ridicată din istorie, un plan monoton pentru umanitate se desfăşoară înaintea noastră. entuziasmul tânărului pentru obţinerea unui cămin durează doar până ce reuşeşte să-şi găsească propriul cuib. odată ce l-a găsit, viitorul nu-i mai rezervă nici o surpriză. tot ceea ce rămâne este clinchetul bilelor ce măsoară pe abac banii de pensie şi viaţa paşnică şi plicticoasă a neputincioasei bătrâneţi. această imagine se află neîncetat în umbra democraţiei sociale, ameninţând inimile oamenilor. în ţările scandinave, nevoia de a munci a dispărut deja şi nimeni nu îşi mai face vreo grijă în privinţa ajutorului pentru cei în vârstă. plicitisiţi şi deziluzionaţi de porunca societăţii care le cere doar să se "odihnească", un număr extraordinar de mare de oameni în vârstă se sinucid. (p.32) 

în mare, cam aşa e, dar statistic, oare câţi se sinucid?

enfin, să trecem mai departe. iată câteva "sfaturi" curpinse în această cărticică:

• întotdeauna să îţi faci planurile de cu seara pentru a doua zi şi să îţi consulţi orarul. astfel vei fi cu un pas înaintea altora. (p.58)
• ceea ce nu ai experimentat pe pielea ta nu poţi să cunoşti. atunci cînd înveţi ascultându-i pe alţii sau citind cărţi, îţi depăşeşti limitele propriului discernământ şi urmezi învăţăturile celor vechi. (p.61)
• este necesar să plănuieşti dineinte ce ai de făcut în caz de criză, iar apoi, când vine vremea, să îţi aminteşti acel plan şi să rezolvi problema conform lui. (p.62)
• cel mai important lucru pentru un samurai este să nu îşi trădeze dezamăgirile ori oboseala. (p.69)

yukio mishima

• nu poţi îndeplii fapte măreţe având o mentalitate obişnuită. trebuie să ajungi fanatic, să vrei nebuneşte să mori. (p.77)
• viaţa nu durează decât o clipă. trebuie să trăieşti făcând ce-ţi place. în această lume trecătoare ca un vis, să trăieşti în mizerie făcând ceea ce îţi displace e curată nebunie. decât să mă lupt cu morile de vânt, mai bine stau acasă şi dorm. (sic!) (p.96)
• într-o vreme când se află oameni mari e greu să-ţi faci un nume. când lumea începe să decadă e relativ uşor să te evidenţiezi. (p.101)

o cărţulie motivaţională japoneză medievală, interesantă prin ineditul ei. dac-aveţi la dispoziţie 2 ore din viaţă, o puteţi dedica ei.

p.s.  ritualul sinuciderii la samurai

scriitorul amos oz, două zile la bucureşti

27–28 februarie 2012

• luni, 27 februarie, la ora 18.30, la atheneul român - conferinţa amos oz in dialog cu gabriel liiceanu. biletele vor fi puse în vânzare marţi, 21 februarie.
• marţi, 28 februarie, la ora 11.00, amos oz va primi titlul de doctor honoris causa al universitatii din bucureşti - sala "constantin stoicescu" a palatului facultăţii de drept.
• marţi, 28 februarie, la ora 17.00, la libraria humanitas kretzulescu - lansarea seriei de autor "amos oz" a editurii humanitas fiction.

ce înseamnă epicureic?

epicurea 

(epicur, diogenes din oinoanda)

editura ştiinţifică, bucureşti, 1999

traduceri de constantin balmuş şi

adelina piatkowski

156 de pagini broşate

coperta de daniel nicolescu

una dintre filozofiile celebre ale antichităţii, alături de stoicism - despre care am scris aici - este epicureismul. curios în a citi textele originare ale întemeietorilor, am luat din bibliotecă o cărticică publicată de adelina piatkowski acum vreo 13 ani, spre uzul curioşilor.

epicur este un filozof atenian din sec.4 î.C., considerat autodidact, creator de sistem şi de şcoală. dincolo de teoriile cosmologice, destul de desuete, m-au interesat câteva dintre "credinţele" sale ce ţin de un anumit modus vivendi. înţelepciunea constituie la epicur reţeta fericirii. ea este un lucru mai de preţ chiar decât filozofia.

din scrisoarea către phytocles:

• omul înţelept nu se poate îndrăgosti şi nu se preocupă de riturile funerare. o relaţie sexuală nu aduce niciodată un folos; este încă bine dacă nu aduce vătămare. înţeleptul nu se va căsători şi nu va avea copii. nu va flecări când este beat; nu va participa la viaţa politică; nu se va face tiran, nici nu va deveni un cinic; nici cerşetor; chiar dacă-şi va pierde vederea, nu se va sinucide. (p.75)
• înţeleptul se va va îngriji de averea sa şi de viitor. îi va plăcea viaţa la ţară. va ţine piept loviturilor soartei şi nu-şi va părăsi nicodată un prieten. va acorda numai atâta atenţie reputaţiei sale cât să nu fie tratat cu dispreţ. se va desfăta mai mult decât ceilalţi la serbările publice. (p.76)
• vătămările oamenilor au următoarele cauze: ura, invidia şi dispreţul; pe acestea omul înţelept le învinge prin raţiune. (p.75)

despre stocismul lui epictet în postarea de aici.

din scrisoarea către manoikeus:

• tânărul şi bătrânul trebuie să caute înţelepciunea, ultimul pentru ca, înaintând în vârstă, să se simtă tânăr prin lipsa de teamă faţă de cele ce vor veni, datorită amintirii celor trecute, iar rpimul, ca să fie totodată şi tânăr şi bătrân. se cuvine aşadar să ne îndeletnicim cu lucruri care ne procură fericirea. (p.83) 
• întocmai cum oamnii nu caută hrana cea mai abundentă, ci cea mai gustoasă, tot aşa înţeleptul caută să se bucure de timpul cel mai plăcut şi nu de cel mai lung. (p.84)
• moartea nu are nici o legătură cu oamenii, căci orice bine şi orice rău se află în senzaţie, iar moartea este privaţiunea de senzaţie. ea, cel mai înfricoşător dintre rele, nu are nici o legătură cu noi, dat fiind că, atâta vreme cât existăm, moartea nu există, iar când vine, noi nu mai existăm. pentru cel viu, nu există încă, iar cel mort nu mai există el. (p.84)
• prin toate acţiunile noastre urmărim să fim eliberaţi de suferinţă şi de frică. (p.85)
• noi numim plăcerea începutul şi ţelul unei vieţi fericite. ea este cel dintâi bun al nostru, care ne este propriu. (p.85)  
• prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii, nu dragostea senzuală cu băieţi şi femei, nu desfătarea cu un peşte bun sau cu alte delicatese fac viaţa plăcută, ci judecata sobră, căutarea motivelor fiecărei opţiuni sau respingeri, ca şi alungarea altor păreri prin care cele mai mari tulburări pus stăpânire pe suflet. (p. 86)
• orice este firesc se procură uşor şi numai cee ce este lispit de o valoare reală este greu de procurat.(p.86)

din maximele fundamentale:

• nici o plăcere nu-i în sine un rău. dar lucrurile care prilejuiesc anumite plăceri pot aduce necazuri mai mari decât plăcerile înseşi. (p.104)
• este cu neputinţă să alungăm teama cu privire la lucruri de maximă importanţă dacă nu cunoaştem natura întregului Univers. (p.104)
• bogăţia materială are limite şi este uşor de procurat; bogăţia închipuirilor deşarte se întinde la infinit. (p.105)
• omul drept se bucură de cea mai deplină linişte a sufletului. (p.105)
• dintre toate bunurile pe care ni le oferă înţelepciunea, ca să ne asigure fericirea de-a lungul întregii noastre vieţi, cu mult cel mai important lucru este dobândirea prieteniei. (p.106)
• justiţia naturală este un contract folositor încheiat între oameni cu scopul de a nu se vătăma unii pe alţii şi a nu fi vătămaţi. (p.107)
• nefericirea se cuvine s-o alungăm prin amintirea clipelor trecute şi prin recunaoşterea faptului că poţi preschimba ceva care s-a întâmplat în ceva care nu s-a întâmplat. (p.119)

vineri noapte în oraş

pe o vineri înviforită, după un binemeritată degustare privată de vin, însoţită de poeziile minunate ale lui ioan es. pop, a plecat dragoş în centrul vechi, să se zbănţuiască. a aterizat deci în club bordello de pe şelari, unde a avut noroc de o masă rezervată, însă chiar lângă uşa etajului unu, unde şi-a amintit - phuai, unde sunt vremurile când năbădăiam "cireaşa" din constanţa! - cum e să se frece toţi de tine, în trecere. şi cum e, în timp ce-ţi zgudui corpul, să priveşti la multe feţe triste de tineri şi tinere - cu haine de "oraş" - care şed la masă şi se uită, cu un pahar de apă plată în faţă, cu ochi goi, la chestii metafizice, ca băutoarea de absint din tabloul lui degas. 

până când muzica s-a transformat în başi tembeli - cum să dansezi pe-aşa ceva? -, când a şters-o dragoş la clubul vintage de pe smârdan, unde a simţit, cu-adevărat, distracţia! pentru că a constatat, dincolo de dispreţul opiniei publice, cât de fain se distrează piţipoancele şi cocălarii, spre deosebire de "elitele" triste. astfel:

• moda aruncatului cu confetti a fost înlocuită cu cea a aruncatului cu şerveţele, calchiată probabil cu aruncatul banilor la manelişt;
• dacă-n pojarul dansului îţi pierzi ceva pe jos, nu-l mai cauţi cu lumânarea, ci cu un i-phone 7, printre picioarele meselor, scaunelor, dansatorilor; 
• e musai să faci poze de la smart phone şi musai strâmbându-te, să arăţi funny;
• dacă eşti băiat, poţi să pui mâna pe un cur mişto de piţipoancă, iar dacă eşti fată, pe-un cur mişto de cocălar (vă asigur, aceştia sunt tot oameni);
• oricât ai fi de şleampătă şi de naşpa, întotdeauna se va găsi un bodyguard care să te agaţe baletându-ţi lasciv împrejur;
• chit că eşti pitic, gras, ţigan şi interlop (toate calităţile laolaltă), vei găsi întodeauna o blondă cu picioare lungi cu care să te afişezi în lume/puburi;
• dragoş nu s-a gândit niciodată că va ajunge să ţopăie pe ţi-am dat un inel sau pe - omoară-mă, Mahler! - gaşca mea nu poate să stea liniştită...

oricum, s-a făcut de 5 când a plecat dragoş acasă.

o listă de bloguri culturale

în completarea listei sale cu recomandări ale blogărilor de comunicare şi publicitate, blogărul alexandru negrea, social media manager la bcr, m-a invitat să alcătuiesc o listă cu blogurile de cultură - cele care se ocupă de cărţi, filme, sau care au jurnale culturale. 

am ales dintr-o lungă listă doar blogurile personale şi în care autorii scriu des. au rămas 16 şi să mă ierte autorii celor pe care le-am omis contingent, dar nu că sunt mai puţin bune. 

iată lista în postul de aici.

ce vorbe fierbinţi spunem persoanei iubite?

dincolo de tipicele pisoiaş, pisy, puiu, iuby, scumpy (evident, cu y) observ că, în momentele intime dintr-un cuplu, vocabularul românesc cotidian este cam sărac. mie, de pildă, mi-e greu să folosesc cuvinte ca p..ă şi p...ă în aşternut, când acestea şi-au pierdut înţelesul ostensiv, noroite cum sunt zi de zi pe stradă. dar cum vorbim?

la preludiul
cel mai greu pentru bărbat e să se gândească atunci ce să spună. trebuie să vorbească, dar gândul nu e la vorbe. îndrugă un eşti suberbă!, eşti foarte frumoasǎ!, mă înnebuneşti! şi gata, caliciu trebuie să se deschidă întru fornicare. poate că dacă s-ar gândi puţin, ar putea compensa prin nişte cuvinte mai acătării faptul că nu i-a luat flori (desigur, din grabă). 

ne putem gândi la te simt mirosind a tandreţe, luminezi ca o zi de vară, mi-ai aprins inima sau un simplu cât de dor mi-a fost de tine? iar la rigoare, un vers din romeo şi julieta poate juca un rol practic - a nu se uita tonul (care face muzica):

Vorbeşte...

Vorbeşte încă înger de lumină,

Că-n noapte tu-mi străluci de glorie plină

Deasupra mea, ca-naripatul sol

Al cerului, pe care muritorii

Îl urmăresc năuci, cu ochii-n gol,

Cum suie galopând viteaz pe nori

Alene-umflați de vânt, vâslind departe

În poalele văzduhului... (traducere şt.o.iosif)

sau putem încerca în engleză:
O, speak again, bright angel! for thou art
As glorious to this night, being o'er my head
As is a winged messenger of heaven
Unto the white-upturned wondering eyes
Of mortals that fall back to gaze on him
When he bestrides the lazy-pacing clouds
And sails upon the bosom of the air.

la culme
dacă, de pildă, în timpul mişcărilor susţinute (care, nu-i aşa? fac toţi banii), putem cu toţii să băgăm mare la adverbe - atinge-mă acolo! sărută-mă aici! stai aşa! mişcă-te altfel! nu-ţi place aşa? mai adânc! nu contează, oriunde! -, la onomatopee - de la ahh şi daa până la uuh, ooo, iii etc. - şi putem să scăpăm chiar şi-un ce-mi place să mă f.t cu tine!, şi nelipsitul (sper) îmi dau drumul! după aceea, e nevoie să revenim la dinainte.

la postludiu

e nevoie de feedback, iat tăcerea nu mai poate fi suplinită de săruturi sau somn. toată lumea are nevoie de feedback.

pentru el, cel mai simplu e ai fost grozavă / minunată! sau ce bine-a fost!, alături de un zâmbet satisfăcut - însă mie mi se pare destul de banal, clişeistic ca un film de spielberg. sau, pentru ea - ai fost bun!, te-ai ţinut tare!, cât eşti de viril! sau ce p..ă bună ai, armăsarule! - mi se pare cam lipsit de imaginaţie.
evident, oboseala vrea ea să-şi spună cuvântul. dar poate de aceea efortul concentrării poate fi un ultim dar din partea amândurora / tuturor.

poate-i bun aici un te iubesc! cu varianta mai bună cât de mult de iubesc!, dar dacă nu e cazul?
ar fi mai are potrivite mi-am găsit, în sfârşit jumătatea! eşti singura / singurul care mă face fericit / fericită! vreau să te visez tot pe tine!

sau o glumă ar strica? indienii cu kamasutra lor erau praf! pământul s-a oprit din rotaţie sau mi se pare? a răsărit brusc soarele sau mi se pare mie? ce mata hari? ce cleopatra? nişte tute! în schimb, tu iubito...
în cel mai rău caz n-ar trebui să exersăm mai mult şi cu alţii?

îmi place aşa de mult pictura de jane kin, aşa c-o mai pun o dată.