„dacă citești asta înseamnă că am murit“ de andrew nicoll

andrew nicoll 

 dacă citești asta înseamnă că ai murit

 (if you're reading this, i'm already dead) 

 editura all, buc.,  2012  

 traducere de ioana văcărescu 

 336 pagini broșate

 coperta de al. novac

un linghișpir funny

când e vorba de umor, cărțile sunt ca oamenii - fie au prea mult și nu-ți trezesc decât scăpări rușinoase din cauza hohotelor, fie au prea puțin, și e rândul lor să se scape pe ei de triști ce sunt.

în cazul de față, scriitorul scoțian andrew nicoll - acesta e cel mai recent roman al său, primul însă tradus în românește - reușește să îmbine umorul de bună calitate, cu o scriitură geamănă, ba chiar cu meditații „grele“ despre război, politică, love.

eu urăsc circul, dar am acceptat că personajul principal, otto witte, e un circar (umblător pe sârmă) și mi-a devenit chiar simpatic - el e cel care scrie, un moș andropauzat și speriat de bombele celui de-al doilea război mondial care cad prin jur ca frunzele toamna. șade el ascuns într-o baracă lihnit și-și scrie aventura vieții sale. iată-ne deci posedând două perspective temporale - care se tot învârt ca un linghișpir - prezentul războiului și trecutul tinereții și aventurii.

deci avem un ghiuj ex-circar care scrie despre el aventura lui din tinerețe. care fu - ce credeți? - aceea de a deveni regele albaniei (chiar și pentru scurt timp). semănând el cu pretendentul la tronul albaniei, ca emiluț al nostru cu cuza, iată-l însoțit de câțiva prieteni căutând albania să-i ocupe tronul.

picarisme carevasăzică, cu mustăți și belle epoque de kakanie, c-o cămilă alături, cu un înghițitor sexy de săbii, cu un cititor orb de gânduri, cu fiica lui, plus o curviștină. până-n albanie. și să te ții aventuri!

e multă ironie, auto-ironie în carte, și urmezi cu plăcere gașca impostoare - în chip de alai regal - parcă ești în alexandre dumas. desigur că există și clipe când acțiunea ți se cam flendură pe sub ochi, dar scriitorul - oare cine andrew nicoll sau ghiujul gata-gata să moară sub bombele lui hitler (căci în ziua de azi doar morții mai au libertate de opinie (p.68) - face niște compromisuri și nu mai arde gazul.

iată trei chestii înțelepte din carte.

metaforă despre viața noastră irosită:
E ca și cum ne-am petrece toată viața în sala de așteptare a unei gări, bând ceașcă după ceașcă de cafea, mereu cu aceiași oameni, plimbând ziarul de la unul la altul, făcând tot ce ne stă în putință ca să se scurgă timpul mai repede, în vreme ce afară oamenii trec buluc - fete drăgălașe și bărbați inteligenți, eroi și oameni de știință, genii și oameni simpli, cu miile. Nu-i întâlnim niciodată, nu le vorbim niciodată și nu le auzim poveștile. Noi stăm în sala de așteptare, cu aceiași oameni și același ziar, așteptând să sune clopoțelul și să dăm fuga pe peron și, poate de vreo zece ori într-o viață de om, să ne uităm cum un tren trage în gară, să trăim ceva memorabil înainte de a ne întoarce în sala de așteptare. (p.104)

Curajul e ca un mușchi - așa e și iubirea, de altfel -, și cu cât îl antrenăm mai mult, cu atât devine mai puternic. Dacă nu este folosit, se atrofiază. (p.145)

În spatele lui „nu încă“ poți să te ascunzi bine mersi. Nu Încă este o țară care se întinde până foarte, foarte departe, chiar și când micuțul ghișeu al vămii de la granița cu Republica lui Chiar Acum e la o aruncătură de băț. (p.285)

nu știu dacă andrew nicoll a făcut creative writing, dar îi reușește un roman cu de toate - aventură, meditație, istorie, descrieri, ironii - dintre care eu am apreciat cel mai mult umorul.

iar mesajul cărții?

e unul luminos, plin de optimism - hai să ne trăim viața și să pornim în aventură cât suntem tineri, cu atât mai mult dacă suntem picaro.

scriitorul scoțian andrew nicoll vine în românia

acum că avem un președinte, să trecem la cărțile noastre!

săptămâna asta vine andrew nicoll

cum cine e andrew nicoll? e un scriitor de romane faine!
și e unul scoțian, adică un tip cu umor! și care scrie foarte bine - direct, plăcut, funny. și mai ales, cu suspans.

la noi au fost publicate două romane - dacă citești asta înseamnă că ai murit și a fost odată ca niciodată (sau primarul cel bun). despre ele voi posta mâine și poimâine.
am bucuria de a găzdui la cărturești, verona, joi, la ora 18:30, o întâlnire cu blogării, pe lângă cele cu publicul, la gaudeamus și prin alte locuri.

iată programul:

joi, 20 noiembrie 

• ora 16.00 – întâlnire cu studenţii facultăţii de litere a universităţii din bucureşti 
• ora 18.30 – întălnire cu bloggerii la cafe verona (str. arthur verona, 13-15) - gazda evenimentului va fi dragoş butuzea

vineri, 21 noiembrie

• ora 14.00 – lansare şi sesiune de autografe la librăria șt.o.iosif, braşov 

sâmbătă, 22 noiembrie

• ora 13.00 – lansare şi sesiune de autografe, târgul de carte gaudeamus - invitaţi: liana stanciu (arte, carte şi capricii, tvr2), alina vîlcan (redactor coordonator the one), laura câlţea (www.lauraclatea.ro, blogul unei cititoare de cursă lungă), viorel zaicu

despre andrew nicoll

născut în 1962 la dundee, în scoţia, andrew nicoll a fost silvicultor înainte să-şi facă o carieră în jurnalism. în prezent scrie articole politice pentru the sun. a publicat proză scurtă în numeroase reviste, printre care şi new writing scotland, iar în 2008 şi-a făcut debutul editorial cu romanul the good mayor. distins cu premiul saltire pentru cel mai bun roman de debut al anului şi tradus în douăzeci de limbi, the good mayor l-a impus pe andrew nicoll în lumea literelor şi a fost urmat de alte două romane: the love and death of caterina (2011) şi dacă citeşti asta înseamnă că am murit (if you’re reading this, i’m already dead, 2012; ALLFA, 2013).

OTTO WITTE PREȘEDINTE! - CONCURS!

 OTTO WITTE PREȘEDINTE! 

După ce a fost 5 zile regele Albaniei, acum vrea să fie 5 ani președintele României. Otto Witte s-a calificat în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Ca să ajungă la partea lui preferată, cu urale și aplauze, mai are de susținut un discurs prin care să-i convingă pe concetățenii noștri că merită cu vârf și îndesat să ocupe prima funcție în stat.

Fii tu consilierul lui Otto Witte și scrie un discurs senzațional! 

Publică discursul într-un articol pe blogul tău, cu mențiunea obligatorie: „Acest discurs face parte din campania inspirată de romanul Dacă citești asta înseamnă că am murit. Autorul Andrew Nicoll va fi prezent la Târgul de carte Gaudeamus pe 22 noiembrie.”

Postează până pe 15 noiembrie (inclusiv) link-ul cu articolul pe Grupul de Facebook vALLuntar www.facebook.com/groups/valluntar/ cu sloganul „Otto Witte Președinte!”.

Fie ca autorul celui mai bun discurs să câștige 

 MANDATUL DE 1 AN DE PREȘEDINTE PE STRADA FICȚIUNII 

și să primească: 

- toate aparițiile din colecția Strada Ficțiunii din perioada 15 noiembrie 2014 – 15 noiembrie 2015 
- coduri de reduceri pe site-ul www.all.ro pentru cititorii blogului său 
- și posibilitatea de a-l cunoaste și intervieva pe Andrew Nicoll, creatorul lui Otto Witte

Câștigătorul va fi ales de echipa de comunicare a Editurii ALL și va fi anunțat pe data de 19 noiembrie.

Surse de inspirație 

Pe www.allcafe.ro vei găsi sursele de inspirație de care ai nevoie:
- interviul cu gura pâna la urechi: http://allcafe.ro/blog/otto-wite-presedinte-in-plina-campanie-electorala/
- interviul pus pe fapte mari: http://allcafe.ro/blog/otto-witte-presedinte-pardon-rege/ Poți trișa urmărind și pagina www.facebook.com/editura.all.

„sfârșit de sezon“ de marius chivu

marius chivu 

sfârșit de sezon 

editura polirom, iași, 2014

 242 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

 cu foto de cosmin bumbuț

tendințe păcătoase 
nu știu, probabil că, după ce un critic scrie o carte, tendința cititorului (care-a auzit de el) e să bage colții exigenței mai adânc în ea decât dac-ar fi scris-o vreun scribălău blajin. habar n-am dacă asta-i bine sau nu, dac-o fi riscul meseriei - dar io-ntotdeauna-i voi admira mai mult pe criticii care și „scriu“, decât pe-ăia care nu.
în fine, să lăsăm autorul și să trecem la carte.

alea rele
să-ncepem cu ceva general: nu toate povestirile - da! e un volum de povestiri! - au ajuns la mine. una chiar a trecut val-vârtej pierzându-se-n văzduh ca fluturu' lui alecsandri, fără să lase ceva (povestirea obiecte pierdute). alteia (povestirea cel mai departe) i-am simțit doar răceala - asemenea gheții pe care-o ține personajul la testicule. iar în ultima povestire (în fața conhistadorilor), referințele de care fac paradă cele două personaje mi-au încețoșat ochelarii și n-am mai văzut nimic altceva.

alea mișto rău
nu trec mai departe înainte de a-mi înnoi stupefacția față de calificativele din blurbul editurii gen „îndrăzneli de limbaj pe care unii le vor considera șocante“ sau chiar față de ceea ce a afirmat cogeamitea cărtărescu la lansare, că cică ar fi piperate cu niscaiva pornoșaguri. pesemne că rațiuni de marketing te-ar face să spui că, bunăoară, fragmentul

M-am masturbat la birou... Cu un highlighter... M-am gândit cum m-ai futut atunci pe la spate... În toaleta albastră... De la Cărturești... (p.90)

ar fi ceva „șocant“ sau pornoșag. e un dialog cât se poate de firesc, în budoarul unde unul și cu una se fut (sau, pardon, fac dragoste). singurul lucru „șocant“ ar fi, de pildă, stăpânirea scriiturii, stilul nederaiat într-un gen literar (cel al povestirii, adică) dat în mă-sa de greu.

dar să trecem la chestiile serioase, amintind povestirile care m-au atins la corazón: în primul rând petrecerea (din care tocmai am citat mai sus), în care un tânăr ajunge la un children party, prilejuit de aniversarea băiețelului amantei lui. drăgălășeniile inocente ale adultului cu copilașul - bucălat ca un înger -, în antiteză mai apoi cu amocul din budoarul mămicii - sexy ca o diavoliță - completează o experiență pe care autorul a reușit să mi-o scoată din livresc, și să mi-o apropie de parcă eu eram ăla. și nu mi-a fost clar (care operă literară ne e, oare, clară?) dacă sentimentul de singurătate al personajului în prezența adulților (chiar și a amantei) s-a diluat puțin, intrând în lumea copilăriei, a celui mic, preocupat de dinozauri.

am intrat ușor și m-am simțit ca acasă și în povestirile de la țară (deși io n-am stat mai mult de vreo douăzeci de zile în viața mea la țară). de pildă, în povestirea în familie, un tânăr vine de la oraș să-și viziteze tatăl (dar și bunicii - bunicul sclerozat, bunica insomniacă). povestirea e ca un film compus din gesturi și dialoguri, iar dincolo de cuvinte, delicatețea față de familie și nevoile egoiste se-mbină ca un puzzle. ce s-alegi?: dragostea față de familie, sau dragostea față de viața ta pe care ți-ai făcut-o? obiceiurile strămoșești ale satului sau nevoile tale personale?
și reiese că despărțirea e irevocabilă - tot ce poți face e să profiți cât mai mult de prezența lor, a membrilor familiei. până la urmă, se descurcă și singuri, așa cum te-u învățat și pe tine, orășeanule.

povestirea întoarcerea are ca subiect tot satul, însă de data asta satul cu elementul lui extraordinar, fantastic, experiența limită, ce se cere a fi povestită. victor, nepotul anetei lui dumitru își vizitează bunica. o iubește, dar nu poate face prea multe, viețile bunicii și a nepotului sunt demult diferite și paralele, însă de-acolo, din sat, va trebui să vină ceva care să-i sporească bătăile inimii, să-i zvâcnească tâmplele.

am găsit și trei povestiri care m-au amuzat - deși una dintre ele este despre un mort. în alta, un tânăr vamaiot e smântânit de doi ciumalăi necunoscuți, așa, de pomană. este ceva fin cum reușește autorul să descrie fluxul gândurilor victimei, luminate de stelele verzi și de zdrumicate de carabe:

Iftimoaie vine!, capul îmi atârnă greu, abia aștept să văd dacă sunt eu, cel care susține întruna că pe noi în viață ne ține doar ura, percep violența loviturilor, sunt conștient de situația în care mă aflu, mă cunosc prea bine, știu că noaptea asta nu-i de mine, dar sunt atent la ce mi se-ntâmplă, mă interesează propria nenorocire, vreau să pot să m-ascund, să văd cât mai mult, vreau să văd când mi-e frică cel mai mult, totuși nu eu, pare că altcineva cu care împart același corp ia bătaie în imediata mea apropiere, sunt lipit de mine, sunt dezorientat, ei dau mai mult în cap, corpul meu e un arbitru prins într-un ring strâmt, ajuns într-o încleștare ce nu-l privește, încasând loviturile răzlețe în focul încrucișat al unor pumni și picioare abătute de sus, de ce cad rinoceri din cer!?... (p.112)

per ansamblu, avem un volum foarte bun de povestiri, gen cam rar pe la noi, în ultima vreme. marius chivu face atmosferă, din gesturi și imagini, dinamizează prin dialog și - ceea ce mi se pare cel mai important - a remarcat-o și cărtărescu la lansare - își pune probleme pe teme mari și serioase: singurătate, moarte, iubire. și-i iese cușer.

politica ca isterie

am scris un scurt comentariu politic, despre comportamentul isteric cetăţenesc - link pe imagine.

urletele lui friedrich nietzsche

începând cu 1897 și până la moartea sa, în 1900, filozoful friedrich nietzsche este îngrijit de sora sa, la weimar. ziua este obiect de pelerinaj, însă noaptea, nebunia se transformă în urlete.

Noaptea răsunau „urletele nefericitului“, care-i înspăimântau pe locuitorii de la Vila Silberblick și care se auzeau până în stradă. „De două, trei ori, sunetele prelungi, răgușite ca niște gemete, pe care le slobozise cu toată puterea în noapte“, nota un oaspete în octombrie 1897, „apoi din nou era tăcere“. Un altul relata despre „sălbaticele urlete deznădăjduite, ca din pieptul unui animal rănit de moarte, care sfâșiau liniștea nopții“.*

dacă nebunia lui era doar o mască - așa cum credeau unii dintre prietenii săi - ce însemnau oare acele urlete? să fi fost acea disperare, de care era cuprins și ivan ilici a lui tolstoi?

 

*Joachim Köhler, Friedrich Nietzsche și Cosima Wagner, Ed. Paralela 45, Pitești, 2003, pag.21

„dracula untold“ de gary shore

avertisment! dacă vreți să vă bucurați de acest film, în primul rând uitați de istorie, de vlad țepeș sau mahomed cuceritorul. uitați și de romanul lui stoker, „dracula“ - toate sunt rude de depaaaarte cu acest film.  

cică un prinț dintr-o țară - transilvania - e crescut de otomani și copilărește chiar cu viitorul sultan mehmed II (probabil mahomed cuceritorul constantinopolelui). se întoarce la locul de baștină și conduce în pace 10 ani. dar turcii vin și cer, pe lângă tribut, și 1000 de copii, printre care și pe plodul regal.

așa că, într-o peșteră, prințul își dă el întâlnire cu un vampir, după ce se convinsese că ăsta e îndeajuns de puternic că ucide turci (ba chiar și doi tovarăși ai săi din suită) de le putrezesc oasele. și vampirul, hoț, îi propune să-i devină fârtat la ucisul turcilor și bețiveala sângelui. așa că prințul ce-mi făcu? mătură cu oștile turcești, cu lilieci și jiu jitsu, după cum arată în trailer.

ce-i drept, tot filmul încape în trailer. doar uneori, personajul principal (prințul vlad) are o mină preocupată de rupturi existențiale - între dragostea față de familie, cea față de țară și dorința de a se salva pe sine. aceste câteva scene de slăbiciune fac personajul mai uman, asta când nu e un superman medieval, călărind lilieci.

efectele speciale nu sunt cine știe ce, nici măcar cele sonore, totul e previzibil (cum spuneam, încă din trailer), machiajul vampirilor nu depășește nici el alte filme de gen.

cu alte cuvinte, vedeți trailerul și treceți mai departe!  

cannes la bucurești: „saint laurent“ de bertrand bonello

YSL, un decadent pop

o sală plină de tineret la cinema patria, pe o bocnă de nu-mi mai simțeam nasul, m-am încălzit cu sărbătoarea franțuzească închinată unuia dintre ultimii dandy decadenți - yves saint laurent.

pofta ce mă-ncearcă este să compar ecranizarea aceasta, a lui bertrand bonello, cu cea recentă a lui jalil lespert. dar n-o fac, pentru că mie personal mi-a plăcut mai mult varianta aceasta, mult mai stilată (și nu pentru că se fac referințe la proust - saint laurent are edițiile pléiade din proust, fotografia scriitorului și un tablou cu odaia acestuia), ci pentru că am avut senzația că sunt acolo, în anii '60-'70 ai epocii pop glamouroase. dacă celălalt film e biografic, acesta e un eseu vizual.

viața lui saint laurent nu e cronologică, ci prin crâmpeie disparate (și poate că trebuie să vezi celălalt film, mai „clasic“, ca să te prinzi cum e cu mondrian, cu marrakeș, cu haute couture-ul și cu prêt-à-porte-ul.)

supersexoasa blondă aymeline valade dansând într-o discotecă ca-n transă, foarfece tăind textilele pentru ce au să fie, ocheade homosexuale (gaspard ulliel și louis garrel) printre dansatorii unui club, și defilările pe mai multe planuri manechinelor în decoruri somptuoase - sunt imagini pe care regizorul mi le-a fixat pe retină. dar mai ales, dar mai ales COLOANA SONORĂ  a filmului care face toți banii (io mi-am bâțâit picioarele cât a ținut muzica!)

desigur că sunt și scene pliciticoase, bunăoară cele dedicate colecțiilor ciudate ale personajului, sau ale hâdului câine sinucis c-o supradoză însă se trec cu vederea (ba chiar m-am înveselit, când la penisuril lui ulliel, fetele au început să se hlizească).

de remarcat apariția veteranului helmut berger, în rolul lui moș saint laurent, uitându-se la rolul tinereții lui în căderea zeilor al lui visconti.

cannes la bucurești: „podurile din sarajevo“

în cadrul festivalului de cannes la bucurești, astă seară, într-o sală arhiplină la elvira popescu, am văzut „podurile din sarajevo“ - o colecție de 13 scurt metraje, aparținând regizorilor europeni, pe tema sarajevo - de la atentatul din 1914 împotriva moștenitorului imperiului austro-ungar, până la urmele de-azi ale războiului din iugoslavia.

pe lângă alte filmulețe care m-au făcut gata-gata să mă urc pe ecran, am remarcat - pozitiv - doar trei:

1. album de aida begić - un film alb-negru cu imagini despre sarajevo actual, pe fondul mărturiilor șocante ale locuitorilor, martori la războiul iugoslav, la ocuparea orașului și la sutele de crime stupide. un cântec trist balcanic, un dans de tai chi, și o bătrână citind - sunt fragmente cu care regizoarea simulează un documentar, ca să realizeze artă impresionantă.

2. puntea suspinelor de jean-luc godard - un film șoc, despre imagine / fotografie ca mărturie rece a crimelor umanității. un vârtej de imagini și sunete aparent fără noimă, în genul adio limbajului.

3. revelion de cristi puiu (evident), în care un popescu dă lecții de istorie soției cititoare (în franceză) de keyserling (analiza spectrală a europei), în genul conului leonida. sub picioarele personajelor din tabloul lui poussin (et in arcadio ego), marian râlea vede conspirații, misticisme, anti-sionisme și anti-ungurisme. o atmosferă lentă, cu umor specific „cristi puiu“.

 

câștigători concurs: „abisa“ de iulian tănase

iată, din lista celor nouă care au răspuns la întrebarea de aici, pe cine a ales random.org:

câștigători sunt primii doi: daniel bumbaru și maria bogdana. dacă sunt din bucurești și pot veni la evenimentul de diseară, de la cărturești verona, vor primi cărțile cu autograful autorului, dacă nu, le vor primi prin poștă (la adresa trimisă la dragosbutuzea@yahoo.com).
felicitări!

la cărturești cu concurs: „abisa“ cu iulian tănase

abisa

abisa, palev iona, somnul, pisica halucinogena, abiscruda și altiulius sunt personaje din carte „abisa“ de iulian tănase (editura locul tare, 2007). carte-puzzle, alcătuită din 115 povești, nu e nici roman, nici carte de poezie, ci e un experiment în genul suprarealist după care autorul se topește, ca ceasul din tabloul lui dali.

împreună cu librăria cărturești, ofer această carte celui care va răspunde la întrebarea: care este poetul (neo)suprarealist român pe care-l invocă cel mai mult iulian tănase?

răspunsurile pentru concurs le primesc în josul acestui post - în chip de comentarii blogspot sau facebook -, până luni, 27 octombrie, ora 14,00. răspunsul va fi ales prin random.org. posesorul îl va primi în cadrul evenimentului de mai jos (sau prin poștă pentru provincie). 

ce mai face scriitorul?

luni, 27 octombrie, la ora 17:00, la cărturești verona, autorul iulian tănase este invitat de nadine vlădescu să răspundă unor întrebări formale și informale, în fața cititorilor.

conform ziarului „lumea lui nicoll“, a mai apărut un candidat la președinția româniei

este vorba despre otto witte, fost rege al albaniei, s-a decis să candideze și la președinția româniei.
își va lansa campania electorală cu un spectacol de circ.
iată ce scrie ziarul (dar și alte știri):

romanele amuzant de finaliste de la concursul „augustin frățilă“

și iată și lista scurtă a romanelor concurente la 10 000 de euro, listă aleasă de alex ștefănescu, daniel cristea-enache și tudorel urian. dintre acestea, în urma votului a 24 de blogări, va fi ales numai unul

romanele sunt:

1. un singur cer deasupra lor de ruxandra cesereanu, polirom, 2013
2. kinderland de liliana corobca, cartea românească, 2013
3. jurnalul unui cântăreț de jazz de bujor nedelcovici, allfa, 2013
4. boala si visul de dan stanca, tracus arte, 2013
5. negustorul de începuturi de roman de matei vișniec, cartea românească, 2013

mi se pare teribil de amuzant topul, o să mă distrez!

până una alta, m-am decis că-i ultima mea participare la acest concurs. drăgușorul mi-a șoptit că și-acest concurs e pe cale să semene cu alte concursuri literare de pe la noi, acelea în care iese câștigător cine trebuie. și io cred că-i mâna lui nicolae manolescu aicea! :))

per final - vorba mihaelei rădulescu - eu îmi voi face treaba mea mică (adică de o douăjpatrozecime). neuitând intenția mărturisită acum trei ani de întemeietorul concursului, mario de mezzo - aceea de a putea resuscita pasiunea pentru lectură şi apropierea de literatura română a publicului printr-un roman bun.
dacă el se va număra printre acestea cinci, rămâne de citit.

cartea la minut - „clubul dumas“ de arturo pérez-reverte

un roman de aventuri ca orgasmul - nu te mai saturi - un remake contemporan după cei trei mușchetari.

cheia succesului e simplă: eroul, eroina au calități sau trăsături care îl obligă pe cititor să se identifice cu el sau ea... (p.19).

lucas corso, un librar, se înarmează într-o mână cu un manuscris din cei trei mușchetari, în alta cu un volum ocult scris în 1666 de un tip ars pe rug, pleacă prin câteva orașe europene să elucideze crime și secrete. din când în când, i se-ntâmplă chestii periculoase, care-i pun în pericol viața - numai pentru nite cărți! (printre alții întâlnește o blondă țâțoasă - fană milady -, un rochefort misterios și chiar o constance bonacieux, tunsă băiețește, cunoascătoare de jiu jitsu.

până la urmă ajunge și la marele secret - intrarea în lumea diavolului - dar eroul nostru e mai puțin mistic, ci mai mult materialist - preferă banii decât porți către lumi supranaturale.

finalul e mișto rău, și arturo pérez-reverte știe să se joace cu suspansul, un joc erotic cu romanul foileton de secol 19. avem două perspective, însuși „richelieu“ ne povestește toată tărășenia.

mai avem anecdote de istorie literarară -
de ce aveau și au încă succes paul feval, alexandre dumas și ponson du terrail?
își scria dumas singur romanele sau avea sclavi?
cine era, de fapt, d'artagnan?
cum era cu tratatele de demonologie?
ce dracu căutau unii, pe vremea inchiziției, în cărți oculte, să-i arză focul?
ce ascundeau băieții deștepți în simbolurile tratatelor medievale?

ps. romanul a fost ecranizat de roman polanski cu johnny depp în rolul principal (trailer aici)

desenele lui franz kafka

către sora sa, ottla

primul meu anim'est

a fost prima mea participare la această sărbătoare a animaţiei internaţionale. mărturisesc să sunt un fan al animaţiei realiste, mai clasice, dar foarte deschis la experiement, şi mai ales receptiv la entusiazmele prilejuite de imagini animate.

am participat la câteva proiecţii şi evenimente, dar dintre toate, două îmi vor rămâne amintire:

1. proiecţia filmului grădina de cuvinte de makoto shinkai, o sărbătoare vizuală (japoneză) a ploii şi a luminii, pe fondul căreia un licean de 15 ani îşi povesteşte dragostea faţă de o necunoscută de 27 de ani, cunoscută pe ploaie, în parc.

2.  participarea copiilor în cadrul festivalului - câţiva dintre ei, participanţi la un worksop, au creat - experimental - un filmuleţ de animaţie din hârtie decupată. un filmuleţ muuuuult mai bun decât al celor maturi participanţi la un workshop similar. de asemenea, juriul de copii a ales un film funny şi reuşit,
superbot - sub lupă totul e mai mare  de pablo alberto diaz şi cervasio rodriguez.

3. desigur că scurt metrajele premiate nu mi-au plăcut toate, le menţionez doar pe cele care mi-au plăcut - pe cel al câştigătorului marelui premiu, păr de delphine hermans, şi al celui mai bun scurt metraj românesc, pui de somn de paul mureşan.

cum spuneam, o sărbătoare bine făcută a filmului de anumaţie, în care ne regăsim, uneori, scânteierile copilăriei. să mai vedem şi în anii viitori!

primul meu pastel

din il pecatto - un restaurant de pe strada franceză.

„la revedere acolo sus“ de philip lemaitre

acuma, că avem un câștigător de nobel, să trecem la literatura adevărată:

 

„quod erat demonstrandum“ de andrei gruzsniczki

savarină cu gust ceaușist

savarinele de pe vremea mea, pe vremea când se petrece acțiunea filmului, aveau un gust nașpa: frișca era cu margarină ce ți se lipea de cerul gurii, iar blatul era gumos fad. așa era, cel puțin, la constanța. la bucurești erau alte savarine, iar regizorul și echipa au căutat să le readucă în prim plan. pe peliculă de 35 mm și alb-negru.

acțiunea e simplă: un matematician (sorin leoveanu) ce trăiește cu mă-sa are o singură obsesie - matematica și de aceea vrea cu dinadinsul să-și publice lucrările științifice peste hotare. iată dar c-o găsește pe elena (ofelia popii), care vrea să plece cu copilul ei în franța, la soț. sunt oarece tensiuni erotice între cei doi, dar matematicianul se dovedește prea fraier și nu face nimic. mai degrabă convingător se va dovedi un securist (florin piersic jr.)




voi scrie aici despre care cred eu că sunt tatăl, fiul și sfântul duh al filmului:

tatăl - singurul personaj care mi-a plăcut în film este invizibil în film - este personajul absent, soțul și tatăl, care fuge din românia, apoi se luptă să-și aducă familia în franța, vrea să facă greva foamei acolo. eu mi l-am imaginat la liber, un matematician cu părul sculat ca einstein, un hippie revoluționar, cu capul în nori de-și pierde și actele. este singurul român, în film, care face ceva, care acționează. ceilalți, de aici, din românia, se tot coiesc prin vorbe în jurul unui comme il faut social, ca să le fie bine și ca să păstreze aparențele.

fiul filmului e regizorul însuși, care vrea să prezinte, prin realitatea trecută - fie mai tinerilor privitori, fie spectatorilor străini perindați pe la festivalurile la care filmul a rulat (și a fost premiat) -, ideea că reîntregirea familiei e un subiect actual. nu știu dacă-i reușește, dar dirijează bine actorii și scoate roluri bune - o ofelia popii măcinată interior și copleșită de trădare, un florin piersic jr. verosimil în rol de securist veleitar. de neocolit rolul lui sorin leoveanu, de matematician finuț.

sfântul duh al filmului se revelează prin scenografie (cristian niculescu), imagine (vivi drăgan vasile) și costume (svetlana mihăilescu). deși atmosfera este una prea-modernă, cam aseptică și prea limpede, mi-a rămas pe retină ca bura de-afară.

per ansamblu, un film de văzut, măcar pentru reconstituirea unei epoci ubliabile și pentru un joc actoricesc reușit. ca să mai vedeți ce filme mai fac românii, și cu ce filme mai câștigă niște premii. un film bun dar l-aș fi dorit mai neieșit din tipare. până la urmă este vorba despre o teorie matematică inovatoare!

prima zi de FILIT

obişnuit cu evenimentele pe genunchi (sau improvizate între genunchi), am rămas fără grai în faţa organizării fără reproş a gazdelor.

cules de la gară noaptea, după ce-am greşit coborând mai devreme în altă gară (nicolina - da, iaşi-ul are 2 gări, nu ca rădăuţiul 4, cum aveam să aflu de la matei vişniec), am ajuns cu bine la hotel moldova.

prima surpriză

de cu zori, am participat la casa balş la cenaclul de liceeni alecart, unde un grup numeros de adolescenţi cu microb literar au participat la un dialog efectiv cu doi scriitori - britanicul james meek & italianul fabio stassi. am primit revista liceenilor - una full color, pe hârtie cerată, de peste 100 de pagini, care bate la cur prin prospeţime majoritatea revistelor literare de la noi.

câteva citate ale celor doi scriitori, culese cu gura căscată:
- rasismul este ordinea distrugătoare a lumii;
- într-o ţară cu conflicte, orice conversaţie devine periculoasă;
- o carte reuşită e aceea din care cititorul recunoaşte personajul ca şi cum l-ar fi pipăit orbeşte înainte.

a doua surpriză

l-am cunoscut pe matei vişniec, cu lupta sa contra societăţii de consum, în favoarea unui viitor uman. scriitoarea iraniană hiper-sexy a povestit despre dictatura iraniană şi de literatură ca manifest. ioana nicolae a vorbit frumos despre dictaturile mici, a dramelor familiale. (păcat de moderatorul antonio patraş care s-a cam făcut de galben.)

a treia surpriză

cezar paul bădescu a scos untul din mircea cărtărescu, unul literar-intim, în conferinţa de la uluitorul teatru din iaşi. un cărtărescu de seri mari, cu arome de kafka, eminescu şi cortazar. cu lecturi din mendebilul & levantul.

un cocktail oferit de polirom & un maraton de poezie de noapte a fost postludiul de final al nopţii.

FILIT-ul şi anim'est-ul

FILIT

de ieri, a început la iaşi FILIT-ul (festivalul internaţional de literatură şi traducere). sub patronajul reprezentanței comisiei europene în românia, FILIT va cuprinde lecturi publice, întâlniri ale scriitorilor cu publicul tânăr din licee și universități, serile FILIT găzduite de teatrul național, concerte, mese rotunde și conferințe specializate. Târgul de carte bookfest va prezenta publicului ieșean oferta de carte a celor mai importante edituri din românia. participarea la festival este gratuită, există transport zilnic bucureşti-iaşi şi retur.

blogul acesta este partener media iar site-ul festivalului este aici.

voi ajunge şi eu în weekend, de unde voi aduce impresii.

anim'est

mâine va începe anim'est-ul (festivalul internaţional de animaţie). cu şapte secţiuni competitive, workshop-uri, masterclass-uri, mese rotunde, proiecţii şi muzică live cu animaţii provocatoare – bizare, horror sau thriller - anim'est-ul a pus bucureştiul pe harta festivalurilor de animaţie ale lumii. la cinema studio, cinema elvira popescu şi carol 53. Biletele si abonamentele vor fi disponibile si in elvira popescu si cinema studio, pe toată perioada festivalului.

site-ul festivalului şi programul aici.

voi ajunge şi aici, săptămâna viitoare.

ilustrațiile lui paul avril la „manualul de erotologie clasică“

să învățăm sexul de la antici

în 1824, clasicistul neamț friedrich karl forberg editează și publică o antologie de surse grecești și latine pe teme erotice, cu pretenții obiective și așezate pe teme cum ar fi:

• despre copulație
• despre pederastie
• despre irrumație (felație)
• despre masturbare
• despre cunilingus
• despre tribadism (lesbianism)
• despre sexul cu animale
• despre spintrianism (sexul cu prostituate)

cartea se numește de figuris veneris (despre chipurile lui venus) și conține o listă de peste 90 de poziții. a fost tradusă în câteva limbi străine ca manual de erotologie. în america a apărut de abia în 1964. ediția în franceză a fost garnisită de ilustrații elocvente ale lui édouard-henri avril (supranumit paul avril) din care expun, întru încântarea ochiului și simțurilor, aici.

desigur vă las vouă plăcerea de a ghici ce fac gudulașii de mai jos:

ilustrațiile de aici.