„lupta mea. cartea întâi“ de karl ove knausgård

karl ove knausgård

lupta mea, I: moartea unui tată

(min kamp. første bok)

editura litera, bucurești, 2015

traducere de ioana-andreea mureșan

 511 pagini legate

 coperta de andreea apostol

o saga interioară

m-am bucurat când am văzut că apare și la noi, acest roman uriaș, în șase volume, care mă uimise în ediția franțuzească de la folio gallimard.

e un roman destul de greu, ți se ia la un moment dat să trăiești alături de autor - căci personajul este autobiografic - însă tocmai acesta este meritul cărții, pe lângă sinceritatea debordantă - ce încă-i mai poate oripila pe mulți - că TE AFLI ACOLO, alături tot timpul cu autorul, că trăiești practic cu karl ove knausgård.

pe 500 de pagini, autorul alege felii din viață și le descrie, le amestecă pe unele ca pe cărțile de joc, astfel încât să-și dea seama de propria viață. căci aceasta este de fapt lupta sa, pe care și-o clarifică în volumul 2:

Viața pe care o duceam nu era a mea. Încercam să mi-o apropriez, aceasta era lupta mea, căci îmi doream să reușesc, dar dădeam greș, dorința de altceva distrugea constant tot ce făceam. (lupta mea, cartea a doua, trad. simina răchițeanu, p. 81)

ceea ce urlă din paginile cărții este mirarea. autorul se miră de experiențele lui, de viața sa așa cum a reținut-o memoria. mii de gesturi dintre cele mai banale, de la felul mersului pe stradă și până la obiceiurile de căcare sunt reluate aici, cu descrieri nude, ce-l surprind pe autorul însuși și deci pe noi. el (cel din memorie) este lumea, mirarea sa este în fața lumii. dar el, el unde e?

Totul a devenit rațiune, chiar și trupurile noastre nu mai sunt trupuri, ci idei despre trupuri, sălășluind în cerul de imagini și reprezentări din noi și de deasupra noastră, unde este trăită o parte tot mai mare a vieții noastre. Granițele a ceea ce nu ne vorbește - ininteligibilul - au fost eliminate. (p.264)

karl ove knausgård a fost comparat cu proust, însă proust caută resorturi, asemănări și le găsește de fiecare dată. însă karl ove knausgård nu găsește nimic - sau cel puțin până acolo unde am citit eu: el zice: iată ce făceam eu, ce ce vedeam atunci! dar nu eram eu acela în totalitatea mea, căci mai era o parte din mine acolo, în afara celui care făcea, era acela care dorea altceva.

Singurul lucru pe care l-am învățat în viață e să îndur, să nu pun niciodată întrebări despre lucrurile astea și să purific dorința, tânjirea care se naște din el în scris. Nu îmi dau seama de unde vine acest ideal, și, când îl văd acum, negru pe alb, în fața mea, pare aproape pervers: de ce datoria înaintea fericirii? Întrebarea despre fericire e banală, dar nu și cea care decurge din ea, cea despre sens. Mi se umplu ochii de lacrimi când mă uit la o pictură, dar nu când mă uit la copiii mei. Asta nu înseamnă că nu-mi sunt dragi, căci îmi sunt, din toată inima, ci înseamnă că sensul pe care ei îl conferă nu poate umple o viață. Cel puțin, nu pe a mea. (pp. 45-46)

în acest prim tom, printre câteva fragmente despre perioada când chiar scrie această carte (în care e părinte cu 3 copii, însă dorește să aibă timp să fie și scriitor), karl ove knausgård rememorează viața sa de adolescent orgolios și mândru, însă introvertit și asocial. vrea să fie muzician, însă se ratează, e cu o fată, însă râvnește la alta, vrea să rămână acasă, dar pleacă să locuiască în altă parte.

în a doua parte - oarecum în continuarea copilăriei - ne descrie ce-a făcut el când a i-a murit tatăl în alcool și mizerie: a făcut curățenie în casa unde acesta murise! datoria sa de fiu i-a rămas necunoscută, căci nu dorea să plângă, însă, involuntar, o făcea.

Toate acestea se derulau în interiorul meu în timp ce coboram, toate mă făcură să fiu conștient de lucrurile care mă înconjurau, însă doar la suprafață, doar în doar în stratul cel mai din afară, fiindcă tata era mort, și durerea ce apăruse în mine se infiltra în tot ce gândeam și simțeam, forțând parcă suprafața. (p.489)

alte impresii despre volum: la ema (dezamăgită), răzvan van firescu, albă ca zăpada, dana dumitru, bookhub, anca spiridon (cărțile tinerilor).

karl ove knausgård (dreapta) si fratele său (sursa)

cele șase volume ale romanului sursa

karl ove knausgård adolescent

sursa

kilipirim - de mâine până duminică

de mâine până duminică se va desfășura o nouă ediție a kilipirim-ului - cărți noi la prețuri extrem de reduse. 

ca la ultimele ediții, are loc la magazinul unirea, etaj 2, aripa călărași. orele 10,00 - 22,00.

editurile participante: humanitas, polirom, litera, rao, niculescu, herald, curtea veche, corint, nemira, trei, aramis, minerva, diana, prut, integral.

lista de citire

anul ăsta mi-am propus, că tot traduc io o caramidă de carte, să iau la rost câteva cărămizi livrești:

1. curcubeul gravitației de thomas pynchon
2. lupta mea (2 volume traduse din 6) de karl ove knausgård
3. solenoid de mircea cartarescu
4. critica rațiunii pure de immanuel kant (începută până la jumate acum 10 ani)
5. razboi și pace de lev tolstoi (un volum jumate recitit acum 2 an)

cred c-ajunge, nu?

bricks for building this year's readership

A photo posted by Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) on Mar 22, 2016 at 9:48am PDT

„principele“ de niccolò machiavelli

niccolò machiavelli

 principele

(il principe)

ed. minerva, buc., 1995, col. bpt, ed. II

traducere de nicolae luca

 142 pagini broșate

coperta de dumitru verdeș

ce e, de fapt, politica?

în ciuda celor care mai cred că politica e ceva care duce la eradicarea sărăciei, la ajutoare sociale pentru săraci sau la lupi și miei îmbrățișați - cartea lui niccolò machiavelli îi aduce cu picioarele pe pământ.

politica înseamnă exercitarea puterii asupra unei comunități de oameni, care acceptă sau nu pe cei care-i conduc.

în jurul acestei definiții se-nvârte cărțulia geniului florentin, care înfige pentru prima oară sula raționalului în broderia de borangic a visătorilor utopici, ce-așteptau o împărăție a lui dumnezeu pe pământ cu îngerași și fecioare despletite.

surprinzător, și la noi, din păcate și-n mediul intelectual, politica e-nțeleasă nu diferit ca-n evul mediu - unii așteaptă vreun mesia, alții haiducie (luarea de la bogați și darea la săraci), alții dejucarea de comploturi oculte zeitgeist-iste cu finaluri apocaliptice.


liniuța de realism a lui niccolò machiavelli

cartea lui machiavelli e un hat trick scos după câteva luni, în 1513, drept pleașcă principelui lorenzo al II-lea de medici, ca acesta să-și miște curul pentru-a unifica italia - cu state puternice și frumoase, dar caftite și cucerite de fiecare dată între ele, ori de franceji sau engleji. (desigur că lorenzo nu va face nici o brânză, însă fiica sa va reuși să facă una puturoasă, în stil franțuz, devenind regina franței - caterina de medici - unul dintre cele mai puternici oameni ai lumii timpului său).

soluția lui machiavelli se rezumă la cunoașterea realității concrete (realtà effettuale) și a comportamentului oamenilor - acestea două sunt singurele metode de a reuși în politică.

capitolele, intitulate în latinește, cuprind teme referitoare la cum să..., pe raționamentl:

• lucrurile stau așa 
• principele trebuie să facă așa - și aici e descrisă tehnica/regula
• exemple negative: uite cum au greșit unii, nerespectând tehnica
• exemple pozitive: uite cum au reușit alții, respectând tehnica

viziunea lui machiavelli asupra conducerii nu se bazează pe pe principii morale (există oare principii sau moralitate în politică??), ci pe tactici și strategii raționale, care să compenseze „soarta (fortuna)“ și „vremurile“ - noțiuni mentale fetiș ale evului mediu. asemeni lui sun tzî (un modern avant la lettre), machiavelli renunță la religiosul antic și medieval și introduce raționalul modern: Mi s-a părut mai potrivit să mă îndrept spre adevărul concret al faptelor (verità effettuale) decât spre simpla lor închipuire. Căci mulți și-au imaginat republici și principate care nu s-au văzut vreodată și pe care nimeni nu le-a cunoscut să fi existat în realitate. (p. 79)

coperta unei ediții franțuzești

iată câteva idei machiavelice:

• sunt 2 feluri de principate: unele ereditare (conduse de dinastii), altele noi, cu conducători noi. ultimele se împart în cele care au o nobilime ereditară și cele care au o autoritate nouă, din slujitori puși de conducătorul cel nou. ultima situație e favorabilă pe termen lung. 
• 
  
• ocuparea militară a unei țări are succes, dacă este sprijinită din interior, iar o conducere lungă presupune neschimbarea legilor și neînrăutărțirea dărilor (p. 9) de asemenea, conducătorul trebuie să nu conducă de departe, ci să se mute în țara cucerită. sau, și mai bine, să trimită coloniști și să sprijine popoarele vecine.
• 
  
• conducerea statelor cucerite se face astfel: a) fie îi distrugi pe toți; b) te așezi acolo; c) îi lași în pace, dar iei o parte din venit și pui o administrație restrânsă, să ți le ții prietene. a) & b) sunt de cel mai mare succes
• 
  
• soarta te poate face principe cu ușurință, însă nu-ți păstrează și puterea
• 
  
• dacă e să faci cruzimi, remeditează-le bine, fă-le o singură dată pe toate, apoi recâștigă oamenii și fă fapte bune; faptele bune trebuie făcute încet, ca oamenii să le simtă gustul timp îndelungat (p. 47)
• 
  
• pentru că oamenii nu vor a fi conduși și asupriți, iar cei puternici vor s-o conducă și s-o asuprească. din acest conflict vine: a) principatul; b) libertatea; c) dezordinea. 
• 
  
• trebuie ocolite trupele de mercenari, și aleasă armata din popor; principele în război trebuie să meargă el personal și să se pună în fruntea trupelor. o armată bună înseamnă aliați buni
• 
  
• odată cucerirea făcută, trebuie dezarmați și aliații, și cei cuceriți, și menținută doar propria armată
• 
  
• pregătirea pentru război pe timp de pace este vânătoarea
• 
  
• de dragul statului, principele trebuie să-și asume și fapte rele: Să nu-i pese dacă va săvârși acele păcate fără de care i-ar fi greu să salveze statul (p.80) 
• 
  
• pentru a evita comploturile, trebuie să nu te faci urât - că mereu cel ce uneltește crede că-i va mulțumi pe ceilalți
• 
  
• cele mai dese greșeli sunt acelea ce țin de alegerea oamenilor. 

iată și câteva citate:

Pe oameni ori trebuie să-i amăgești, ori să-i nimicești de tot, întrucât ei se răzbună pentru cel mai neînsemnat rău, nefiind, în schimb, în stare s-o facă pentru altele mai grave. (p.11)

De război nu ai cum scăpa, ci doar îl poți amâna spre paguba ta. (p. 17)

Zicându-mi cardinalul de rouen că italienii nu se pricep la războaie, eu i-am răspuns că francezii nu se pricep la politică. (p. 18)

Firea omului e schimbătoare. E mai ușor e să-l convingi de ceva, dar mai greu e să-l ții în această convingere. de aceea e bine ca totul să fie rânduit în așa fel, încât, atunci când oamenii n-o să mai creadă, să fie posibil să-i obligi s-o facă. (p. 29)

Idealul poporului e mult mai drept decât al celor puternici. (p. 49)

Poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit. (p.50)

Un principe are nevoie de prietenia poporului, pentru că altfel, în vremuri vitrege, nu va găsi scăpare. (p.50)

Un principe nu trebuie să aibă nici un țel, nici un alt gând, nici o altă grijă decât cea a artei războiului, a organizării și a disciplinei cerute de acesta. Căci este singura artă care se cuvine să fie cunoscută de cel care comandă. (p.75)

E mai sigur să fii temut, decât iubit. Principele trebuie să se facă temut în așa fel încât, dacă nu-și câștigă dragostea supușilor, cel puțin să le evite ura. (p. 86)

Omul uită mai curând moartea propriului tată decât pierderea averii. (p. 87)

Există două feluri de a lupta: unul care se sprijină pe legi, celălalt, pe forță. Primul e propriu oamenilor, al doilea, animalelor. Dar fiindcă deseori cel dintâi nu ajunge, e bine să ne folosim și de al doilea. (p.89)

Faptele oamenilor și, mai cu seamă cele ale principilor pentru care nu există un judecător suprem care să le judece, trebuie privite numai prin prisma scopului. Prin urmare, e necesar ca un principe să facă în așa fel încât să învingă și să-și păstreze statul. (p. 91)

Cea mai bună fortăreață care poate exista este aceea de a nu fi urât de popor. (p. 110)

Oamenii se vor dovedi totdeauna răi, numai dacă o nevoie oarecare nu-i va preschimba în bine. (p. 121)

Oamenii sunt mai degrabă cuceriți de lucrurile prezente decât de cele trecute și când află ceva bun în cele prezente , se bucură de aceasta și nu mai caută nimic altceva. (p. 122)

Fericit e cel care se pricepe să se dea după vremuri și nefericit cel care nu se pricepe. (p. 126)

E mai bine să fii violent decât prevăzător, întrucât soarta e ca și femeia: dacă ții să o stăpânești, trebuie să o bați și să o contrazici. (p.128)


cuvânt înapoi despre ediție:

traducerea italienistului nicolae luca este, din câte știu, ultima traducere în românește, posterioară celei din 1960, a ninei façon, reluată de editura humanitas în ediția bilingvă din colecția „biblioteca italiană“.

apărută în ediția poche a bibliotecii pentru toți de la minerva, traducerea lui nicolae luca este foarte bună, accesibilă, deloc arhaizantă sau înfrumusețată „estetic“.
păcat că fonturile puchinoase ale ediției fac lectura dificilă.

niccolò machiavelli

„curcubeul gravitației“ de thomas pynchon

deși nu-i o carte de pufăit în metrou, io o citesc și-acolo, și-i car ostentativ ca pe-o ganteră cele aproape 900 de pagini.

i-o carte din care, într-adevăr, scapi lucruri, dar te poți reîntoarce oricând, și să zici AHA!, sau CE VULVA MĂ-SII!

chiar pe la-nceput, avem un personaj, căpitanul pirate prentice (de la apprentice?), care crește & crapă-n el banane - flacoane înalte cu sirop de banane, gofre cu banane, croasanți cu banane, terci cu banane, gem de banane (p.17) etc.

și nenea ăsta are ca dar „de-a se insinua în reveriile altora“ (p.19), în folosul Firmei, și iacătă-l având o viziune despre UN POLIP GIGANT, aparținând unui diplomat, Lordul Blatherd  Osmo. și polipul ăsta absoarbe totul în jur - pe lord, pe anumiți miniștri și ucide poștașii cu fosforescente tentacule adenoidale de culoare bej, acoperite cu furunculi tari (p.23)

tot pe vremea Lordului, agenților li se tatuau deasupra buzei superioare mesaje încifrate, într-o duzină de limbi salve, iar mustățile care le acopereau urmau a fi rase doar de ofițeri criptografi autorizați... iar buzele lor deveneau palimpseste de carne secretă (p.25)

cineva e găsit sufocat într-o cadă cu budincă de tapioca, obiectele de pe un birou umplu două fucking pagini, unul din personajele principale, tyrone slothrop, aleargă după fuste - le povestește englezoaicelor despre licurici, căci ele nu cunosc licuricii (wtf!)

și, în vreme ce j'de miile de servicii secrete se muiesc reciproc prin londra, tyrone slothrop, caută ca un pelerin arheolog locurile unde explodează rachetele nemțești, supranumite bășinuțe (farting buzzbombs).

și asta numai pe 35 de pagini.
CUM SĂ NU IUBEȘTI CARTEA ASTA?

„flash-uri din sens opus“ de marian godină

marian godină

 flash-uri din sens opus

ed. curtea veche, bucurești, 2016

190 de pagini broșate

 autor coperta: neprecizat

polițistul ca erou

în românia de acum, încă bolnavă după neocomunismul alienant de atâtția ani, orice efort pentru normalitate presupune - încă - curaj și perseverență. mai ales în instituțiile de stat, cloace în care se adună sodom de scursuri umane, nulități însetate de șpagă și putere.

oricine nimerește aici are de ales: ori se adaptează la mediu, ori devine dușman și și-o ia la greu, zi de zi, până se satură și-o șterge.

marian godină, tânăr polițist din brașov, s-a decis să se pișe contra vântului și a ales facebook-ul ca principală armă de luptă contra cretinismului funcționăresc, mai ales cel superior, cu grade. nu a lipsit și un scandal, la cel mai înalt nivel - amenințarea din partea sefului direct, apoi a șefului ipj brașov - ca numele lui godină să devină simbol al luptei contra sistemului imbecil și corupt al statului. și a urmat, evident, și cartea.

lectură pentru seninul vieții

mărturisesc că sar în sus iepurește când găsesc cărți amuzante, care înseninează încrâncenările vieții și depresiile frustrărilor personale. astfel de cărți sunt foarte rare și oricine cu o experiența cât de cât a scrisului știe că să scrii cu umor e greu. greu tare.

marian godină nu e un stilist, are multe inabilități literare, însă observă și reține și concentrează în câteva pagini întâmplarea, flash-ul situației și poanta de la sfârșit. povestirile sale, multe autobiografice - luarea bacului cu amenințarea corijenței la română, admiterea la școala de poliție, cursurile și ucenicia, două aventuri amoroase, abuzurile șefilor și amenințarea cu datul afară - altele, anecdotice din infernul traficului rutier surprind excelent românia de azi cu porcoșeniile și dobitocii ei.

- Păi de ce să suflu [în etilotest], dacă nu eu am condus?
- Dar cine a condus? l-am întrebat eu, anticipând răspunsul lui.
- Câinele! a răspuns răspicat omul, arătând cu degetul spre vinovat, care ședea în șezut cuminte. (p. 64)

- Mergeți cam haotic, s-a întâmplat ceva?
-Sincer, nu s-a întâmplat, dar e pe cale să se întâmple. Am o urgență. 
- Ce fel de urgență, medicală?
- S-ar putea chema și așa... e... grav... chiar nu mai pot... trebuie să ajung urgent acasă... chit că îmi e rușine... vă spun... fac pe mine... chiar nu am mai pățit așa ceva... vă rog... 
Șoferul mi-a dat actele, iar eu am plecat spre mașina de poliție pornit să scriu sancțiunea. Omul a coborât după mine și, văzând că nu mă poate îndupleca, a început să urle:
- Domn'le, MĂ CAC PE MINE! Chiar nu înțelegi? (p.66)

Nu sunt misogin, dar conform statisticilor făcute de mine, noaptea, la volanul unei mașini care circulă fără lumini, se află un bărbat beat sau o femeie trează. (p.149)

Paradoxul limbii române îl reprezintă un cuvânt care, deși e foarte masculin, e de gen feminin. Dacă nu îl știți, mâine, când vă întâlniți cu un prieten puneți-i întrebarea:
- Mă, ție ce ți-a adus moșu'? (p.150)

dar meritul principal al cărții nu este acesta - că provoacă amuzament - ci că militează subtil pentru o normalitate a exercitării cu implicare și responsabilitate a meseriei de polițist - atât de promovată în cultura cinemaului occidental, dar atât de indiferentă și nerespectată pentru cetățeanul de rând:

E meseria pe care ți-ai ales-o și nu te plângi. Nu ceri să fii iubit de lume, nici să fii simpatic. Ești demn și nu ceri milă. Dar îți dorești să fii respectat. (p.106)

chiar dacă nu se crede scriitor, marian godină reușește ceea ce mulți scriitori (sau wannabe) nu reușesc: să scrie cu umor și să ofere un model - prin el însuși - de schimbare în lumea frustrantă în care trăim.

antoine compagnon - specialistul în proust & montaigne - vine în românia

PROFESORUL SI OMUL DE LITERE ANTOINE COMPAGNON VINE IN ROMANIA
în cadrul ciclului de conferințe ale collège de france în românia

invitat de către ambasada franței și institutul francez, profesorul și omul de litere antoine compagnon va efectua un turneu în românia, la bucurești și la cluj-napoca, între 22 și 25 februarie 2016. pe durata acestei vizite, antoine compagnon va lua parte la conferințe, seminarii, dezbateri sau întâlniri cu publicul și va acorda interviuri partenerilor media, dar și presei locale.

turneul:

• luni, 22 feb, bucurești, ora 10:30 - conferința „les chiffoniers littéraires” la universitatea bucurești;
• luni, 22 feb, bucurești, ora 18:00 - prezentare a cărților „antimodernii” și „o vară cu montaigne”; la marți 23 feb, bucurești, ora 11:00 - întâlnire științifică la academia română:
• marți, 23 feb, bucurești, ora 18:00 - conferința „vivre au numérique”, sala elvire popesco
• miercuri, 24 feb. cluj-napoca, ora 12:00 - conferința „les chiffoniers littéraires” la universitatea babeș-bolyai
• miercuri, 24 feb. cluj-napoca, ora 18:00 - prezentare de carte „petits spleens numériques” la universitatea tehnică, începând cu ora 18.00. 

bio:

• antoine compagnon s-a născut la bruxelles la data de 20 iulie 1950; 
• în prezent, ocupă șefia catedrei de „literatură franceză, modernă și contemporană: istorie, critică, teorie” în cadrul prestigioasei instituții de învățământ și de cercetare collège de france (din 2006) și este profesor de limba franceză la universitatea columbia (din 1985). 
• este membru în consiliul de administrație al bibliotecii naţionale din franţa și al fundației singer-polignac. 
• specialist în operele lui michel de montaigne și a lui marcel proust 

cărți în limba română:

„verișoara mea rachel“ de daphne du maurier

daphne du maurier

verișoara mea rachel

(my cousin rachel)

editura rao, bucurești, 2006

 traducere de alexandra popescu

378 pagini broșate

plăcere vinovată de cititor

cei care mă cunosc și-mi știu gusturile literare mă înfierează ca elitist. însă nu-i chiar așa: în cazul de față, daphne du maurier este autoarea asupra căreia am proiectat un soi de admirație obscură, învelită în acel parfum gotic cu care ea însăși își învelește cărțile.

m-am întrebat de ce a avut așa succes în vremea sa, înnobilată ca dame și de ce însuși alfred hitchcock i-a ecranizat povestirea păsările și romanele rebecca și hanul jamaica.

fără să am vreun răspuns, bănuiesc că totul zace în imensa plăcere pe care o găsești în lectura romanelor ei.

verișoara mea rachel

nu unul dintre romanele extraordinare, acesta povestește despre pasiunea izbucnită în sufletul unui tânăr boiernaș de țară englez pentru soția văduvă a tutorelui lui.

născută inițial din dușmănie - i-l răpise pe tutorele său într-o vilă din florența -, fascinația, apoi dragostea față de micuța femeie în negru - verișoara rachel - îl schimbă total pe philip ashley, un tânăr de aproape 25 de ani. iar jumătate de carte stă în convertirea sa sufletească din conacul de pe coasta britanică a cornwall-ului. peisaj sălbatic, de răscruce de vânturi, cu natură virgină și civilizație arhaică.

evident că nu știm dacă seducătoarea e o venală criminală sau o inocentă victimă a vieții vitrege. și mișto e că până la sfârșit nu aflăm. căci interesant e aici tânărul și „educația“ lui sentimentală.

coperta ediției originale din 1951 (sursa)

mi-au plăcut

• atmosfera de roman clasic englez, în genul brontë și care face toți banii. 
• scriitoarea se pricepe la gradațiile ascentente, către puncte culminante (mai puțin la cele descendente).
• psihologia personajului bărbat scris de o femeie. poate, fiind roman psihologic, de aceea personajele sunt insuficient dezvoltate iar cadrele de desfășurare a acțiunii abia schițate.
• aerul vetust al romanului

„războiul bătrânilor“ de john scalzi

john scalzi

războiul bătrânilor 

(old man's war)

editura nemira, bucurești, 2015

traducere de marian truță

293 pagini broșate

coperta de marian popa

un roman s.f. ca-n vremurile bune

nu știu cât s-a inspirat john scalzi din romanul lui joe haldeman, războiul etern, un alt military space opera celebru (de pildă, ideea tahionilor sunt regăsiți în ambele volume), însă războiul bătrânilor te ține cu sufletul la gură, mai ales de când afli cum pizda mă-sii se poate transforma un boșorog bășinos într-un soldat-mașină-de-război?

cum anume? prin inginerie genetică, iar scalzi ne și explică, prin cuvintele uni medic care contribuie la așa minune. ba, ca să ne mai culturalizăm într-ale fizicii, scalzi ne mai aduagă și două incursiuni în saltul navelor prin universuri multiple, sau în elemente de dinamică orbitală.

ipoteza este că, după ce oamenii au împânzit universul, căutând să colonizeze alte planete, concurența pentru imobiliare fiind acerbă, tot mai multe rase extraterestre vin cu evacuarea. și aici vine armata eroului nostru, moșul renpscut john perry - să-i apere pe săracii coloniști umani.

avem deci și diferite rase și aici găselnița genială a lui sclazi că nu ni le descrie, ci doar le sugerează, punându-ne imaginația pe baterie: de pildă, cum arăta oare ohu, consu, whaidan, hann'i, gindalani etc.

cert este să avem de toate, gestionate extrem de bine, conform legilor suspansului, ironiei, ceva discuții științifice, strategii militare, ba chiar ceva amor post-mortem. poate uneori ne împiedicăm de ascensiunea prea rapidă a carierei militare a eroului nostru, dar putem spune că și-o ia și el destul de rău. mai avem câteva personaje poate insuficient conturate, acțiunea poate prea rapidă...

nu te plictisești nici o clipă în războiul bătrânilor al lui john scalzi, și desigur că dinamismul și „apropierea“ de acțiune se datorează persoana întâi a povestirii. felicitări și traducătorului marian truță, care a tradus „firesc“ unele slanguri cazone.

coperta ediției originale (2005)

alte opinii blogăristice la fan firescu, golem14 și daniel răzvan.

„cina“ de herman koch

herman koch

 cina

 (het diner)

editura polirom, iași, 2015

traducere de gh. nicolaescu

297 pagini broșate

coperta de carmen parii

o cină cât o viață sau olandezo psycho

- Nu știu. Uneori îmi trec prin cap niște lucruri... Și-atunci nu știu dacă e permis să te gândești la asemenea lucruri. (p.257)

talentul scriitorul olandez este că sub pretextul unei cine de câteva ore, reușește ca pe 300 de pagini să zgârie viața luxoasă și glamoroasă a civilizației vest-europene.

două cupluri iau cina într-un restaurant de lux, gen dorsia. aici, dincolo de felurile hisminplistice de mâncare, tensiuni psihologice zbârnâie în capul tuturor. mai ales în capul povestitorului, paul lohman, care-și scotocește viața aparent fericită, dar care ascunde o carieră ratată, depresie, dar mai ales un fiu minor criminal.

ce faci dacă afli că fi-tu a comis o crimă? dacă ești student la filozofie, ai zice că trebuie să-l trimiți undeva să ispășească. dar dacă ești părinte, îl acoperi și-l ții acasă.

„geniul“ cărții constă în aparenta „normalitate“ a discursului, „firescul“ temelor. dar, dacă te gândești cu atenție, totul este de fapt cu curu-n sus: căsnicia e bazată pe o complicitate născută din comoditatea vieții în doi, crimele se ascund, nevinovații sunt nevinovați și cei vinovați, inocenți; vechile sentimente umane sunt spălate de răceala rațiunii, și de înghețul sentimentelor.

și culmea e că, parcurgând cartea, ești tentat să fii de acord cu „normalitatea“ acestei anormalități, ca-ntr-un articol de ziar (căci autorul scrie rece, „obiectiv“). dar dacă te gândești bine și-ți exciți un pic conștiința, descoperi monstruozitatea „civilizației“.

coperta ediției originale (2009)

cina nu este de fapt o cină, ci un spectacol al dezaxării umane. și excelentă metaforă a lui heman koch acesta.

ps. bucuros că se traduc literaturi „necunoscute“, cum e cea olandeză. e meritul și a lui gheorghe nicolaescu, unul din cei mai prolifici tălmăcitori din olandeză/neerlandeză.

alte impresii despre carte: răzvan van firescu, gabriel, foxy, lorellei, semne bune.
iată și trailerul filmului olandez, imdb:

iluminări

sursa

a 8-a ediție de FILB

a 8-a ediție a festivalului internațional de literatură începe mâine, la ora 19:00, la clubul țăranului.

cu o zi mai puțin, ediția de anul acesta propune în plus un eveniment nou: un „meci de box“ între scriitori - sub titlul de Literary Death: pe scenă 4 autori (tara skurtu, svetlana cârstean, răzvan țupa, mugur grosu) care vor citi din creațiile proprii, pentru fi apoi evaluați de un juriu (bogdan alexandru stănescu, luiza vasiliu, andrei gheorghe).

invitații de anul acesta sunt: gyorgy dragoman (ungaria), dana grigorcea (elveția), ivan repila (spania), burhan sonmez (turcia), adriana bittel, ion iovan, octavian soviany, cosmin perța.

mai multe detalii, pe site-ul festivalului aici.

„filozofia în budoar“ de sade

marchizul de sade

filozofia în budoar

(la philosophie dans le boudoir)

editura de vest, timișoara, 1993

traducere de andrei băleanu

239 pagini broșate

coperta de camil tulcan

 (cu desene de picasso)

o provocare porno sau una filozo'?

scrisă sub forma unor dialoguri (șapte), cartea provoacă prin ideile chiar modern-deșănțate ale personajelor/autorului.

dacă în 120 de zile ale sodomei, sade își face de cap, depășind limitele scabrosului sexual până la absurd; în filozofia în budoar e mai multă „cumințenie“, scenele pornografice respirând cu inserții filozofice.

pornaventurile

îi avem o femeie matură destrăbălată - doamna de saint-ange - și pe fratele ei, cavalerul. incestuoși și educați la școala libertinajului, îl acceptă și pe poponarul dolmancé, un socrate al libertinajului. și toți trei se angajează să o „educe“ pe virgina eugénie, care se lasă în voia lor. la un moment dat, li se alătură un grădinar pulos, augustin.

toate îmbârligăturile a 5 corpuri pe care le putem imagina, toate perversiunile și căpăcelile de găuri la care ne putem gândi - ordonate și executate cu sfințenie. de exemplu:

DOLMANCÉ: Augustin, întinde-te pe margine patului ăstuia; Eugénie să se culce în brațele tale;în timp ce o voi sodomiza, am să-i gâdil clitorisul cu capul superb al barosului lui Augustin care, ca să-și păstreze sperma, va avea grijă să nu varieze; scumpul nostru cavaler, care, fără un cuvânt se masturbează încetișor sub ochii noștri, va binevoi să se întindă pe umerii Eugéniei, expunându-și fesele frumoase la sărutările mele: eu o să-l mângâi pe dedesubt; ceea ce va face să am scula băgată într-un dos și cu fiecare mână să mângâi câte o țeavă; iar dumneavoastră, doamnă, după ce v-am servit drept bărbat, vreau să-mi serviți la fel mie; puneți-vă în jurul șalelor centura cu cel mai mare baston pe care-l aveți! (Doamna de Saint-Ange deschide o casetă plină de astfel de bastoane, iar eroul nostru și-l alege pe cel mai redutabil.) Bun! ăsta, după număr, are douăsprezece degete lungime li zece grosime; treceți-vi-l peste șolduri, doamnă, și loviți-mă cu el cât puteți! (p.137)

filozofelile libertine

însă, bretelele care țin cartea sunt incursiunile antimorale și antisociale, antireligioase - totul sub domnia atotputernică a naturii. dolmancé, socratele libertinajului, neagă aproape totul: familia, școala, morala; și, spre deosebire de alți spărgători de idoli, pune în loc libertinajul, amoralismul, suprema libertate sexuală, sodomia sau egoismul plăcerii. chiar crima - înțeleasă nu numai ca ucidere, ci ca încălcare de norme.

DOLMANCÉ: Vai, Eugénie, renunță la virtuți!... Facerea de bine nu e decât cea mai mare înșelătorie... Femeia e născută pentru a se dărui tuturor celor care o doresc, ca și lupoaica ori cățeaua... Fute-te, Eugénie, fute-te, îngerul meu scump, corpul tău e numai al tău... Dacă dragostea se naște din asemănare, unde poate fi ea mai perfectă decât între frate și soră, între tată și fiică?... Gusturile masculine în arta libertinajului sunt trei: sodomia, fanteziile profanatoare și gusturile pentru cruzime...  [Embrionul], această ființă în plus ori în minus pe pământ nu are o prea mare importanță și suntem stăpâni pe această bucată de carne...  - și aceste exemple sunt doar din primul dialog.

probabil că toate aceste drăcii, serios spuse, ar enerva - însă acesta e talentul lui sade: că e simpatic! ironia, auto-ironia, umorul chiar (de limbaj și de situație) îndulcesc grozăviile și le face mai ușor de înghițit. eu mi-l imaginez pe sade pufnind în râs, în timp ce-și așterne, în pușcărie, cu pana, revoluționarele sale idei, iar pe nietzsche, strângând din dinți îndârjit și isteric.

chiar și în secolul 21, al internetului colcăitor de pornografie, umorul marchizului de sade îi „salvează“ ghidușiile pornografice și ideile socio-politice - și dacă nu excită, cel puțin amuză. mie mi s-a-ntâmplat și una și alta.

„orașul iluziilor“ de ursula kroeber le guin

ursula k. le guin

orașul iluziilor 

 (worlds of exile and illusion)

editura nemira, bucurești, 2015

 traducere mihai dan pavelescu

 428 pagini broșate

coperta de cristian florescu

 & tudor popa

o autoare a atmosferei lumilor imaginative

ursula k. le guin (numele e franțuzesc, de la soțu-i franțuz) este - după mine - singura autoare de sefe cu stil. poate oricând concura cu autorii considerați mainstream - asta dacă facem recensământul cărților după genuri literare majore/minore și nu după cărți bune/proaste.

acest volum, orașul iluziilor - cuprinzînd trei microromane (sau novella): lumea lui rocannon, planeta exilului și orașul iluziilor - și alcătuind ciclul hamish, sunt primele scrieri ale ursulei k. le guin, dinaintea capodoperelor mâna stângă a întunericului și deposedații.

acest volum reprezintă îmbinări de proză fantastică și de operă spațială, prin care ursula k. le guin descrie miraculos lumi extraterestre și pământești, ca acelea de basm.

aceasta este cred că este perspectiva unică a autoarei - contruiește în primul rând nu personaje, nu idei - ci lumi întregi, coerente, ale cărei peisaje le descrie cu talent de pictor fantastic.  

călătoriile personajelor sunt călătoriile noastre, vedem și simțim cu ochii personajului și, chiar dacă nu gândim ca el, percepem la fel. pierdut în hățișurile naturii din romanele sale, îți reînvie nostalgia față de paradisul pierdut, față de trădarea de către om a mamei natură. citind romanele ursulei k. le guin, îți vine să zburzi prin parcul verde, să biciclești prin pădurea tomnatică, să țopăi prin zăpada rece.  

lumea lui rocannon

un om de pe terra, rocannon, dintr-un voiaj intergalactic, este blocat pe o planetă medievală, cu zâne, pitici și telegari zburători și nu se poate întoarce în lumea lui. în plus, o civilizație dușmană amenință această planetă iar rocannon-ul nostru pornește într-o călătorie inițiatică întru salvarea sa și a lumii în care s-a nimerit.
va reuși să treacă de celelalte populații sălbatice?
va reuși să străbată vegetațiile pline de pericole ale planetei?

planeta exilului

departe-născuții, humanoizi negri (veniți de pe terra) cu puteri mentale sunt exilați pe o planetă locuită de două feluri de băștinași: hilfii, un soi de indieni albi și gaalii, niște migratori sălbatici. când vine iarna, humanoizii exilați și „indienii“ va trebui să se unească împotriva migratorilor sălbatici.
vor reuși să-i învingă?
ce se întâmplă când conducătorul oamenilor negri cu puteri mentale și o indiancă albă se îndrăgostesc și vor să rămână împreună?
vor reuși să formeze un cuplu metis și să treacă de ura dintre rase și de război?

plus descrieri minunate ale unei planete luxuriante în toamnă și iarnă, ale locuințelor tribale și a unei cetăți neo-medievale asediate.
intrigă între rase și război așișderea.

      Împotriva negurii aceleia albăstrui și îndepărtate din nord, nu se vedea nici un triumf. Gaalii păreau o vermină măruntă și speriată, dispărută deja, care fugise dinaintea adevăratului inamic, adevăratul stăpân, stăpânul al al Viscolelor. Agat stătu lângă Rolery în fața focului-morții care pâlpâia acum, în fortăreața înaltă asediată de mare, și în clipa aceea i se păru că moartea bătrânului și victoria tânărului erau totuna. Nici durerea, nici mândria nu aveau la fel de mult adevăr în ele ca bucuria, bucuria care vibra în vântul rece dintre cer și mare, luminos și efemer ca focul. Aceasta era fortăreața lui, citadela lui, lumea lui; acesta era poporul lui. El nu mai era un exilat aici. (p.248)

orașul iluziilor

evident, cireașa de pe tort.
un străin extraterestru e găsit pe pământ, fără memorie. oamenii locuiesc izolați în Case - comunități mici, diferite una de cealaltă.
și străinul pornește singur să-și găsească memoria și rasa - o călătorie inițiatică, prin civilizația unui pământ din viitor, fie plin de sălbatici, fie plin de secte spirituale, daoiste, thoreau-iste etc. - și ajunge și-n orașul iluziilor, la îndemâna shingilor, stăpânii pământului și ai galaxiei.
până la sfârșit, are să aibă surpriză după surpriză după surpriză. și noi, odată cu el.
între vechea personalitate și cea care a devenit odată cu călătoria - pe care anume o va alege?

chiar și celor care nu agreează s.f.-ul, de citit!

alte impresii: la liviu (fan sf).

sursa foto, the guardian

cartea în așteptare de la editura all

ce este cartea în așteptare?
este o campanie ce se desfășoară de către grupul editorial all la târgul de carte gaudeamus.

dacă ești elev(ă) sau student(ă) și nu ai bani de cărți, mergi la gaudeamus, intri la standul editurii all, îți alegi o carte din raftul „cartea în așteptare“ și o iei acasă gratis.

dacă vrei să faci o bucurie unui/unei elev(e) sau student(e), mergi la gaudeamus, intri la standul editurii all, îți alegi o carte, plătești jumătate din prețul ei și o pui în raftul „cartea în așteptare“. elevul sau studentul o va lua acasă.

această campanie livrească este una dintre cele mai frumoase campanii livrești din câte cunosc, și e deja la ediția a doua. prima oară 348 de cărți au ajuns în mâinile unor tineri/tinere.
felicitări editurii pentru așa idee frumoasă!

ce am ales eu?
după ce la bookfest am ales magazinul de sinucideri, acum ales oblomov de goncearov - cartea cu una dintre cele mai frumoase coperte.
alte considerații, mai jos:

kilipirimul de toamnă

6 cărți = 22 de lei

bibliofilii recente montaigne

everyman's library (knopf) și album pléiade (gallimard)

„teatru“ de chistopher marlowe

christopher marlowe 

 teatru 

(marlowe's plays) 

 editura univers, bucurești, 1998 

 traducere de leon levițchi,

 andrei bantaș și florentin toma

 462 de pagini broșate 

 coperta de vasile socoliuc

tamerlan cel mare - o piesă-tabloid cu omoruri

o piesă în două părți, în care tamerlan este un cuceritor de nestăvilit care învinge toate oștile, pe toți împărații și-și bate joc de învinși.
am numărat 8 morți „în direct“, pe scenă, în prima parte și tot atâtea în a doua parte (își omoară chiar unul din cei trei copii, doar pentru că nu cădea-n extaz după război).

piesa e compusă predominant în duelurile cocoșești dintre tamerlan, pe de-o parte, și feluriți împărați și regi, pe de altă parte, care urmează să fie bătuți, apoi, dacă nu mor, înhămați la carul regal al învingătorului. evident, și tiradele de megalomanie ale lui tamerlan însuși:

TAMERLAN:
Așa e, Theridamas! „Vreau“ și „voi“
Sunt vorbe care-l prind pe Tamerlan.
Prielnici aștri spun că va învinge
'Nainte de-a-și întâmpina dușmanul
Eu, bici, urgie-a Celui Prea-Înalt,
Unica spaimă și teroare-a lumii. (p.72)

mai e și o dragoste, între egipteanca zenocrate, prizonieră, soție pentru tamerlan, mamă a trei fii, dar care apoi moare, motiv pentru care tamerlan incendiază o cetate.

desigur că sunt câteva fragmente frumoase în piesă, însă personajele care tot intră și ies în și din scenă doar pentru a se duela verbal, apoi să se vaite c-au pierdut sau să se umfle-n pene c-au câștigat e cam plictisitor.

cum spuneam, cam mulți morți în piesă și, dacă ne-a convins în prima parte că dușmanii-i mor lui tamerlan ca muștele, nu ar fi trebuit să insiste cu asta și-n partea a doua. dacă nu aduce cu urzeala tronurilor, cel puțin seamănă cu o emisiune tabloid. nu mai zic de declamările bombastice, asemenea titlurilor „ediției“ sau ale burtierelor teve.

sursa foto

evreul din malta 

în piesă, marlowe folosește întreg arsenalul mental al epocii sale referitor la evrei: cămătari fabulos de bogați, dușmani ai creștinilor, otrăvitori de fântâni, oameni ce trăiesc doar ca să-i nefericească pe bunii creștini. nu mai spun de numele său, barabas, cel salvat în locul salvatorului nostru isus.

așadar, evreului barabas i se rechiziționează de către autorități toată averea, drept tribut pentru turci. desigur că el mai are rezerve, însa faptul îi adâncește ura și răzbunarea pe concetățenii creștini maltezi. asa ca începe să omoare, pe unul, pe doi, pe trei, chiar și pe fiică-sa. toate relele le aruncă marlowe în capul evreului.

BARABAS:
Dar nu, Barabas e menit să aibă
Mai bună soartă, căci e plămădit
Din alt aluat ca oamenii de rând
Ce numai după azi măsoară totul.
Adâncul minții mele-i răscolit
De gânduri mari, ce foarte sus țintesc
Și viitoru-l chibzuiesc cu grijă
Căci relele pândesc în orice zi. (p.212)

interesant e că shakespeare îl umanizează pe personajul sau evreu din neguțătorul din veneția, shylock. aflat într-o criză asemănătoare, jelania lui omenească, de dincolo de evreitate, ți-l apropie și-ți trezește compătimire. în opoziție, barabas lui marlowe te înfurie.

nici piesa nu e grozav scrisă, unii critici presupun că altcineva a încheiat-o nu marlowe însuși - oricum e cunoscut că scriitorii mai aveau sclavi care-i ajutau la finalizare sau revizuire.
nu mi-a plăcut.

tragica istorie a doctorului faust

în afară de prezența lui mefistofel și a pactului lui john faust cu diavolului, aproape nimic din tragedia lui goethe nu e prezent în piesa lui marlowe.

structurată pe 14 scene, nicidecum pe acte, piesa englezului are în principal anecdoticul, și nimic din meditațiile filozofice ale eroului goethean. dorințele lui faust de a renunța la știință și la umanioare stau mai mult într-un moft, și el alege magia și pactul cu diavolul tot dintr-un moft.

PROLOG:
Când, iată, aripile lui de ceară, 
Umflate de știință și trufie, 
S-au avântat prea mult și s-au topit;
Căci, pasămite, -l urgisise cerul.
Lucrări diavolești ademenindu-l, 
Acum el se înfruptă cu nesaț
Din ale-nvățăturii scumpe daruri
Și cu necromancie se îmbată;
Nimic nu-i pare dulce ca magia,
Nimic nu-i dă atâta mulțumire. (p.296)

cam toată piesa se bazează pe spectaculos și anecdotic - bazate pe lumea diavolească (invocarea spiritelor, apariția diavolilor, personificarea păcatelor de moarte), și pe farsele pe care aceasta le face oamenilor răi sau corupți - de pildă, ajuns la papa de la roma, invizibilul faust îi strică masa și-l pălmuiește; sau aflat la împărat, reînvie spiritele lui alexandru cel mare și al amantei sale, iar unui cavaler îi pune coarne. elena din troia, care la goethe e personaj, la marlowe doar traversează, personaj mut, scena.

aflat între îngerul rău și îngerul bun, faust nu se mai salvează, ca la goethe, ci ajunge direct în iad.

FAUST:
(Intră diavoli)
Nu mă privi atât de aspru, Doamne!
Năpârci și șerpi, lăsați-mă să suflu!
Iad hâd, nu te căsca! Stai, Lucifer!
Sunt gata să-mi ard cărțile! Mefisto! 
(Ies diavolii cu Faust) (p.349)

mefistofel, sursa

eduard al ii-lea

piesa cea mai consistentă a lui christopher marlowe, e o cronică, în cinci acte, a „luptei“ dintre nobilii englezi și regele eduard al ii-lea care își iubea mai mult minionii (amanții) decât țara. prefera deci popoul decât poporul.

REGELE:
Așa ați hotărât, voi, nibili țanțoși?
Decât să-l las pe Gaveston să plece
Mai bine să plutească Anglia pe-ocean
Și-n Indii să ajungă... - țărm pustiu. (p.368)

nu am înțeles de ce se-nverșunau atâta nobilii împotriva plăcerilor regelui, marlowe nu ne spune. putem bănui că erau invidioși pe puterea pe care regele o dădea drăguților lui ariviști, mai întâi lui piers gaveston, apoi tânărului spenser (le despenser) - de unde se vede că regelui îi plăceau franțujii. în fine, cam toată intriga constă în acest duel: regele cu acoliții versus nobilii cu acoliții lor.

pot spune că e cea mai „piesă“ dintre cele patru din antologie, are tot ce trebuie. deși, aranjarea scenelor este uneori haotică, tiradele sunt mai firești, iar mai toată piesa putem spune că rezumă mișcările politice ale epocii eduardiene.

ceea ce mi se pare extrem de modern în piesă este faptul că marlowe este destul de obiectiv cu personajele sale, practic nu este nici un erou negativ. nici chiar regele eduard, cu pasiunea sa homosexuală nu pică prost, ci mai degrabă e un nefericit căzut pradă patimii.

REGELE:
Puteri eterne, știți cumplita grijă
Ce-mi chinuiește sufletul zdrobit!
Străpungeți cu privirea pe-ndrăzneții
Ce își rănesc stăpânul, suveranul!
De dragul tău, Piers Gaveston, îndur!
Doar pentru mine ați murit, și tu, și Spenserii,
Voi suferi-n miit eu pentru voi!
Oridunde-ar fi, cu duhurile lor,
Frățește pe al meu îl vor primi! Oricând li-l dau! (p.447)

sursa

colegul shakespeare

din aceeași generație fiind, e imposibil să nu-l compari pe marlowe cu shakespeare. și se cam vede diferența calitativă - pe când marlowe e preocupat mai mult de senzațional, shakespeare e un stilist mai bun, și mai ales este mai profund, mai plin de idei și de mesaje umaniste. e mult mai renascentist, decât primul, mai tributar instinctelor și prejudecăților.

nu-mi pare deloc rău că l-am citit pe marlowe, pentru că așa-l apreciez mult mai mult pe shakespeare și înțeleg mai bine evoluția teatrului englez și universal.

christopher marlowe