malaparte prin iaşi

l-am văzut în weekend-ul trecut. scenariul de razvan rădulescu.

aveam aşteptări modeste, nazişti, pogrom, evreii etc. deşi distribuţia - răzvan vasilescu, iureş, bleonţ, bindea - se anunţa bună.

şi-a fost o supriză plăcută. scriitorul italian curzio malaparte - autorul pielii (pe care mi s-a făcut poftă s-o recitesc)-, reporter de război al lui mussolini, ajunge la iaşi şi se loveşte de toate năravurile româneşti din armată, administraţie, servicii. unele scene sunt aici amuzante.

însă ceea ce mi s-a părut interesant este perspectiva privată a lucrurilor. fiecare are probleme private - malaparte, prefectul, comandantul garnizoanei, doctorul evreu - pe care trebuie să le rezolve. aspectele publice nu există. războiul e doar o noţiune, pogromul e doar o sarcină de executat, un fapt. chiar şi persoana-cheie a filmului, josef gruber, e doar un nume pe o hârtie.

filmul m-a impresionat deci nu prin scenele explicite - groapa comună cu evrei, vagoanele care gem şi cer apă, ştergerea urmelor de omor - ci prin scenele liniştite de viaţă, în spatele cărora se petrec ca de la sine înţeles astfel de grozăvii.

ultima scenă a filmului e uimitoare, cele trei personaje - învingătorii - savurează în linişte plăcerile vieţii simbolizate de paharele de vin, când malaparte (piersic jr.) constată deodată că în lumina soarelui, vinul e roşu. ca sângele.

a fost fain faptul că mai tot filmul e în germană şi itaiană, foarte puţin în română - şi atunci sunt înjurături. actorii fac roluri excelente. şi florinel a jucat destul de bine - am înţeles, primul său rol principal -, deşi nu a părut cineva care-a luptat în legiunea străină...

periplul meu islamic livresc continuă - maqamat

după cele câteva volume din cartea celor o mie şi una de nopţi şi după romanul cartea neagră a lui orhan pamuk, mi s-a făcut poftă de literatură islamică, aşa că m-am reapucat de coran şi de ce alte cărţi mai am prin bibliotecă.

una dintre ele este şezători arabe de al-hamadhani şi al-hariri, de fapt 30 de maqamat.

ce este o maqamă?

este un text, un fel de povestire, foarte ritmată şi rimată, spusă în adunări (maqama = adunare) pentru amuzament.

mai întâi populară, ea a devenit cultă odată cu al-hamadhani, în sec. xi. personajul este unul picaresc, el este pre-textul, scopul principal este dovedirea talentului stilistic, virtuozităţile cuvântului folosit.

la noi, alături de nicolae dobrişan care continuă cu traduceri ale literaturii islamice contemporane (naghib mahfuz, de pildă), grete tartler, mare orientalist român, s-a orientat mai mult spre literatura mai veche. aşa că avem şi noi în româneşte 30 de maqamat - două reluate şi în compilaţia celebră înţelepciunea arabă, reeditată acum vreo şapte ani şi la polirom.

structura unei maqame este:

- introducere/ambianţa

- apariţia personajului ciudat, uimitor prin elocvenţă şi erudiţie

- dezvăluirea tainei si farsa

- despărţirea

mi se pare foarte important scopul acestei maqame, anume minunarea (tagib), după modelul aristotelician al încântării estetice.

civilizaţia cuvântului

un proverb arab spune că Dumnezeu ne-a dăruit posibilitatea exprimării în 3 moduri: prin creier grecului, prin mână asiaticului, prin limbaj arabului.

iar aceste mici bijuterii tocmai asta dovedesc, iscusinţa cuvântului. totuşi, obişnuit cu conţinutul, din punct devedere al acestuia, din cele 30 de maqamat traduse aici, mie mi-au plăcut foarte mult doar 5. dar asta nu înseamnă că toate nu sunt frumoase.

în maqama din nishapur, una dintre cele care mi-a plăcut, despre un om naşpa se spune-aşa:

ăsta? o molie care nu se-oploşeşte decât în straiele de orfani, cu foloase, lăcustă care nu roade decât ogoare-ntru totul mănoase, hoţ care nu sparge decât haznale de waqf, preacucernic, sunnit care doar pe spinările slabilor e puternic, lup care nu sfâşie robii lui Allah decât între îngenunchere şi prosternare, haiduc jefuind între jurăminte şi crez, nu la drumul mare; ăsta? a-mbrăcat întru totul nemernicia, şi-a smuls de pe umeri cucernicia; şi-a îndreptat, netezind, taylasan-ul, dar şi-a strâmbat mâna şi limba, vicleanul; şi-a scurtat musteaţa, dar şi-a lungit frâul firii, apucătoarea şi hoaţa; şi-a arătat vorba dulce şi ciripitul, umbrindu-şi netrebnicia, perfidul; şi-a albit barba, anume, cernind însă bunul renume; şi-a scos la iveală mironoseala, acoperind poftele şi negreala. (p.56)

mi-a plăcut maqama leului, a cărei morală e:

N-ai cum să câştigi cu cine te-mbrobodeşte şi nici cum să păcăleşti pe cine te păgubeşte!,

cu alte cuvinte în drumul de căutare a artei nu ai de întâmpinat decât stranii întâmplări, suferinţă şi pagubă, dar un adevărat iubitor al cuvântului nu se dă bătut.

şi iată aici un excelent joc de cuvinte transpus în româneşte:

Demasc la Damasc o zurlie nurlie

cu gură ce fură şi crupă să rupă
cu haine pe taine, pe coastele oaste

cu care se apără ochii de-i scapără.
În zadar pe zahar a tras un atlas

aţâţă din ţâţă, din şold dă imbold;

sub fiere e miere, otravă-n otavă,
e rază şi oază şi paznic şi praznic
şi soare ce doare; cuminte cu minte;

robie şi rodie, zglobie şi zodie,

îmi spun: Ia soţie aşa iasomie!
Dar huria-n furie nemiloasă mă lasă. (p.141)

al-hamadhani, al-hariri, şezători arabe. 30 de maqamat, editura univers, bucureşti, 1981, antologie şi traducere de grete tartler, 183 pagini

două lepşe

am primit recent 2 lepşe:

1. una de la o blogăriţă nouă, bughi mambo rag : mi s-a întâmplat să citesc o carte starnit de un post de-al “teroristei” luciat?

evident, de pildă nu ştiam nimic cum scrie antonio lobo antunes, de aceea mi-am luat manualul inchizitorilor (ulterior am luat şi un autograf pe el...), dar pe care nu l-am terminat. dar mai ales marea de john banville, care mi-a plăcut tare.

2. a doua leapşă vine de la adina: „…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?” (cristian tudor popescu, libertatea urii, polirom, 2004, p. 6).

mi se pare o întrebare foarte "grea", dar cu un răspuns destul de uşor. păi desigur o parte din valoarea cuvintelor mele stă în limita vieţii mele. şi-apoi, sunt dintre cei care nu doresc să trăiască veşnic, socotesc că pe la 70 de ani de cam saturi de viaţă, d-apoi să nu mai termini...

mi-ar plăcea ca întrebarea să apară pe la 70 ani, poate voi gândi altfel...

primit de la polirom - salman rushdie în românia

nu prea sunt în limbă după scriitorul salman rushdie, deşi copiii din miez de noapte mi-au plăcut când i-am citit, acum ceva vreme...

ei bine, scriitorul vine în românia de pe 23 pe 26 noiembrie. vor fi, evident, multe evenimente livreşti - conferinţe, întâlniri cu cititorii şi presa, ceai cu scriitorii români - poate voi prinde şi eu ceva :)

mai multe aici.

poza de aici.

seara la şosea

aseară am fost la o lectură publică a scriitorilor răzvan petrescu şi t.o. bobe, moderată de marius chivu.

am ascultat fragmente din două proze scurte ale celor doi. ascultate au fost, cred, mult mai frumoase dacă doar le-aş fi citit, iar astfel de evenimente aduce cărţilor scrise oralitatea originară a literaturii. mişto iniţiativa mţr-ului.

am descoperit un autor din care nu mai citisem decât articolele amuzante din dilemateca, răzvan petrescu. mi-a plăcut şi fragmentul citit, un hold up intelectual, amuzant şi bine scris. t.o. bobe a citit un text mai poetic dintr-o povestire, cea mai frumoasă femeie din lume.

nu sunt cititor de proză scurtă, afară de cehov, borges şi puţin cortazar. dar se pare că este la modă... şi mi se pare corect, în epoca noastră atât de grăbită...