amoruri cu violuri şi leşinuri

povestea cu kamar-az-zaman şi cu domniţa budur

iată o scenă grozavă de viol, a domniţei budur asupra tânărului kamar-ez-zaman:

nemaiputând să îndure pojarul aprins în ea pentru întâia oară, începu să-şi furişeze mâna printre picioarele şi coapsele flăcăului, şi le găsi atâta de dulci şi de pline încât nu putu să-şi oprească mâna să nu lunece pe faţa lor. atunci, ca din întâmplare, dete în cale de un lucru atâta de nemaiştiut pentru ea încât îl măsură cu ochi mari şi văzu că, sub mâna ei, îşi schimbă înfăţişarea cu fiecare clipă. la început se sperie de-a binelea, ci pricepu fără de zăbavă folosinţa lui aparte: întrucât întocmai precum la femei dorinţa este cu mult mai aprigă decât la bărbaţi, tot aşa şi priceperea lor este nemăsurat mai ageră la a ghici rosturile cele vrăjitoare. aşa că îl îmbrăţişă cu amândouă mâinile şi, în vreme ce săruta cu înflăcărare buzele flăcăului, se petrecu ceea ce se petrecu! (p.187)

totul sub ochii voyeuri a 3 efriţi (duhuri subpământene), şi ei vrăjiţi de frumuseţea dezgolită a tinerilor.

a se reţine, da?: "precum la femei dorinţa este cu mult mai aprigă decât la bărbaţi, tot aşa şi priceperea lor este nemăsurat mai ageră la a ghici rosturile cele vrăjitoare."

 

povestea cu ali ben-bekar şi frumoasa şamsennahar

şamsennahar (soarele unei zile frumoase) e o cadână a lui harun al-raşid şi se amorezează de emirul ali ben-bekar. ea îl cheamă la întâlnire şi pe prietenul tânărului, negustorul abalhassan. dar cei doi amorezi, ori de câte ori se întâlnesc, în loc să-şi sature omeneşte amorul, mai întâi trag un leşin de tulburare, apoi se prind să cânte. până ce harun al-raşid vine să-şi vadă iubita şi cei doi amorezi se despart. 

despărţirea îi face iar să zacă. până ce prietenul lor negustorul  îşi ia lumea-n cap. perechea iar se reîntâlneşte şi iar cade leşinată. apoi îşi spuse "vorbe atât de dulci", încât doi martori "nu se putură opri să nu plângă" (p.120) cei doi vor mai leşina până la finalul poveştii. 

ce m-a pus pe mine pe gânduri şi răsgânduri citind, a fost aceasta: ce şi-ar putea spune 2 îndrăgostiţi, astfel ca unora să le dea lacrimile? se poate face aşa ceva cu cuvintele? erau eu shakespeare?

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 4 (povestea cea fermecată cu jivine şi păsări), editura minerva, bpt, 1982, traducere de haralambie grămescu, 347 pagini

coperta de adrian ionescu

despre alte volume din 1001 de nopţi, am mai scris aici, aici, aici, aici şi aici.

să-ţi faci pantofii

în româneşte există expresia a-ţi face pantofii, care presupune a-i şterge, a-i da cu cremă apoi a-i lustrui. este un proces laborios, echivalent aproape cu a-i confecţiona şi multe povestiri şi picturi au ca subiect lustragiii. ţin minte că în anii '80 mai găseam pe stradă ţigani lustragii, bătrâni...

acum meseria aceasta a dispărut, ca şi obiceiul purtătorilor de a-şi face pantofii: acum se poartă adidaşi sau bascheţi care, cu cât sunt mai murdari şi rupţi, cu atât sunt mai cool.

de pat, ce vreau să spun este că am moştenit de la tata - militar în rezervă - obiceiul de a-mi face pantofii, iar de la mama vorba că strălucirea pantofilor şi dunga pantalonilor spun totul despre un bărbat. din păcate însă, îndeletnicirea de a-mi face pantofii încep să o pierd. din lene.

cum am spus, tata e ofiţer în rezervă şi îi place să-mi spună cum tatăl lui îi lustruia pantofii înainte de a pleca la academia militară. ba mai mult, când ajung pe acasă, tata îmi lustruieşte pantofii şi pot spune că gata, în familie am instaurată o tradiţie, a făcutului de pantofi urmaşilor. urmează ca, de voi avea copii, să le fac şi lor încălţările - de orice fel vor mai fi fiind acestea.

iată plăcerile personajului principal din regele arinilor de michel tournier, traducere de bogdana savu neuville:
una dintre micile mele consolări e aceea de a-mi da panrtofii cu cremă. dar ce-mi place cel mai mult este să pipăi un pantof şi să-mi strecor mâna înăuntrul lui. ce plăcere să-ţi acoperi degetele cu materia asta albicioasă, translucidă, cu parfum puternic de terebit şi să masezi îndelung pielea, să-i hrăneşti toţi porii, să-i înpoi cutele, să-i acoperi cusăturile. prin [acestă libertate a mea] îmi regăsesc buna dispoziţie, calmul, îngăduinţa. mîinile mele iubesc pantofii. de fapt, ele suferă că nu sunt picioare, ca fetele prea înalte care regretă toată vaiaţa că nu s-au născut băieţi (p.44)

posomoreală

sunt într-o pasă proastă...

finanţele au scăzut, proiectele mi s-au înmulţit, nu mai am timp pentru mine, peste tot dau peste indiferenţă sau rea voinţă şi simt că fac eforturi prea mari ca să mişc lucrurile. chiar şi cu blogul...

afară e încă frig, cerul e şi el posomorât...

oare aşa trebuie să fie?

noii huligani

m-aştept să fiu întâmpinat cu reticenţă abordând acest al doilea roman - după soni - al lui andrei ruse, pentru că se ocupă cu chestiunea "anti-socială şi oripilantă" numită Drog - verde, amfetamine, timbre, mdma, ketamină. am înţeles că s-au mai scris romane despre droguri, pe urmele - evident - ale beatnicilor (cel mai frumos fiind, după mine, prânzul dezgolit al lui burroughs). 

dar oricum ar fi, ceea ce apreciez cărţii este faptul că vorbeşte despre lucrurile care odinioară, în adolescenţă, ne aprind tuturor minţile -  noianul acela de gânduri subversive, revolte, planuri de răsturnare a societăţii putrede şi salvarea ei, libertatea individuală totală. doar prin irealitatea drogului, nişte personaje mai pot vorbi azi despre toate acestea fără să pară ridicole. şi de aici tinereţea romanului.

subiectul seamănă oarecum cu cel din romanul precedent, este despre un om - un poliţist - care începe să vadă altfel lucrurile - bucureştiul, infractorii -, să simtă altfel pulsul lumii şi al propriei vieţi. datorită drogului şi drogaţilor pe care-i întâlneşte. ceea ce nu mi-a plăcut este chiar personajul principal, artificial şi neverosimil, mai ales în primul capitol. mi-au plăcut în schimb toate personajele secundare - dilări şi drogaţi, sunt toţi proaspeţi şi vii, ca bufonii şi nebunii care în piesele shakesperiene, singurii, puteau spune în faţă adevărul.

două scene m-au sedus cu-adevărat: cea în care eroul zboară peste parcul crângaşi şi cea  în care tot el călăreşte, ca bastian pe falkor, pe magheru, şarpele creaţiei.

mi-am continuat drumul rotindu-mă în aer ca un nebun, ca peter pan. uneori mai încetineam ca să ating cu vârgul degetelor de la picioare blocurile. cimentul era încins, mă gâdila. 

mulţi îşi preparau micul dejun, unii se uitau la tv, alţii se pregăteau să meargă la muncă. mai erau şi-ăia care abia se întorceau acasă, mahmuri şi sparţi.

a fost un moment în care mi-am întors privirea , un punct în care ajunsesem de unde se vedea tot bucureştiul. şi era linişte, nimic nu se-auzea aici. aveam impresia că lumea-i perfectă. oamenii abia se vedeau, mai mult îi bănuiam, îi inventam, le dădeam nume obişnuite, le cumpăram haine, electrocasnice, le alegeam chiar şi animale de casă, locuri preferate în care să meargă... manevram destine, la fel ca dumnezeu. cel puţin unul preocupat de soarta creaţiilor sale, ar fi spus ana, dacă era lângă mine. dar ăsta era unul dintre puţinele vise în care vroiam să fiu singur.

am stat acolo, în levitaţie, minute bune. am fumat o ţigară şi m-am pierdut în tripul cu dumnezeu, m-am gândit că trebuie să fie al naibii de mare şi să aibă un simţ al umorului exagerat. asta dacă lumea se vede de sus ca-n mintea mea.

pot spune că autorul e un "huligan" de tip nou, ce urcă strada în proză (şi nu coboară proza în stradă) şi scurtcircuitează "autonomia esteticului", bătrâncioşia metaforei, artificialul livrescului. e bine, e rău, sau e dincolo de acestea?

şi că tot suntem la capitolul cu ok-urile, să zicem că ok, drogaţii sunt periculoşi pentru societate pentru că ajung depepndenţi şi sunt uneori capabili să facă orice pentru doza lor. la fel de bine şi jegoşii cărora le zboară hormonii în toto corpul şi lovesc o femeie şi-o violează, îi rup hainele şi orice demnitate, dau în ea ca-ntr-un sac, până se linişteşte, apoi îşi scot pula, nespălată de cine ştie când, şi şi-o freacă de ele şi şi-o bagă în ele, e tot o plăcere. ce-aş prefera? corina să ajungă acasă fumată sau violată?

ilegale sunt amândouă, dar amândouă se întâmplă. pentru că legea pedepseşte, nu previne. legea fute, nu repară. legea nu rezolvă, legea rupe un om în paişpe.

andrei ruse, dilăr pentru o zi, editura polirom, iaşi, 2011, 304 pagini


blogul autorului aici.

o glumă pe 500 de pagini

aşa îşi intitulează scriitorului cubanez guillermo cabrera infante capodopera sa, despre care am citit prima dată în cartea lui matei călinescu (cinci feţe ale modenităţii) la lista postmodernilor. premiat cu cervantes în 1997, guillermo cabrera infante face parte din magicienii limbii.

de fapt, întregul roman este un joc al limbii spaniole - joc  tradus excelent de dan munteanu colán, profesor de filologie romanică la universitatea din las palmas de gran canaria. de la limba populară cu greşeli gramaticale, la argou şi pastişe după scriitorii cubanezi (josé martí, alejo carpentier), scriitorul se distrează de minune cu personajele sale, creionându-le după dialoguri, într-un spectacol livresc de zile mari. cuvinte răsucite, palindromuri, miştouri, nu poţi să nu zâmbeşti şi să te minunezi de geniul lingvistic al lui infante.

într-o havană capitalistă, trei prieteni se tot întâlnesc prin baruri, se plimbă cu maşina şi tot povestesc. uneori totul seamănă cu un dialog platonician la mişto, alteori te cam plictisesc descrierile havanei şi a împrejurimilor, unele pagini sunt în plus, dar n-am ce să zic mai mult decât să repet că romanul e un model de geniu lingvistic:

Amerigo Prepuţ şi Harun al-Haşiş şi Nefritis şi Antigripina, mama lui Negro şi Duns Scrot şi Contele Orgasm şi Gregory La Cavia şi epiditismul Panama Şi William Shakeprick şi Shapescare şi Chasepear şi Fuckner şi Scotch Fizz-gerald şi Somerset Mom şi Cleoputoare şi Carlomagul şi Alexandru cel Amar şi genialul compozitor saşiu Igor Strabinski şi Jean-Paul Sacru şi Thomas de Cinşpe şi George Bricabrac şi Vincent Bongos (în ciuda lui Silvio Ribot mai cunoscut ca Eribo graţie lui B.)... (p.238)

sunt şi câteva referinţe la eliade: de pildă, în vreme ce doi amici agaţă o fată, aceasta se prezintă: Numele meu este Mircea Eliade. Silvestre şi eu sărim în sus în acelaşi timp Cum? Mirta Secades repetă ea - auzisem prost, evident. (p.150)

mie mi-a plăcut un personaj feminin, o grasă neagră care cântă bolerouri, personaj principal al câtorva capitole. iat-o dansând:

dansatoarea rămânea în aer şi făcea nişte paşi ciudaţi, lungi, cu corpul ei formidabil şi întindea un picior de culoarea sepiei, pămâmtiu acum, ciocolatiu acum, tutuniu acum, de zahăr negru acum, de scorţişoară acum, de cafea acum, cafea cu lapte acum, miere acum, lucind de transpiraţie, întins datorită dansului, lăsând în clipa aceasta să i se ridice fusta pe deasupra genunchilor rotunzi şi şlefuiţi şi sepia şi de scorţişoară şi de tutun şi de cafea şi de miere, pe coapsele lungi, pline, elastice şi perfecte şi ăşi azvârlea capul pe spate, în sus, într-o parte, în alta, în stânga şi în dreapta, pe spate din nou, mereu pe spate, pe spate lovindu-se de ceafă, de spatele decoltat şi lucios şi tutuniu, pe spate şi în faţă, mişcându-şi mâinile, braţele, umerii cu o piele incredibil de senzuală, incredibilă mereu, trecându-şi-le peste sâni, aplecându-se, peste sânii plini şi tari, fără sutien evident, ţepeni evident, evident catifelaţi, dansatoarea de rumbă fără nimic pe dedesubr, Oliva, aşa se numnea, aşa i se spunea şi-acum prin brazilia, fără pereche acum, slobodă, liberă acum, cu faţă de fetiţă perversă incredibil de inocentă în acelaşi timp, inventând mişcarea, dansul, rumba acum în faţa ochilor mei; toată mişcarea, toată africa, toate femeile, tot dansul, toată viaţa, n faţa ochilor mei şi eu fără un nenorocit de aparat de fotografiat (p.69-70)

şi acuma, că v-aţi prins cum scrie cubanezul - adică magnific! -, o anecdotă de final:

un Pletos mergea pe stradă şi a văzut Moartea  fără ca Ea să-l vadă pe el, şi a auzit că spunea, Azi trebuie să iau un pletos. A intrat repede într-o frizerie şi i-a spus frizerului, Tunde-mă zero. A ieşit pe stradă foarte mulţumit fără un fir de păr. Doamna cu coasa tot căuta şi căuta un pletos, şi cum era moartă de oboseală, când l-a văzut pe omul ras în cap a spus, Cumnu găsesc un pletos o să-l iau pe chelul ăsta.

Morala: Toţi oamenii sunt muritori, dar unii oameni sunt mai muritori decât alţii. (p.365)

roman sterne-ian, joycian, postmodern, revelaţie, cuba libre (cum îl aseamănă rushdie), şi oricum i-ai spune, o încântare!

guillermo cabrera infante, trei tigri trişti (tres tristes tigres), editura curtea veche, bucureşti, 2010, traducere de dan munteanu colán, 504 pagini

coperta de griffon & swans