o veste bună!

l.e. - am fost în prima zi şi am găsit multe cărţi bune de buzunar la 10 lei (pe care eu le-am cumpărat la preţul iniţial) - la rao, nemira, all, humanitas, polirom; curtea veche are cărţi la până 20 de lei (cumpăraţi austerlitz!).

traducerile noi din clasici

după părerea mea, un semn al maturităţii unei culturi literare, pe lângă colecţii editoriale în care sunt incluşi şi autori români, îl constituie şi traducerile noi ale unor cărţi, mai ales clasice.

într-o cultură minoră cum e a noastră, ne mulţumim să citim traduceri în premieră ale atâtor cărţi, bucurându-ne că citim autorul şi băgând mai puţin în seamă traducătorul. fără el însă, cartea în limba ei ne e văduvă.

însă în ultimii ani unii editori merită laude pentru publicarea unor traduceri noi, unele după zeci de ani, ale câtorva clasice. ele ne îmbogăţesc cultura, mai ales când internvin ediţii originale publicate după ultime exigenţe critice. să amintim câteva:

• colecţia de lux "leda clasic" a editurii leda care, în cei 7-8 ani de existenţă continuă cu traduceri noi (şi bune) din clasici:  turgheniev, zola, flaubert, d.h. lawrence, hardy, austen, brontë, dumas, henry james, stendhal, balzac, dickens, wilde.
• tot la "leda clasic" va apărea traducerea nouă a romanului război şi pace de tolstoi în versiunea lui nicolae iliescu.
• avem acum o ediţie nouă din shakespeare - începută la paralela 45 (până acum 3 volume) de george volceanov
• 2 noi traduceri din crimă şi pedeapsă: de ion covaci (leda, 2006) şi adriana liciu (polirom, 2011)
• traducerile noi ale regretatului slavist emil iordache de la polirom (ana karenina, 2007), idiotul (polirom, 2007) şi microromanele lui dostoievski (polirom, 2007), sufletele moarte de gogol (polirom, 2001) ş.a.
• ediţia de jurnale, proză şi corespondenţă ale lui kafka tradusă de radu gabriel pârvu (rao, 2002 - 2010) o dublează pe cea a lui mircea ivănescu (univers, 1995 - 1999).

vor mai fi fiind şi altele care merită laude, însă acestea-mi vin în minte acum. aşteptăm şi altele, cum spuneam, ca semn al maturităţii unei culturi umaniste.

peste 2 luni împlinea 1 secol

ernesto sábato (24 iulie 1911 - 30 aprilie 2011), 

genial autor al romanelor despre eroi şi morminte şi abbadón, exterminatorul

să nu mă părăseşti

never let me go

imdb

ecranizare a romanului omonim al lui kazuo ishiguro, filmul reuşeşte să obţină o atmosferă ciudată, o tristeţe insidioasă. 
în şcoala lor de la hailsham, nişte copii duc o viaţă cu multe reguli, dar cu puţine bucurii. nu prea ştii de ce, dar când afli că singurele lor jucării sunt nişte donaţii de obiecte stricate, începi să te întrebi ce nu e-n regulă.

scenariul - după roman - e bine construit. ipoteza ştiinţifico-fantastică nu e detaliată, e importantă doar pentru concluzii, însăilate reuşit de numai 3 personaje: nişte fiinţe artificiale umane trebuie socotite oameni?

meritul filmului? te pune în locul personajelor, ca într-un coşmar. ce poate fi atât de real!

un roman fără speranţă

prevăd acestui roman un viitor pe nepotriva meritelor sale:

• socotit încă de la apariţie un clasic, fie va fi îngropat în lista lecturilor obligatorii pentru şcoală, deci nefrecventabil pentru căutătorii de literatură vie;
• fie va fi socotit dificil, proustian (autoarea şi-a dat licenţa în marcel proust), asemeni romanelor matei iliescu sau oameni şi umbre, glasuri, tăceri,  şi deci - sinonim cu desuetudinea unei epoci - burgheze - atât de scurte la noi, că parcă nici n-a fost.

am pus mâna pe roman după succesul traducerii acestuia de la gallimard a lui alain paruit, traducătorul lui sebastian, eliade şi cioran. şi pot spune că m-a încântat. însă după ultima pagină, am rămas suspendat într-un trecut căruia nu i-am simţit nici o speranţă. la adameşteanu, singura speranţă e doar trecutul însăşi. un trecut mort, lăsat fără martori şi fără urmaşi.  

1. iată un prim merit al cărţii - poate fi socotită ea însăşi un martor şi un urmaş epocii pe care o descrie strălucirea şi suferinţele unei clase, cea burgheză, de vilă, şi apariţia alteia, a middleclaşilor, de bloc. o familie veche, mironescu, apoi ioaniu, de-a lungul a 100 de ani, nu lasă decât o femeie văduvă şi un moştenitor emigrat în occident. 
2. apoi vine un al doilea merit al cărţii şi singurul care va rămâne - personajul bătrânei madam delcă, incultă şi bârfitoare. (în piesa dramatizată cu mare succes de cătălina buzoianu, a fost interpretată de tamara buciuceanu). însă dincolo de faptul că e singurul personaj care stârneşte simpatie, adameşteanu nu e bună nici cu ea, o bagă-ntr-un spital, cu minţile aiurea. 

e un portret minunat al românilor, fără zahăr: cu tradiţii înapoiate şi bovarisme fără leac, cu drame de alcov, cu bârfe şi jocuri politice, cu intelectuali deştepţi dar fraieri, cu proşti şmecheri, cu anonimi cinstiţi, dar bârfitori şi inculţi, cu oblomovi leneşi şi orgolioşi. cu eşecuri militare de turtucaia şi abandonarea bucureştilor în mâinile nemţilor, apoi al ruşilor. un portret onest al românilor de un secol. 

însă cum spunea, fără lumina unei speranţe.

într-o lume în care toţi trişează, trebuie şi tu, dacă nu să măsluieşti, cel puţin să tragi cu ochiul. (p.244)

eu sunt, ştii că sunt eu? mirosul de ceară curată şi de tămâie, acoperind ruşinoasele duhori ale cărnii, uşi deschizându-se şi închizându-se în spatele lui, plânsete înăbuşite, paşi pe scara de lemn, hurducăturile unei birje, afară, pe strada desfundată, zrnăitul unor garniţe goale de lapte într-un faeton - obişnuitul foşnet al străzii, al casei, al lumii care, rămânând aceeaşi, încetase să mai fie primitoare şi calsă, şi unde-şi ascundea atunci rânjetul dezmăţat şi înfiorător? (p.228)

nimic nu trebuie să ne împiedice să ne facem datoria. să nu privim deci nici la dreapta, nici la stânga, să nu ne privim decât înainte, mereu înainte, drumul, ca nişte cai cu apărătorile pe ochi. chiar dacă pielea ne supurează, roasă de hamuri, chiar dacă tremurul ei şi loviturile de coadă nu mai prididesc să gonească muştele verzi-negre ce ni se aşază pe răni, ciorchine, chiar dacă sub zăbală gura ne sângerează şi ne poticnim tot mai des sub bici, îngenunchind, să ducem mai departe cotiga... (p.220)

o carte impecabil şi modern scrisă, cel puţin pentru 1984, anul în care a apărut. pe care mă bucur c-am citit-o, completându-mi panoplia scriitorilor români de mare valoare.



gabriela adameşteanu, dimineaţă pierdută, în opere, vol.1, editura polirom, iaşi, 480 de pagini

coperta de radu răileanu