fericirea, în forma ei de maximă intensitate, există

scurt interviu cu scriitoarea gabriela adameşteanu

întrebarea 1:

dincolo de nostalgia epocii, în romanul "dimineaţă pierdută" sunteţi crudă cu toate personajele pasive, ce preferă să discute şi să se lase prinse de vâltorile istoriei. doar madam delcă si tînărul emigrant tudor "scapă". este pasivitatea un morb românesc?

gabriela adameşteanu:

nu eu sunt crudă cu personajele mele, ci viaţa este, de cele mai multe ori crudă cu oamenii. cred că un scriitor care se poartă cu mănuşi ori se îndrăgosteşte de personajele lui, le ia viaţa, le face inautentice.

pentru mine, vica delcă este un personaj esenţial tragic, cu multe momente comice. nu pasivitatea personajelor le-a distrus, ci istoria. timpul atotputernic care înghite tot. cât despre români, priviţi ca o colectivitate, aş spune că pasivitatea le este hrănită de un individualism exacerbat.

întrebarea 2:

dacă la proust - tema dumneavoastră de licenţă - trecutul e o rampă - prin artă - spre imortalitate, în "dimineaţa pierdută", trecutul românesc - cel burghez şi cel comunist - pare a fi condamnat la sterilitate. cum ne putem folosi de trecut într-un mod fertil?

gabriela adameşteanu:

da, la Proust trecutul, amintirea involuntară reprezintă o rampă spre literatură, artă. chiar o formă de imortalitate, gândea proust. nu cred că la mine trecutul e condamnat la sterilitate, de vreme ce îl evoc ca să arăt că ne tragem din el. singurul meu mesaj, dacă am vreunul, ar fi că prezentul este indisolubil legat de trecut.

întrebarea 3:

traducerea de la gallimard împreună cu celelalte traduceri a transformat "dimineaţa pierdută" într-un roman universal. vă consideraţi împlinită ca scriitoare, sau v-aţi planificat încă multe de scris?

gabriela adameşteanu:

mai întâi aş vrea să vă spun că mi-a plăcut ce aţi scris despre “dimineaţă pierdută”. cred că aveţi dreptate în privinţa unui anume risc ca ea “să moară lent“ prin clasicizare, să ajungă la cititori ca o lectură obligatorie, de clasă. dar poate o va salva ediţia mai “populară“, în top 10+ a editurii polirom, care se pregăteşte pentru luna august. poate şi ideea că e o carte tradusă (deocamdată în opt limbi, poate va mai fi şi în altele, tocmai am primit versiunea engleză, a apărut la northwestern university press, in sua). dar nici o traducere, oricât de bună, nu va echivala versiunea romînească, mi-a spus alain paruit, de aceea mi-ar pare rău să fie neglijată versiunea română. însă cărţile bune sunt redescoperite, chiar dacă prin supraexpunere intră la un moment dat în conul de umbră.

mi-a plăcut şi că aţi citit atât de atent cartea întreagă, citatele dvs. intră în preferinţele mele: într-un roman al său, orice autor are fraze, capitole, scene preferate.

în rest, nu doar dimineaţă pierdută, dar şi celelalte romane ale mele, „drumul egal al fiecărei zile”, „întîlnirea” sau „provizorat”( pe care l-am terminat in aprilie 2010, a apărut exact acum un an, şi va fi şi el publicat la gallimard, tocmai discut contractul), sunt relativ departe de gândurile mele. am început un nou roman şi lucrez in paralel la o carte de eseuri memorialistice. dar sunt încă la început cu ele.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust): 

care este ideea dumneavoastră de fericire?

gabriela adameşteanu:

îmi amintesc un moment din viaţa mea când m-am gândit că fericirea, în forma ei de maximă intensitate, există. fireste, pentru ca să o simţi trebuie să fii foarte îndrăgostit/a, şi să îţi împlineşti şi alte visuri, împreună cu iubirea-pasiune. asta se cam plăteşte prin momente de suferinţă. prefer anii de fericire echilibrată, când trăieşti o senzaţie de împlinire, de echilibru, când lucrurile merg bine, pe toate palierele vieţii tale iar suferinţa, de neocolit în viaţă, lipseşte. în imaginea mea despre fericire iubirea, familia, prietenii ocupă locul central. 

alte interviuri cu scriitori aici.  foto de mircea struţeanu.

criticii noştri sau "specialiştii lecturii" - 2

continuare de aici.

horia gârbea

pe horia gârbea îl găsim mai uşor, are blog personal, fiind doar preşedinte al uniunii scriitorilor bucureşti. când l-am văzut în persoană de departe, anul trecut, la o agapă pustie în club a, mi s-a părut atunci că opiniile sale sunt pertinente şi bine argumentate.

dar acum, luând alte păreri "avizate" ale acestui specialist al lecturii, am găsit acestea:

despre romanul viaţa lui kostas venetis  de octavian soviany (aici):

după ce în trei sferturi de articol e povestit o parte din subiect - probabil ceea ce i-a "adus desfătare" criticului (fie vorba între noi, romanul e citit la repezeală, fragmentul de mai jos nu e "real", face parte dintr-un vis) :

june fiind, el îi cere primului dintre amanţii săi, turcului yussuf, în schimbul virginităţii, favoarea de-al sodomiza pe vanghelis, argatul care o coţăia pe maică-sa. zis şi făcut...

urmează concluzia:

meşteşugit scris, luînd-o adesea ca voce narativă pe cea a lui kostas, supus delirului agonic, înţesat cu episoade stranii şi crude, cu personaje ilustrînd o scufundare infernală a lumii, romanul lui octavian soviany este şi o reuşită la nivelul lexicului şi sintaxei. dulce şi vîscos ca mierea din baclava sau iute ca iataganul, stilul voit şi justificat „balcan peninsular” produce desfătare. lucrată şapte ani (după datarea finală), acestă realizare nu poate fi ignorată. la finalul ei, sertarele se închid şi concluzia decurge clar, deşi oarecum surprinzător, din premise.

deci dacă vă doriţi să citiţi o reuşită la nivelul lexicului şi sintaxei, citiţi viaţa lui kostas venetis. e sfatul criticului literar.

romanul trei femei de stelian ţurlea (aici):

subiectul: "relatare iscusită, invers cronologică, a biografiei a trei femei 

autorul:

- se pricepe foarte bine să creeze personaje feminine

- se pricepe foarte bine să dea cuvîntul personajelor feminine ca naratori

- se pune cu succes în locul personajelor feminine.

romanul:

- are suspans

- are dimensiune socială

- are poveşti de dragoste

- e într-un cuvînt o carte captivantă, lesne de citit fără a fi reductivă sau a apela şi la efecte ieftine. 

"reproşul care se poate aduce":

- rezolvarea cam precipitată şi bruscă / dezvăluirea, în numai cîteva pagini de final, a punctului de pornire şi al „cloului” acţiunii (nu are rost să-l dezvălui aici)

- protagonista care realizează acel big-bang-ul / deznodămîntul, nu prea pare potrivită pentru ceea ce îi atribuie, spectaculos, autorul.

concluzia sa de critic? stelian ţurlea se pricepe la femei. şi 3 steluţe.

mi se pare un standard foarte jos de interpretare şi evaluare literară din partea unui doctor, fie el şi în inginerie. totuşi el reprezintă uniunea scriitorilor bucureşti nu doar prin comitete şi comiţii, dar şi pe la evenimente internaţionale. de luaţi orice revistă sau site de critică străină şi faceţi comparaţia, ale domnului gârbea vi se vor părea rezumate şcolăreşti.  

va urma

un roman umoristico-filozofic. 3 chestii cu misoginism

se naşte o literatură underground deschisă la experimente literare şi viziuni neobişnuite, publicată de către edituri noi - herg benet e un exemplu -, opusă celei publicate de "editurile de renume".

unu

romanul cristinei nemerovschi, sânge satanic, încântă prin foarte mult umor si multă excesivitate: pentru că lumea "s-a dus pe pulă" şi asta a rămas singura atitudine: dacă nu-ţi lipseşte umorul, nu-ţi rămâne decât să te iei cu mâinile de cap. 

doi

M., personajul povestitor e satanist - individualist, rebel, anarhist, spune "nu" când simte nu, îşi bate joc de falsitate, de conformism, de superficialitate, de prostie (p.316) -, e hedonist, e mizantrop, e bisexual (e şi cu B. şi cu R.) şi are sânge în vine. rechizitoriile lui sunt contra babelor (care nu mai cred în nimic, nici măcar în prostiile cu ăl de sus), gheilor (ei înşişi cei mai plini de prejudecăţi şi frică), sunt contra profesoarelor sastisite, a filoloagelor corporatiste agramate, contra distruşilor, terminaţilor şi altor petarzi.

trei

l-am îndrăgit pe M. pentru că, deşi ascultă marduk, deicide, slazer, pantera, amon amarth, iubeşte arghezi.

***

pentru mine, cea mai oripilantă chestie au fost misoginismele din capitolul intitulat de ce nu iubim femeile:

pentru că se cred singurele lucruri frumoase din lume. pentru că sunt convinse că pizda lor este motivul pentru care soarele răsare în fiecare dimineaţă. pentru că nu au simţul umorului. pentru că le deranjează misoginii şi bancurile cu blonde. pentru că iau căcaturile serios iar lucrurile importante le tratează cu superficialitate. pentru că nu acceptă că în afară de pizdă nu au nimic de oferit. (p.240)

cristina nemerovschi, sânge satanic, editura herg benet, bucureşti, 2010, 368 de pagini

alte păreri la amdoar18ani şi marius-iulian stancu. paul cernat remarcă romanul la debut. în vreme ce un alt critic, horia gârbea, reproşează cărţii neverosimilitate şi infantilism, adică e, vorba lui gombrowicz, neîmpoponată. 

gala absolvenţilor de teatru

am fost săptămâna trecută la câteva spectacole de absolvire ale studenţilor şi masteranzilor la universitatea naţională de teatru şi film "i.l. caragiale". sunt tot timpul curios cam care e nivelul artistic şi m-aştept din partea tinerilor la viziuni diferite şi cât mai libere ale unor piese - indiferent că-s clasice, moderne, sau avangardiste.

 

prânzul cel lung de thornton wilder. o piesă foarte proastă, jucată binişor, cât se putea pentru o piesă proastă. prânzul ca metaforă a vieţii unor generaţii americane. nimic remarcabil.

prânzul cel lung - foto de aici

gâlcevile din chioggia de carlo goldoni. o piesă mai slabă a maestrului italian, dar excelent jucată de întreaga echipă de actori - şi-au dat drumul jocului şi inventivităţii, şi-a smuls râsetele celor din sală. în decorul minimalist, am remarcat 2 actori aida avieriţei (lucietta) şi sorin şaguna (toffolo). 

gâlcevile din chioggia - foto de aici

nu vă jucaţi cu focul de august strindberg. evident, o piesă pesimistă, în care viaţa e condamnată a fi plictisitoare şi lipsită de dragoste. am remarcat scenografia ioanei pashca.

nu vă jucaţi cu focul - foto de aici

şantaj de ludmila razumovskaia, o piesă foarte bună despre răutatea şi cinismul tinerilor. remarcabil rolul smarandei pasnicu, ce s-a distins clar şi cu multă naturaleţe în jocul mai puţin reuşit al celorlalţi. de asemenea, scenografia lui toma costin aminteşte de garsonierele comuniste.

şantaj - foto de aici

felicitări tuturor, am privit cu plăcere toate spectacolele şi să dea domnul ca toţi aceşti tineri să-şi găsească joburi şi să-şi înceapă o carieră. gala continuă şi săptămâna asta. programul e aici.

trei chestii despre-un roman înălţător

1. chiar nu m-aşteptam să găsesc un roman atât de bun, croşetat exemplar pe tema pâlcului de soldaţi care salvează o civilizaţie şi de care mai apoi nu mai vorbeşte nimeni.

2. structura cărţii este perfectă, în trei părţi şi două planuri temporale. punctul nodal este delimitat clar de timpul prezent care-aduce tensiune. cartea curge firesc, închierea e - la fel de firesc - apoteotică.

3. contextul războiului civil care m-a descurajat la-nceput e doar un pre-text.

voinţa e salvatoare şi deseori anonimă şi, dacă se agaţă de memorie - prin artă - o poate salva de la moarte.

a, toate personajele cărţii sunte reale. chiar şi roberto bolaño.

s-a uitat la lumina semaforului şi a spus:

- de mulţi ani n-am mai îmbrăţişat pe nimeni. 

am auzit zgomotul bastonului căzând pe trotuar, i-am simţit braţele enorme, care mă zdrobeau, în timp ce ale mele abia puteau să-l cuprindă, m-am simţit foarte mic şi fragil, am simţit miros de medicamente, de ani întregi de stat în casă, de legume fierte şi mai ales de bătrân, şi-am ştiut că acesta e mirosul nefericit al eroilor. (p.179)

soldatul se uită la el, sáncez mazas îi întoarce privirea, dar ochii lui slăbiţi nu înţeleg ceea ce văd: sub părul ud, sub fruntea înaltă şi sprâncenele pline de picături, privirea soldatului nu exprimă milă, nici ură, nici măcar dispreţ, ci un soi de veselie secretă şi insondabilă, ceva ce se apropie de cruzime şi este mai prejos de raţiune, dar nu e nici instinct, ceva ce trăieşte în privirea asta cu aceeaşi încăpăţânare oarbăcu care sângele curge în vine, pământul rămâne pe orbită şi toate fiinţele se încăpăţânează să rămână ceea ce sunt, ceva ce n-are nevoi de cuvinte, exact ca apa care ocroteşte pietrele, căci cuvintele sunt făcute doar pentru a se rosti pe ele însele, pentru a se spune ce e de spus, adică totul, minus ceea ce ne guvernează, ne face să trăim sau are de-a face cu noi, cu ceea ce suntemm sau cu acest soldat anonim şi învins, care îl priveşte pe bărbatul făcut una cu pământul şi cu apa cafenie din groapă... (p.89)

javier cercas, soldaţii de la salamina (soldados de salamina), editura humanitas, 2001, traducerea (exemplară!) de cornelia rădulescu, 184 de pagini

coperta de ioana dragomirescu mardare

ecranizarea - imdb
şi-un paso doble - suspine din spania - al soldatului din film: