5 euro pentru filb

probabil că știți despre FILB - festivalul internațional de literatură bucurești. 

ei bine, pentru plata biletelor de avion ale invitaților scriitori de anul acesta (ediția a șasea), este nevoie de bani. pentru aceasta, vasile ernu, unul dintre organizatori, s-a înscris la swimathon bucurești, o campanie de strângere de fonduri organizată de fundația comunitară bucurești. cu alte cuvinte, el va înota la bazinul olimpic lia manoliu, pe 6 iulie.

așadar, prietenii festivalului, sunt rugați, dacă vor și dacă pot, să doneze 5 euro pentru filb 6 (25 de lei), aici. dacă se vor strânge 500 de persoane care să doneze măcar 5 euro, vom avea invitați mișto pe care să-i vedem în românia.

e vorba despre 4-6 decembrie 2013. clubul țăranului. au confirmat kei miller, poet şi prozator jamaican stabilit în marea britanie, profesor de creative writing la universitatea din glasgow, sarah dunant (marea britanie), ale cărei cărţi au fost traduse în limba română la humanitas fiction, şi zeruya shalev (israel), cu un volum tradus la humanitas fiction şi trei romane la polirom.

io mă bag.

la rugăciune, în moscheea hunchiar

aseară am avut ocazia, graţie unui amic musulman, student la ankara, să particip pentru prima oară la rugăciunea de seară (صلاة المغرب‎ şalāt al-maġrib) a unor credincioşi musulmani, la moscheea hunchiar din constanţa.

deşi sunt constănţean, crescut într-un oraş plin de moschei, este abia a doua moschee în care intru: cea dintâi a fost cam cu vreo 10 ani în urmă, şi nu în constanţa, ci în mangalia, ca turist. pentru că era esmahan sultan, cel mai vechi lăcaş de cult musulman din românia, din 1575.

cea din seara aceasta a fost ridicată de otomani, în 1868, în timpul sultanului abdul aziz, cu materiale provenind din ruinele cetăţii tomis. este o moschee frumoasă, construită în stil arhitectonic maur, cu un minaret de 24 m, şi cu interiorul decorat cu ornamente orientale.

cum am spus, aceasta a fost prima mea participare la rugăciune. nu înainte de a-mi rememora, cu ajutorul celui ce m-a invitat, câteva din cunoştinţele acumulate din lectura coranului şi a câtorva cărţi.

evident că nici un film, nici un reportaj nu se compară cu experienţa manifestării unei credinţe, căreia-i poţi simţi sunetul, mirosul, imaginea, răsuflarea. să aud nemijlocit mărturisirea de credinţă (şahādah) - lā ʾilāha ʾillā l-Lāh (nu e divinitate în afara singurului Allah) şi muhammadun rasūlu l-Lāh (Mohamed e trimisul Său) din gura celor de lângă tine - nu m-a lăsat deloc indiferent.

moscheea hunchiar, interior

credincioşii aşezaţi într-un rând şi urmând indicaţiile rostite răspicat şi cântate în arabă de imām, din nişa (محراب‎ miḥrāb) ce arată direcţia spre Mecca (quibla); cele câteva mişcări (ركعات rakaʿāt) de rugăciune: intenţia, cuvintele de sacralizare, recitarea fātihei (primul capitol din coran), înclinarea trupului, ridicarea, cele două prosternări complete, recitarea mărturisirii de credinţă; salutul de împăcare al fiecăruia cu fiecare; dar şi rugăciunea facultativă, individuală - toate acestea mi-au atras luarea aminte, trezindu-mă brusc cu gândul că şi Dumnezeul meu bate în acelaşi tip de inimă.

am fost prezentat imām-ului şi m-a mirat deschiderea neaşteptată.

doar eu m-am simţit încurcat, plin de ruşine, de parcă spionasem intimităţile unor necunoscuţi. ca dup-aceea, gândindu-mă mai pe îndelete, să-mi dau seama că m-am îmbogăţit cu - încă - o experienţă profund umană. 

moscheea hunchiar din constanţa

am mai aflat că musulmanii români fac parte din mişcarea sunită, că în moschee femeile stau sus, în balcon, pentru a nu-i tulbura pe bărbaţii de jos, că există aceeaşi libertate a conştiinţei individuale, ca şi la noi. şi că sanctuarul de la Mecca are în colţ piatra neagră (الحجر الأسود al-Ḥajar al-Aswad), câteva pietre strânse într-un brâu de argint. legenda spune că ea a căzut din rai pentru a le arăta, lui adam şi evei, un loc de construire a unui altar. după ce piatra a fost pierdută în vremea lui noe, abraham a găsit-o şi ia arătat fiului său ismael să construiască noul altar, Kaaba.

mai învăţăm ceva de la moarte?

cine mă cunoaște cât de cât știe că sunt o fire optimistă, cu zâmbetul pe buze.

că nu sunt o ființă morbidă, deși am apucat să merg la mai multe înmormântări decât la nunți.

însă scriu aici despre moarte pentru că de ceva vreme locuiesc în vecinătatea suferinței și a iminenței morții. 

şi pentru că simt înstrăinarea oamenilor din jurul meu, faţă de moarte. faţă de moartea proprie, dar mai ales faţă de moartea celorlalţi. 

înainte, în comunitate, mortul era petrecut la groapă cu reculegere de întreaga comunitate. era apreciat sau dispreţuit, după cum îi fusese viaţa. era un eveniment cosmic, firesc, de transformare nu doar materială - a corpului în pământ - dar şi spirituală - a sufletului în alte lumi. chipul galben al celui mort era descoperit, pentru a fi luminat de soare şi cer în ultima călătorie. (vintilă mihăilescu povestea despre stupoarea antropologilor străini în faţa obiceiului românesc de a nu pune capacul cât mai repede deasupra.)

înainte, moartea era folosită şi ca spectacol şi artă. tragediile antice mizau pe mila și durerea pricinuite de moartea personajelor principale. epopeile eroice glorificau în primul rând sacrificiul oamenilor pentru idei sau pasiuni. 

acum, nimic din toate acestea. 

acum, în limbajul lui baudrillard, moartea a devenit simulare.

sfârtecările din filmele americane nu ne mai spun nimic. ele sunt totdeauna secundare, totdeauna butaforie. puţine din personajele principale mai mor, finalul va fi întodeauna happy. moartea e ceva urât, undeva în fundal.
la televizor, accidentele sau crimele de telejurnal sunt blurate şi înlocuite cu cuvinte. doar muzica, de undeva din fundal, mai zguduie puţin momentul. 

în familie, doar babele mai stau la priveghi, cu cel mort. noi vedem doar un sicriu, acoperit repede de o placă din beton. ca totul să se termine cu masa de la restaurant şi cu pachețelul cu lumânare, japoneză și măr. se pot face şi poze, pentru facebook.
de rudele muribunde uităm repede prin centre specializate sau acasă la ele, îngrijite de vreo străină plătită; iar când venim în vizită, ne speriem neştiind ce să facem cu agonia aproapelui. aducem cu noi portocale şi banane.

sinuciderea cuiva ne tulbură, fireşte, şi ne spunem că nu îl cunoscusem deloc aşa. a fost, fireşte, o tulburare nefericită de moment. și gata. uităm.

şi ne întoarcem degrabă la viaţa noastră obişnuită, sigură şi curată, recent-postmodernă și corectă politic, cu care ne-am învăţat ca peştele cu apa!

nu învăţăm aproape nimic: că moartea poate fi un final, dar poate fi şi un început! un început pentru noi, cei în viaţă, întru schimbarea, chiar şi puţin, a vieţii proprii.

mă gândesc la bunicii şi străbunicii mei trecuți prin războaie, ostași cu camarazi secerați de moarte, sau la văduvele și la mamele rămase fără feciori. cum au luat ei viața de la capăt, cu şi mai mult elan - pentru că priviseră în ochi moartea cu lucirile ei de explozii. şi erau destul de înţelepţi să înveţe din asta.

iar noi - eu - am devenit atât de proști!
nu învățăm din moartea altora. de fapt, pe noi nu ne vedem niciodată morți. moartea e doar o noţiune ce se va petrece cu siguranţă cândva, fulgerător, pe la vreo 90 de ani, în somn, în braţele unei persoane iubite şi tinere. 

nu ne-ngrijorăm că timpul vieții noastre e într-o neoprită numărătoare inversă,
că poate nu mai avem timp să le declarăm părinților cât de mult îi iubim,
că poate nu mai avem timp să punem o vorbă bună aproapelui nostru,
că poate nu mai avem timp să ne-ncercăm norocul cu cineva de care ne-ndrăgostim şi n-avem curaj să-i zicem,
că poate nu mai avem timp să creștem un copil,
că poate nu mai avem timp să începem sau să ne terminăm proiectul vieții,
că poate nu mai avem timp să vizităm parisul,
că poate nu mai avem timp să citim în căutarea timpului pierdut.

că cei duşi mai supravieţuiesc doar prin noi şi prin faptele pe care le lasă în urmă, că mai avem timp să devenim nemuritori prin alţii şi prin roadele faptelor noastre.

iar moartea, pentru mine, e oarecum şi literară. nu pot să uit scena suferinței fratelui lui levin din anna karenina care m-a impresionat la fiecare recitire - poate și pentru că mi-am pierdut și eu fratele. nu pot să uit urletul disperat al lui ivan ilici. și încă, povestirea lui cehov, care mă face să regret fiecare clipă pe care uit s-o petrec cu o persoană dragă. în care povestire, un țăran își duce în căruță nevasta muribundă și se gândește să-și ceară iertare de la viața aspră pe care a avut-o cu dânsa. și-i spune acum, pe drum, singurele lui vorbe de mângâiere. dar nevasta i-a murit iar cuvintele au fost prea târzii.

prin barcelona (2). cu gaudí și picasso

un turn din sagrada família și casa gaudí din parcul güell - schițe proprii © dragoș c butuzea

antoni gaudí

gaudí este arhitectul de geniu al barcelonei, creatorul câtorva clădiri de referință, dar și al parcului güell și mai ales al catedralei-simbol a barcelonei, sagrada família.

în stilul său ondulat, parcul e plin de vegetație mediteraneană, combinate cu construcții din piatră, ceramică sau sticlă, stalactite sau stalagmite, coloane sau alei.

mi-a plăcut cel mai mult casa lui gaudí, roz, încadrată perfect în peisaj. nu m-am abținut să o desenez, de pe banca din față. nu pot spune prea multe - nici cuvintele, nici chiar imaginile nu pot reda frumusețea de pe colina el carmel.

intrarea în parcul güell

trencadis - mozaic din cioburi sparte de faianță - de pe speteaza băncilor circulare

sagrada família

picasso

muzeul picasso este de fapt un palat din orașul gotic care mi-a plăcut atât de mult. am dat peste el întâmplător, plimbându-mă pe străduțele încântătoare.

am găsit aici mai mult operele de început ale pictorului, din perioada academică, „clasică“, cu peisaje și tablouri de gen. apoi din perioada de după călătoria la paris, unde se văd influențele impresionist-moderniste (începuse chiar un tablou pointilist!). intrarea în muzeu, 11 euro.

cel mai mult mi-au plăcut picturile de pe vasele de porțelan, cu pești, bufnițe, porumbei sau ființe mitologice.

apoi m-au distrat enorm jocurile de abstractizare ale tabloului lui velasquez, las meninas. nu m-am putut abține să nu desenez câteva în moleskine - modul meu personal de a nu uita cele vizitate.   

schițe după primele încercări cubiste ale lui picasso © dragoș c butuzea

 încercări cubiste după las meninas © dragoș c butuzea

 iată un exemplu de joacă cubistă:

las meninas de velasquez (wikipaintings)

las meninas de picasso (wikipaintings)

știință și caritate - prima mare lucrare academică de picasso (wikipaintings)

prin barcelona (1). cu „marina“ lui carlos ruiz zafón

„marina“

fidel ideii de a vizita un oraș sub ghidajul unui scriitor, l-am ales pe carlos ruiz zafón să-mi fie ghid prin barcelona. i-am citit entuziasmat umbra vântului - despre care am scris aici -, acum 8 ani, pe care-am recomandat-o și împrumutat-o tuturor. așa încât m-am apucat și marina (mai subțirică) pe care-am luat-o subraț prin orașul catalan.

povestea începe cu un tânăr licean, aflat la un internat, căruia-i place să hoinărească prin cartierul sarrià, unul dintre cartierele de nord-vest ale barcelonei, înspre muntele tibidabo. aici, e atras de o casă de unde, urmărind o pisică, pe numele ei kafka (așa cum va afla mai târziu), va pătrunde în secretele unei familii.

o va găsi aici pe marina, o tânără ce locuiește aici cu tatăl ei, un pictor ratat. fata, dornică de aventură, îl duce pe eroul nostru, oscar draí, într-un cimitir vechi, cimitirul sarrià.

am căutat destul de mult cimitirul, ascuns printre case, și zidit cu pereți înalți. l-am găsit până la urmă, însă era din păcate deja închis. i-am putut fotografia doar aleile înguste de acces și câteva vecinătăți.

 

aici, în acest cimitir, tinerii oscar și marina o urmăresc pe o femeie în negru, mascată. apoi ajung în piața sarrià:

urmărirea continuă, și iată aventura vieții lor. prilej cu care - veți ghici - oscar și marina au o poveste de dragoste, prima din viața lor.

secrete din trecut, monștri, cyborgi, nemuritori, răzbunări crunte formează țesătura romanului, în care cei doi nu mai sunt doar spectatori, ci devin chiar actori principali. 

am mai descoperit și alte locuri, de pildă teatrul liceu de pe ramblas:

dar mai ales cartierul gotic, datorită căruia m-am îndrăgostit iremediabil de barcelona, mai abitir decât parisul. 

desigur că mai aveam locuri de văzut, dar trebuia să mai văd picasso, gaudí, tibidabo, montjuic. despre care voi vorbi în posturi viitoare. 

cât despre roman, nu pot spune că mi-a displăcut, deși finalul mi s-a părut ușor neverosimil, ca dintr-un film american. deși nu are happy end. în fine, poate mi s-a părut astfel și pentru că l-am citit pe bucățele, cu ochii-n primprejur. și poate pentru că l-am comparat cu umbra vântului, scris imediat după marina.

seri bucureștene cu scriitori străini

ich mit dem deutschen schriftsteller saša stanišić

am ocolit anul ăsta bookfestul.

în schimb, am ales câteva lansări și lecturi publice ale câtorva scriitori de limbă franceză și germană ce-au vizitat bucureștiul. am mers să-i ascult citind în limba originală din cărțile lor, apoi să-i ascult povestind despre cărți, despre ei și despre literatură, în general.

joël dicker

scriitor elvețian, autor al romanului adevărul despre cazul harry quebert (despre care am scris aici). romanul a câștigat premiul pentru roman al academiei franceze și premiul goncourt al liceenilor - și este prima traducere într-o limbă străină. un eveniment pentru piața editorială românească, dar neîndejuns promovat de editura trei - astfel încât, dacă nu aflam de la traducătoarea romanului, ana antonescu, scăpam evenimentul. la cărturești.

am descoperit un autor tânăr, de aproape 28 de ani, chipeș, neinhibat, vorbind cu ușurință despre experiența lui de scriitor. a scris 5 romane refuzate de editori, până să publice acest roman cu care a dat lovitura.

jérôme ferrari 

scriitor premiat cu cel mai prestigios premiu din franța, premiul goncourt, în 2012, pentru romanul predica despre căderea romei. la librăria franceză kyralina, l-am ascultat pe scriitor vorbind - între două tinere frumoase graseind franțuyește - despre legătura lui cu filozofia (este profesor de filozofie, iar în roman există referințe la sfântul augustin și leibniz), cu corsica și cu literatura în general. un om cam trist - ca filozofia -, ca și romanul. 

mi-a făcut plăcere să fiu singurul cititor român care i-a pus o întrebare, „salvând“ astfel onoarea „tăcută“ a publicului. ceea ce mi-a adus o dedicație personalizată. 

autorii de limbă germană

vineri seară, headsome communication și câteva institute culturale au adus opt scriitori de limbă germană, la humanitas cișmigiu: 

- saša stanišić (cum repară soldatul gramofonul, polirom, 2007 - despre care am scris aici)

- cătălin dorian florescu (jacob se hotărăște să iubească, polirom, 2012 - am scris aici) 

- katharina hacker (suflete pustii, rao, 2011), 

- jan koneffke (cele şapte vieţi ale lui felix k, humanitas, 2007)

- christian haller (muzica înghițită, polirom, 2004)

- joseph winkler

- jolanda piniel

mi-a plăcut s-ascult fragmentele în germană, citite de fiecare. mai ales că patru dintre scriitori aveau personaje din românia (jan koneffke a vorbit chiar în românește, fiind căsătorit cu o româncă). mi-au mai plăcut, de asemenea, moderatorii, ce n-au căutat să iasă ei ei în evidență și să vorbească mai mult decât scriitorii. doar translatoarele mi s-au părut depășite uneori, de situație. 

la final, am fost luat prin surprindere și emoționat de cătălin dorian florescu care mi-a dăruit maseurul orb, într-un soi de „ceremonie“: ca de la scriitorul „ideal“, la cititorul „ideal“. 

în plus, foarte bucuros să-l cunosc în carne și oase și să vorbesc vreo 5 minute cu saša stanišić, cu care corespondez de vreo 6 ani. onorat că prima mea fotografie împreună cu un scriitor a fost cu el.

unde fugim din românia?

am vorbit ieri cu un prieten. spunea şi el că s-a săturat. că ar pleca. l-am întrebat: "unde?" a trebuit să admită că nu ştie exact "unde".

în realitate fuga asta nu presupune că ştim noi locul, tara, poporul ăla minunat spre care tindem. în fapt, fugim pentru a fugi. fuga în sine devine un soi de împlinire, de sens. ne vom amăgi că am reuşit. că am fugit! vom fi foarte dispuşi să nu vedem mizeriile de acolo, din ţara în care am fugit, pentru că vom avea nevoie să ne justificăm, la nesfârşit, fuga. ne vom strădui să vedem doar ceea ce merge bine acolo. şi vom vedea. 

ne va reuşi. ne va reuşi ceea ce aici nu ne iese. practic, fugim de incapacitatea noastră, ba chiar de indisponibilitatea noastră cronică de a mai vedea dacă şi aici (mai) e ceva de plăcut. 

în schimb, vom fi mai îngăduitori faţă de aberaţiile ţării de adopţie, pentru că este insuportabil să accepţi, de fapt, că tocmai de acele aberaţii (sau de variante ale lor) ai fugit din propria ţară. asa că vom mitiza fuga noastră. o vom umple de sens.

dar undeva, în sinea noastră, vom şti mereu că a fost doar o fugă. poate că, într-adevăr, uneori asta chiar este singura soluţie. ultima. 

să fim oneşti, însă: cînd ne privim în oglindă, chiar putem spune că le-am epuizat pe toate celelalte?

aserţiune de silviu dancu

lire, proust

vin scriitorii nemți și francezi!

la bookfest, este organizată acțiunea „trei țări – aceeaşi limbă“ -  adică cea germană. de miercuri până duminică, la târg, se vor discuta despre aparițiile editoriale din germania, austria și elveția.

la standul comun vor fi prezenţi autori din toate cele 3 ţări, iar vineri seară aceştia vor citi şi discuta cu publicul la librăria humanitas cişmigiu.

sâmbătă seară, la club control, vor cânta muzicieni din viena și berlin - textor și mieze medusa
& tenderboy.

unde aș vrea s-ajung?

• miercuri, la ora 19:00, dianei 4, lectură a laureatului goncourt 2012, jérôme ferrari, din romanul premiat, predică despre căderea romei, pandora m, 2013

• vineri, la ora 19:00, librăria humanitas cişmigiu -  9 autori de limbă germană vor susține un maraton de lectură, alături de moderatorii rodica binder şi horaţiu decuble. nu știu dacă vor fi respectate temele de discuție, dar voi fi bucuros să-i văd de-aproape pe uwe tellkamp (turnul, curtea veche, 2013), katharina hacker (suflete pustii, rao, 2011), cătălin dorian florescu (jacob se hotărăște să iubească, polirom, 2012), jan koneffke (o iubire la tibru, humanitas, 2007), christian haller (muzica înghițită, polirom, 2004), julya rabinowich, joseph winkler, jolanda piniel, saša stanišić (cum repară soldatul gramofonul, polirom, 2007).

 

„ofertă irezistibilă“ de giuseppe tornatore

geoffrey rush joacă rolul unui licitator de artă. prin câteva escrocherii, dar și prin talent, el reușește să colecționeze tablouri originale și extrem de valoroase cu femei. până când întâlnește o femeie adevărată. și oricât etern feminin e surprins în tablourile sale, carnea tânără provoacă mai mult.

dincolo de jocul psihologic al poveștii, există jocul imaginii cu care tornatore se descurcă magistral. este un duel al văzutului și nevăzutului, al ascunsului și neascunsului, al originalului și falsului deopotrivă. pe fundalul unui conac vechi, regizorul se folosește din plin de decorul somptuos și de simboluri pentru a-i înscena personajului principal, dar și nouă, un Spectacol.  

filmul nu-i o capodoperă, dar te încântă ca un tablou frumos, care prindebrusc glas. glasul lui ennio morricone, firește.

imdb
trailer

„adevărul despre harry quebert“ de joël dicker

joël dicker
adevărul despre cazul harry quebert
 (la vérité sur l'affaire harry quebert)
editura trei, bucurești, 2013
 trad. (foarte bună!) de ana antonescu
648 de pagini broșate
 coperta de faber studio

premiile 

cucerirea unui premiu înseamnă foarte mult pentru o carte, nu doar pentru marketing - o diferențiază de celelalte milioane -, ci este și o judecată de valoare. astfel, premiul pentru roman al academiei franceze și premiul goncourt al liceenilor au propulsat romanul scriitorului elvețian de 27 de ani joël dicker pe culmile succesului. (este cazul similar al scriitorului american jonathan littell cu binevoitoarele sau al lui jean baptiste del amo cu o educație libertină).

un roman paradoxal?

paradoxul romanului constă chiar în cele două premii: după premiul academiei, te aștepți să dai de o operă profundă, grea; după goncourt-ul liceenilor, te aștepți să dai peste un roman dinamic, chiar pasionant. și ce găsim?

romanul începe excelent: un tânăr scriitor american de succes, după viața glamouroasă, intră într-o perioadă de blocaj, când e să-și scrie următorul roman. așa că, după o perioadă de disperare, „norocul“ îi aruncă în față acuzația de crimă a mentorului său, harry quebert, asupra fostei sale iubite de 15 ani, nola, ceea ce îl va inspira să scrie romanul elucidării cazului. și romanul continuă excelent. și se sfârșește la fel.

putem găsi asemănări ironice cu lolita lui nabokov: pedofilia, similitudinea numelor nola / lola, harry quebert / humbert quilty, privirea ironică asupra orășelelor americane. putem găsi asemănări cu romanul lui stieg larsson - prin întorsăturile de situație sau cu maleficul infantil din thrillerele americane exorcistul sau primal fear. dar am strica romanul. pentru că, așa cum e el, e un roman acaparant, pe care nu-l lași din mână, cu toate cele peste 600 de pagini.

izbutința autorului - după părerea mea - este strunirea perfectă a formei. împrumutând elemente din romanul polițist, thriller, roman american, postmodernism, realizează un roman original, care se susține. instrumentele pe care joël dicker le folosește îl duc la un roman care te face să te lingi pe degete și să nu-l mai lași din mână. acțiuni petrecute la distanțe de 30 de ani, întoarceri bruște în timp, scrisori, fragmente de romane, mise en abyme-uri, motto-uri cu tehnici de scriere, repetiții voite - romanul ar putea fi un manual de scriere a unui roman de succes.  

am citit destule reproșuri vizavi de carte, mai ales de la cei care se așteptau la un roman „clasic“; eu însumi am întâlnit câteva potriviri neverosimile. însă, în condițiile în care acest roman este scris excelent, când te ține cu sufletul la gură, și denotă inteligență - nu ai ce să-i reproșezi. ci doar să te bucuri de el și să te ții de aripile lui. iar la sfârșit, când aterizezi, n-ai decât să te reapuci de swann.

rolul scriitorului

și, în plus, mi-a plăcut însuși rolul asumat de scriitor - și acest roman captivant e o dovadă - așa cum l-a declarat într-un interviu la hotnews, cu prilejul lansării din bucurești: dincolo de acela de a spune povești, acela ca, în condițiile existenței unei crize a cărții, să confirme rolul prioritar al ei în societate. aceasta ar trebui să fie ambiția unui scriitor. 

iată ce mai răspunde românilor interesați, autorul: 

totdeauna am dorit sa fiu scriitor si totdeauna am vrut să scriu și să inventez povești. am început prin a crea un ziar despre animale, apoi am scris proză scurtă, după aceea am participat la mai multe concursuri literare. acolo puteam să mă confrunt cu oameni care îmi puteau spune dacă scriu bine sau nu. 

la 20 de ani am început să scriu roman, primele romane au fost refuzate, până ce s-a gasit un editor încântat de ceea ce scriu. este dificil să dai sfaturi, fiecare are propria manieră de a scrie. ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost să scriu în fiecare zi, să nu mă descurajez, să continui chiar când ceilalți nu erau de partea mea. când actul de a scrie ne aduce nouă ceva important, o satisfacție, înseamnă că suntem pe calea cea bună. inspiraţia vine muncind, e ca orice fel de activitate, ca să o poți face trebuie să te apuci de ea. 

putem să schimbăm atitudinea față de carte. acesta este rolul care revine presei și media. este datoria lor să repornească interesul față de carte. 

interviul hotnews aici.

 ________________________________________________________________________

Les prix

Gagner un prix signifie beaucoup pour un livre, pas que du marketing - il le distingue des autres millions - mais c'est aussi un jugement de valeur. Ainsi Le Grand Prix du Roman de L'Académie Française et Le Prix Goncourt des Lycéens ont propulsé le jeune écrivain suisse de 27 ans, Joël Dicker, dans les sommets de la réussite. (C'est le cas similaire de l'écrivain américain Jonathan Littell avec Les Bienveillantes ou Jean Baptiste Del Amo avec Une éducation libértine).

Un roman paradoxal?

Le paradoxe du ce roman ce trouve dans les deux prix: le Prix de L'Académie Française te fait penser à une œuvre profonde, dure; au contraire, Le Goncourt des Lycéens te fait penser à un roman dynamique, passionnant. Et que trouvons-nous?

Le roman commence excellent: un jeune écrivain américain couronné de succès, après la vie glamoureuse, passe par une période de blocage, vis-à-vis de son prochain roman. Après une période de désespoir, la «chance» lui lance l'idée: Le cadavre de l’adolescente Nola, de 15 ans, qui a disparu sans laisser des traces trente-trois ans plus tôt est découverte. Le mentor du jeune écrivain, Harry Quebert, est suspecté et arrêté, dans une dégringolade médiatique. La jeune fille était sa maîtresse. Et l'élucidation de l'affaire va inspirer Marcus Goldman à écrire le grand roman. Le chef-d'œuvre. Le roman continue excellent. Et il se termine dans la même manière. 

On retrouve des ressemblances ironiques avec Lolita de Nabokov: la pédophilie, la similitude des noms Nola / Lola, Harry Quebert / Humbert Quilty, le regard persiflant sur les villes américaines. On retrouve des ressemblances avec le roman de Stieg Larsson - les rebondissements -, et avec l'esprit diaboliques des thrillers américains L'Exorciste ou Primal Fear. Mais le roman ne vit pas  par ces ressemblences. Parce qu'il est un roman captivant qu’on ne peut pas laisser, bien qu'il a plus de 600 pages.

La réusitte de l'auteur - à mon avis - est la maîtrise parfaite de la forme. Les éléments sont empruntés du roman policier, du thriller, du roman americain, du roman postmodern et l'auteur effectue un roman original, qui se tient debout. Les instruments de Joël Dicker conduisent à un roman à s'en lêcher les doigts et tres captivant. Des actions qui se produisent à distances de 30 ans, des sauts temporels, des lettres, des fragments de romans, des mises en abyme, des mottos qui décrivent les techniques d'écriture, des répétitions délibérées - le roman entier pourrait être un manuel: "comment écrire un roman de succès".

J'ai lu suffisamment des reproches concernant ce livre, en particulier de ceux qui s'attendaient à un roman «classique»: j'ai moi-même rencontré quelques matchs improbables. Mais étant donné que ce roman est excellent écrit, quand il coupe le souffle, quand il montre de l'intelligence - on n'a rien à lui reprocher. Il faut qu'on en profite et vole avec ses ailes. Et enfin, quand on atterrit, il suffit d'on recommence Swann.

Le rôle de l'écrivain

En plus, ce qui m'a beaucoup plu c'est le rôle assumé par l'auteur lui-même - et ce roman captivant est la preuve - comme l'a déclaré dans une interview à Bucarest: au-delà de raconter des histoires, le role est, dans la crise de livre, de confirmer le rôle prioritaire de livre dans la société - voilà l'ambition d'un écrivain.

L'interview en Roumanie de l'auteur ici.

cum citim? la clubul de carte

ediția de săptămâna asta a clubului de carte nemira a avut ca subiect romanul s.f. jocul lui ender de orson scott card. am descoprerit, ca de obicei, fani - mai ales pe cei ce-l citiseră recent - ce reținuseră amănunte fără nici o însemnătate - după părerea mea - în economia romanului, amănunte redate de autor doar să alcătuiască o imagine mai coerentă a lumii descrise.

în ce măsură folosește cititorului reținerea acestor amănunte? iar întrebarea care mi se pare importantă: nu cumva astfel de amănunte te fac să pierzi ideea de ansamblu - dacă există una?

și așa am ajuns la mai multele moduri în care unii citesc cărțile:

- cititorii călători. ei vor să intre în lumi noi, unde să scape de lumea banală în care trăiesc aievea. se folosesc de amănunte topografice ca să se simtă mai bine în lumea în care caută să intre. tot aici intră cititorii aventuroși - cei care caută distracție, căutând cu orice preț suspans, dinamism, aventură, sărind de câte ori pot peste zonele plicticoase.

- cititorii filozofi. ei vor să găsească în respectiva carte o interpretare (dacă se poate nouă) a lumii, prin ochii acelui scriitor. de multe ori fac notițe, intrând în polemici cu ideile cărții.

- cititorii scriitori (chiar dacă unii ratați, și aici intră și criticii). ei caută eșafodajul romanului, felul cum e scris, caută cu obsesie tehnicile literare și coerența cu ceea ce au învățat ei despre literatură. caută noduri în papură și deloc să se bucure de roman. se aseamănă cu cititorii filozofi prin polemici, însă mai mult cu autorul, decât cu opera.

nu știu dac-or exista și alte categorii, sau dacă se mai poate citi o carte și altfel. cert este că, la cenaclu, am întâlnit predominant cititori călători. și mi-a plăcut să le ascult poveștile, din perspectiva mea de cititor mai filozof și deloc scriitor.

voi de care cititori sunteți?

„zece negri mititei“ de agatha christie

agatha christie
 zece negri mititei
 (and then there were none)
editura rao, buc, 2011
traducere de alina toderică
250 pagini broșate
 coperta neprecizată

titlul și coperta 

avatarurile titlului acestui roman sunt foarte amuzante. ten little niggers (zece negri mititei), cum se numea în original, după poezioara din motto, devine la americani ten little indians (zece indieni mititei), ca după corectudinea politică a ultimilor ani să devină and then there were none (și n-a rămas nici unul).

tot în spirit amuzant, mențiunea copertei editurii rao „poirot“ e mincinoasă, micuțul detectiv belgian neapărând nici o clipă prin paginile cărții.

subiectul

după mine, romanul ăsta este unul dintre cele mai bune povești polițiste - mai precis povești cu enigme și mister - alături de crimele din rue morgue a lui poe, misterul camerei galbene de leroux (și acolo se întâmplă o crimă într-o cameră ermetic închisă) și sora cea mică de chandler.

10 oameni sunt izolați pe o insulă și încep să moară, unul câte unul. n-ar fi nimic deosebit, însă toți cei 10 sunt vinovați de o moarte pe care au influențat-o, într-o msură sau alta. adică, se face dreptate, după un criteriu care exclude sistemul juridic, după „judecata“ criminalului.

mi se pare o temă de discutat - în ce măsură „ținem“ cu criminalul care îi omoară și în ce măsură ținem cu „victimele“, și ele criminale la un moment dat. mai ales că ele suferă, într-un mod sau altul, după gradul de vină în moartea aproapelui. 

agatha christie, femeia asta vrăjitoare știe să gesioneze al dracului suspansul. mai strecoară o propoziție psihologică, mai un gând intim, mai o ironie. și evident, lămurește totul la sfârșit. dar în așa fel încât, chiar dacă ai văzut multele ecranizări, tot nu te poți abține din citit. 

ce-ai face dacă te-ai găsi izolat pe o insulă? 

cât de disperat ai fi dacă ai fi sub semnul amenințării morții?

cât din animalitate ai lăsa să se vadă, dincolo de pojghița umanității amenințate?

cum te-ai gândi la cea mai urâtă faptă pe care ai făcut-o în viață?

cum te-ai raporta la ceilalți, când știi că cel care vrea să te omoare e printre ei?

nu te-aștepți ca într-un roman polițist să-ți pună probleme. îndeobște ele sunt destinate distracției. reușita însă a agathei constă în aceste probleme. care mie mi-au apărut. și poate vor fi fiind și altele. pe care le vor descoperi alții. 

romanul se găsește la liber, pe net, aici.

„incredibila și trista poveste a candidei eréndira și a bunicii sale fără suflet“ de gabriel garcía márquez

gabriel garcía márquez 
incredibila și trista poveste a 
candidei eréndira și 
a bunicii sale fără suflet
 (la increíble y triste historia
 de la cándida eréndira 
y su abuela desalmada)
 editura rao, buc., 2002
 trad. tudora șandru mehedinți
 123 pagini legate
 coperta de done stan

mai întâi că este o culegere de povestiri (după unii, cea mai bună). a fost tradusă la noi de demult, ba chiar are o ediție uriașă, ilustrată, de care amintește și mircea cărtărescu în rem.

per ansamblu, pentru două povestiri, îl voi include pe marquez în topul meu de autori de povestiri, după cehov, cortázar, borges și cele două povestiri sunt: un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe (publicată chiar înainte de veacul de singurătate, la 39 de ani) și înecatul cel mai mai frumos de pe lume.

un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe

... Era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi și care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă-l împiedicau aripile sale uriașe. (p.7)

aterizase în curtea lui pelayo, după trei zile de ploaie.și-atunci începe totul. de fapt, îngerul nu începe nimic, ci oamenii. el stă unde e așezat, în fundul unei grădini, într-un coteț cu găini. oamenii, în schimb, încep să se-nvârtă. popii-l caută de buric, sau dacă știe latină. ologii-l caută să se vindece. dar minunile sunt „inverse“:

puținele minuni puse pe seama îngerului dezvăluiau o oarecare tulburare a minții (cui?), cum a fost minunea cu orbul care nu-și căpătă vederea, dar căruia îi ieșiră trei dinți noi, și cea cu damblagiul care n-a putut merge, dar a fost gata să câștige la loterie, și cea cu leprosul căruia îi crescură fire de floarea-soarelui pe răni. (p.11)

singurul beneficiu este al familiei lui pelayo, care în urma vânzării biletelor către curioșii ce veneau să vadă îngerul, devine bogată.

mi se pare ceva tragic: îngerul ajunge obiect de bâlci, oamenii nu se aleg cu nimic. nici măcar cu răbdarea - singura virtute supranaturală. și ceva nedumerit: este absurdă căderea îngerului printre acei oameni? până și minunile devin absurde? de ce m-apucă mila pentru îngerul ăsta bătrân?

înecatul cel mai mai frumos de pe lume

cum naiba să scrii o povestire despre un înecat (oricât ar fi el de frumos), care mai e și uriaș pe deasupra? dar poate tocmai de-aia. dar când scrii bine despre personaje colective de oameni, poți și despre un înecat.

era mult mai mare decât oricare om, căci abia încăpea în casă, dar au crezut că însușirea de a crește și după moarte era poate în firea numitor înecați. (p.37)

și femeile, când să pregătească mortul pentru îngropare, îi descoperă mărimea aceea. tare frumoasă.

Rătăceau pierdute prin acele labirinturi închipuite, când, cea mai bătrână dintre ele, fiind cea mai vârstnică, privise înecatul mai curând cu milă decât cu patimă, suspină:

- După chip, pare să îl cheme Esteban. (p.39)

și iată că înecatul, primind numele, devine personaj. iar femeile încep să-i inventeze necazuri provocate de dimensiunile urieșești, încât mortul chiar le devine apropiat. desigur că izbucnește conflictul: femei-bărbați.

și iac-așa, un mort începe să schimbe întreaga comunitate, transformând-o...

cum? vă las să citiți. 

iar aici, opinia altcuiva căruia i-au plăcut fix aceleași două povestiri. 

twitt-sofia 5

beția e când ațele de marionetă ne sunt tăiate.

„povestea târfelor mele triste“ de gabriel garcía márquez

gabriel garcía márquez 
povestea târfelor mele triste 
(memorias de mis putas tristes)
 editura rao, buc, 2007
 trad. tudora șandru mehedinți 
124 pagini legate 
autorul copertei neprecizat

am găsit-o la un anticariat, nou nouță, la doar 10 lei, am luat-o dintr-o dată. deși nu e o perioadă când aș citi romane despre tristețe, am eu destulă în mine. am citit-o chiar în seara aceea.

(micro)romanul începe bine, încă de la prima propoziție - marquez e un maestru al scrierii:

În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară. (p.13)

apoi găsim povestea bătrânului de 90 de ani: un singuratic, de profesie știrist la ziar, necăsătorit, cu o viață lipsită de evenimente. și mai ales cu o viață lipsită de dragoste. așa că, dintr-o toană, eroul nostru apelează la o matroană de bordel să-i găsească o adolescentă fecioară. și i se găsește o cusătoreasă de 14 ani. care-și întâmpină  „clientul“ dormind. uimit de frumusețea fetei, bătrânul începe s-o admire. și-și găsește dragostea. și se schimbă.

De atunci am avut-o în minte atât de limpede, că făceam cu ea ce pofteam. Îi schimbam culoarea ochilor după starea mea de spirit: de culoarea siropului când râdea, de culoarea focului când o supăram. O îmbrăcam potrivit vârstei și împrejurărilor  ce țineau seama de schimbările mele de dispozoție: neștiutoare îndrîgostită de douăzeci de ani, târfă de salon la patruzeci, regină a Babiloniei la șaptezeci, sfântă la o sută. Cântam duete de dragoste de Puccini, bolerouri de Agustín Lara, tangouri de Carlos Gardel și ne încredințam încă o dată că acel ce nu cântă nu-și poate nici măcar imagina ce înseamnă fericirea de a cânta. (p.69)

acesta e clinciul care m-a făcut să-mi placă cartea: felul în care eroul de nouăzeci de ani, se schimbă. și nu doar el, ci și lumea din jur.
... Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită. (p.74)
Să nu mori fără să vezi cât de minunat e să ți-o tragi din dragoste. (p.109)

nu e nici un realism magic aici. ci o meditație ficțională la posibilitățile vieții, la senectute. frumusețea va salva lumea, spunea idiotul lui dosto. frumusețea unei fecioare salvează o viață searbădă, spune aici gabo.

despre felul cum Teatrul schimbă o viață, la mihail bugakov, aici.

iată trailerul ecranizării:

despre intelectualii noștri de stânga

pe lângă articolele pe care le citesc, de pildă pe criticatac, am intrat cu bucurie în conversații cu oameni deștepți, autodeclarați de stânga, sau cel puțin CONTRA dreptei. 

toate discuțiile sfârșesc în afirmarea unui ANTI-: economie capitalistă, super-îmbogățiți, lipsa statului asistențial, corupție, venalitate etc. dacă însă îi vei întreba cum este posibil să îngrădești lăcomia asta atavică omenească, atât la nivel de individ, cât și de grup (a nu se uita nici crimele fățișe ale societăților comunist-socialiste din secolul trecut, pline de milioane de victime), cum este posibil să împarți dreptatea socială, tac. mai invocă, poate, nostalgic, câteva lucruri bune aduse de comunism (locuințe pentru mase, împărțirea „egală“ a resurselor). și atât. nici un proiect. nici un plan.

mi-e teamă că, în afara unor frustrări personale (despre care nu doresc să vorbesc), ceea ce îi animă nu e decât un anumit spirit contestatar față de „nedreptatea porcilor de capitaliști“. ceea ce îi animă e un soi de „luptă“ pentru idealuri, pentru acel DACĂ. este o plăcere subiectivă, o vitejie pur intelectuală, provocată de contestare. cam ca în cazul mișcării anti-băsescu. este o energie ce-i face să vibreze. din păcate, numai cu gândul. și numai cu vorba. nu și cu fapta.

nu am aflat de mari intelectuali care să fi modificat ei singuri ordinea socială a lumii. marx însuși - evident, nu cel din manifestul partidului comunist - nu a rămas decât un gânditor critic. cei care au luptat pentru „popor“, fie au murit în toiul vreunei lupte (îmi vine în minte che guevara, sau garcia lorca), fie au sfârșit propagandiști credicioși în slujba vreunui regim dictatorial.

îi admir pe stângiști pentru idealurile în care cred. 

admir faptul că „luptă“ contra globalizării postmoderne de astăzi. 

însă mi-aș dori ca eforturile lor să fie îndreptate măcar în vreo operă în care să creadă, fără ipocrizie, cu adevărat. sau către un ajutor concret pentru cei mai puțin norocoși. 

de cele mai multe ori însă, „stângismul“ le este numai în cap. corpul, în schimb, o duce bine, uneori foarte bine, în mult hulita societate capitalistă. 
sursa foto.     

cartea la minut - un scurt top de romane polițiste

cristos a înviat!

eminescu matern

poate că se strâmbă unii la eminescu, dar când poeziile lui îmi provoacă cu mama un duel poetic - ea din memorie, eu din carte - nu am cum să nu-l includ pentru totdeauna în memoria mea afectivă.

cum se violează o operă de kafka?

Opera lui Kafka, de exemplu, a fost suspusă unui adevărat viol în masă de către nu mai puțin de trei armate de interpreți.

1. Cei care-l citesc pe Kafka drept o alegorie socială văd studii de caz ale frustrărilor și absurdității nebunești ale birocrației moderne și ale manifestării ei ultime în spațiul totalitarist. 
2. Cei care-l citesc pe Kafka drept o alegorie psihanalitică văd dezvăluiri disperate ale spaimei în fața tatălui, anxietăți de castrare, sentimentul propriei neputințe, starea sa de sclav al propriilor vise. 
3. Cei care-l citesc pe Kafka drepr o alegorie religioasă arată cum K. din Castelul încearcă să obțină accesul laa ceruri, cum Josef K. din Procesul este judecat de tainica și inexorabila dreptate a lui Dumnezeu...

susan sontag, împotriva interpretării (against interpretation), editura univers, bucureşti, 2000, traducere de mircea ivănescu, pp.18-19