„războiul bătrânilor“ de john scalzi

john scalzi

războiul bătrânilor 

(old man's war)

editura nemira, bucurești, 2015

traducere de marian truță

293 pagini broșate

coperta de marian popa

un roman s.f. ca-n vremurile bune

nu știu cât s-a inspirat john scalzi din romanul lui joe haldeman, războiul etern, un alt military space opera celebru (de pildă, ideea tahionilor sunt regăsiți în ambele volume), însă războiul bătrânilor te ține cu sufletul la gură, mai ales de când afli cum pizda mă-sii se poate transforma un boșorog bășinos într-un soldat-mașină-de-război?

cum anume? prin inginerie genetică, iar scalzi ne și explică, prin cuvintele uni medic care contribuie la așa minune. ba, ca să ne mai culturalizăm într-ale fizicii, scalzi ne mai aduagă și două incursiuni în saltul navelor prin universuri multiple, sau în elemente de dinamică orbitală.

ipoteza este că, după ce oamenii au împânzit universul, căutând să colonizeze alte planete, concurența pentru imobiliare fiind acerbă, tot mai multe rase extraterestre vin cu evacuarea. și aici vine armata eroului nostru, moșul renpscut john perry - să-i apere pe săracii coloniști umani.

avem deci și diferite rase și aici găselnița genială a lui sclazi că nu ni le descrie, ci doar le sugerează, punându-ne imaginația pe baterie: de pildă, cum arăta oare ohu, consu, whaidan, hann'i, gindalani etc.

cert este să avem de toate, gestionate extrem de bine, conform legilor suspansului, ironiei, ceva discuții științifice, strategii militare, ba chiar ceva amor post-mortem. poate uneori ne împiedicăm de ascensiunea prea rapidă a carierei militare a eroului nostru, dar putem spune că și-o ia și el destul de rău. mai avem câteva personaje poate insuficient conturate, acțiunea poate prea rapidă...

nu te plictisești nici o clipă în războiul bătrânilor al lui john scalzi, și desigur că dinamismul și „apropierea“ de acțiune se datorează persoana întâi a povestirii. felicitări și traducătorului marian truță, care a tradus „firesc“ unele slanguri cazone.

coperta ediției originale (2005)

alte opinii blogăristice la fan firescu, golem14 și daniel răzvan.

„cina“ de herman koch

herman koch

 cina

 (het diner)

editura polirom, iași, 2015

traducere de gh. nicolaescu

297 pagini broșate

coperta de carmen parii

o cină cât o viață sau olandezo psycho

- Nu știu. Uneori îmi trec prin cap niște lucruri... Și-atunci nu știu dacă e permis să te gândești la asemenea lucruri. (p.257)

talentul scriitorul olandez este că sub pretextul unei cine de câteva ore, reușește ca pe 300 de pagini să zgârie viața luxoasă și glamoroasă a civilizației vest-europene.

două cupluri iau cina într-un restaurant de lux, gen dorsia. aici, dincolo de felurile hisminplistice de mâncare, tensiuni psihologice zbârnâie în capul tuturor. mai ales în capul povestitorului, paul lohman, care-și scotocește viața aparent fericită, dar care ascunde o carieră ratată, depresie, dar mai ales un fiu minor criminal.

ce faci dacă afli că fi-tu a comis o crimă? dacă ești student la filozofie, ai zice că trebuie să-l trimiți undeva să ispășească. dar dacă ești părinte, îl acoperi și-l ții acasă.

„geniul“ cărții constă în aparenta „normalitate“ a discursului, „firescul“ temelor. dar, dacă te gândești cu atenție, totul este de fapt cu curu-n sus: căsnicia e bazată pe o complicitate născută din comoditatea vieții în doi, crimele se ascund, nevinovații sunt nevinovați și cei vinovați, inocenți; vechile sentimente umane sunt spălate de răceala rațiunii, și de înghețul sentimentelor.

și culmea e că, parcurgând cartea, ești tentat să fii de acord cu „normalitatea“ acestei anormalități, ca-ntr-un articol de ziar (căci autorul scrie rece, „obiectiv“). dar dacă te gândești bine și-ți exciți un pic conștiința, descoperi monstruozitatea „civilizației“.

coperta ediției originale (2009)

cina nu este de fapt o cină, ci un spectacol al dezaxării umane. și excelentă metaforă a lui heman koch acesta.

ps. bucuros că se traduc literaturi „necunoscute“, cum e cea olandeză. e meritul și a lui gheorghe nicolaescu, unul din cei mai prolifici tălmăcitori din olandeză/neerlandeză.

alte impresii despre carte: răzvan van firescu, gabriel, foxy, lorellei, semne bune.
iată și trailerul filmului olandez, imdb:

iluminări

sursa

a 8-a ediție de FILB

a 8-a ediție a festivalului internațional de literatură începe mâine, la ora 19:00, la clubul țăranului.

cu o zi mai puțin, ediția de anul acesta propune în plus un eveniment nou: un „meci de box“ între scriitori - sub titlul de Literary Death: pe scenă 4 autori (tara skurtu, svetlana cârstean, răzvan țupa, mugur grosu) care vor citi din creațiile proprii, pentru fi apoi evaluați de un juriu (bogdan alexandru stănescu, luiza vasiliu, andrei gheorghe).

invitații de anul acesta sunt: gyorgy dragoman (ungaria), dana grigorcea (elveția), ivan repila (spania), burhan sonmez (turcia), adriana bittel, ion iovan, octavian soviany, cosmin perța.

mai multe detalii, pe site-ul festivalului aici.

„filozofia în budoar“ de sade

marchizul de sade

filozofia în budoar

(la philosophie dans le boudoir)

editura de vest, timișoara, 1993

traducere de andrei băleanu

239 pagini broșate

coperta de camil tulcan

 (cu desene de picasso)

o provocare porno sau una filozo'?

scrisă sub forma unor dialoguri (șapte), cartea provoacă prin ideile chiar modern-deșănțate ale personajelor/autorului.

dacă în 120 de zile ale sodomei, sade își face de cap, depășind limitele scabrosului sexual până la absurd; în filozofia în budoar e mai multă „cumințenie“, scenele pornografice respirând cu inserții filozofice.

pornaventurile

îi avem o femeie matură destrăbălată - doamna de saint-ange - și pe fratele ei, cavalerul. incestuoși și educați la școala libertinajului, îl acceptă și pe poponarul dolmancé, un socrate al libertinajului. și toți trei se angajează să o „educe“ pe virgina eugénie, care se lasă în voia lor. la un moment dat, li se alătură un grădinar pulos, augustin.

toate îmbârligăturile a 5 corpuri pe care le putem imagina, toate perversiunile și căpăcelile de găuri la care ne putem gândi - ordonate și executate cu sfințenie. de exemplu:

DOLMANCÉ: Augustin, întinde-te pe margine patului ăstuia; Eugénie să se culce în brațele tale;în timp ce o voi sodomiza, am să-i gâdil clitorisul cu capul superb al barosului lui Augustin care, ca să-și păstreze sperma, va avea grijă să nu varieze; scumpul nostru cavaler, care, fără un cuvânt se masturbează încetișor sub ochii noștri, va binevoi să se întindă pe umerii Eugéniei, expunându-și fesele frumoase la sărutările mele: eu o să-l mângâi pe dedesubt; ceea ce va face să am scula băgată într-un dos și cu fiecare mână să mângâi câte o țeavă; iar dumneavoastră, doamnă, după ce v-am servit drept bărbat, vreau să-mi serviți la fel mie; puneți-vă în jurul șalelor centura cu cel mai mare baston pe care-l aveți! (Doamna de Saint-Ange deschide o casetă plină de astfel de bastoane, iar eroul nostru și-l alege pe cel mai redutabil.) Bun! ăsta, după număr, are douăsprezece degete lungime li zece grosime; treceți-vi-l peste șolduri, doamnă, și loviți-mă cu el cât puteți! (p.137)

filozofelile libertine

însă, bretelele care țin cartea sunt incursiunile antimorale și antisociale, antireligioase - totul sub domnia atotputernică a naturii. dolmancé, socratele libertinajului, neagă aproape totul: familia, școala, morala; și, spre deosebire de alți spărgători de idoli, pune în loc libertinajul, amoralismul, suprema libertate sexuală, sodomia sau egoismul plăcerii. chiar crima - înțeleasă nu numai ca ucidere, ci ca încălcare de norme.

DOLMANCÉ: Vai, Eugénie, renunță la virtuți!... Facerea de bine nu e decât cea mai mare înșelătorie... Femeia e născută pentru a se dărui tuturor celor care o doresc, ca și lupoaica ori cățeaua... Fute-te, Eugénie, fute-te, îngerul meu scump, corpul tău e numai al tău... Dacă dragostea se naște din asemănare, unde poate fi ea mai perfectă decât între frate și soră, între tată și fiică?... Gusturile masculine în arta libertinajului sunt trei: sodomia, fanteziile profanatoare și gusturile pentru cruzime...  [Embrionul], această ființă în plus ori în minus pe pământ nu are o prea mare importanță și suntem stăpâni pe această bucată de carne...  - și aceste exemple sunt doar din primul dialog.

probabil că toate aceste drăcii, serios spuse, ar enerva - însă acesta e talentul lui sade: că e simpatic! ironia, auto-ironia, umorul chiar (de limbaj și de situație) îndulcesc grozăviile și le face mai ușor de înghițit. eu mi-l imaginez pe sade pufnind în râs, în timp ce-și așterne, în pușcărie, cu pana, revoluționarele sale idei, iar pe nietzsche, strângând din dinți îndârjit și isteric.

chiar și în secolul 21, al internetului colcăitor de pornografie, umorul marchizului de sade îi „salvează“ ghidușiile pornografice și ideile socio-politice - și dacă nu excită, cel puțin amuză. mie mi s-a-ntâmplat și una și alta.

„orașul iluziilor“ de ursula kroeber le guin

ursula k. le guin

orașul iluziilor 

 (worlds of exile and illusion)

editura nemira, bucurești, 2015

 traducere mihai dan pavelescu

 428 pagini broșate

coperta de cristian florescu

 & tudor popa

o autoare a atmosferei lumilor imaginative

ursula k. le guin (numele e franțuzesc, de la soțu-i franțuz) este - după mine - singura autoare de sefe cu stil. poate oricând concura cu autorii considerați mainstream - asta dacă facem recensământul cărților după genuri literare majore/minore și nu după cărți bune/proaste.

acest volum, orașul iluziilor - cuprinzînd trei microromane (sau novella): lumea lui rocannon, planeta exilului și orașul iluziilor - și alcătuind ciclul hamish, sunt primele scrieri ale ursulei k. le guin, dinaintea capodoperelor mâna stângă a întunericului și deposedații.

acest volum reprezintă îmbinări de proză fantastică și de operă spațială, prin care ursula k. le guin descrie miraculos lumi extraterestre și pământești, ca acelea de basm.

aceasta este cred că este perspectiva unică a autoarei - contruiește în primul rând nu personaje, nu idei - ci lumi întregi, coerente, ale cărei peisaje le descrie cu talent de pictor fantastic.  

călătoriile personajelor sunt călătoriile noastre, vedem și simțim cu ochii personajului și, chiar dacă nu gândim ca el, percepem la fel. pierdut în hățișurile naturii din romanele sale, îți reînvie nostalgia față de paradisul pierdut, față de trădarea de către om a mamei natură. citind romanele ursulei k. le guin, îți vine să zburzi prin parcul verde, să biciclești prin pădurea tomnatică, să țopăi prin zăpada rece.  

lumea lui rocannon

un om de pe terra, rocannon, dintr-un voiaj intergalactic, este blocat pe o planetă medievală, cu zâne, pitici și telegari zburători și nu se poate întoarce în lumea lui. în plus, o civilizație dușmană amenință această planetă iar rocannon-ul nostru pornește într-o călătorie inițiatică întru salvarea sa și a lumii în care s-a nimerit.
va reuși să treacă de celelalte populații sălbatice?
va reuși să străbată vegetațiile pline de pericole ale planetei?

planeta exilului

departe-născuții, humanoizi negri (veniți de pe terra) cu puteri mentale sunt exilați pe o planetă locuită de două feluri de băștinași: hilfii, un soi de indieni albi și gaalii, niște migratori sălbatici. când vine iarna, humanoizii exilați și „indienii“ va trebui să se unească împotriva migratorilor sălbatici.
vor reuși să-i învingă?
ce se întâmplă când conducătorul oamenilor negri cu puteri mentale și o indiancă albă se îndrăgostesc și vor să rămână împreună?
vor reuși să formeze un cuplu metis și să treacă de ura dintre rase și de război?

plus descrieri minunate ale unei planete luxuriante în toamnă și iarnă, ale locuințelor tribale și a unei cetăți neo-medievale asediate.
intrigă între rase și război așișderea.

      Împotriva negurii aceleia albăstrui și îndepărtate din nord, nu se vedea nici un triumf. Gaalii păreau o vermină măruntă și speriată, dispărută deja, care fugise dinaintea adevăratului inamic, adevăratul stăpân, stăpânul al al Viscolelor. Agat stătu lângă Rolery în fața focului-morții care pâlpâia acum, în fortăreața înaltă asediată de mare, și în clipa aceea i se păru că moartea bătrânului și victoria tânărului erau totuna. Nici durerea, nici mândria nu aveau la fel de mult adevăr în ele ca bucuria, bucuria care vibra în vântul rece dintre cer și mare, luminos și efemer ca focul. Aceasta era fortăreața lui, citadela lui, lumea lui; acesta era poporul lui. El nu mai era un exilat aici. (p.248)

orașul iluziilor

evident, cireașa de pe tort.
un străin extraterestru e găsit pe pământ, fără memorie. oamenii locuiesc izolați în Case - comunități mici, diferite una de cealaltă.
și străinul pornește singur să-și găsească memoria și rasa - o călătorie inițiatică, prin civilizația unui pământ din viitor, fie plin de sălbatici, fie plin de secte spirituale, daoiste, thoreau-iste etc. - și ajunge și-n orașul iluziilor, la îndemâna shingilor, stăpânii pământului și ai galaxiei.
până la sfârșit, are să aibă surpriză după surpriză după surpriză. și noi, odată cu el.
între vechea personalitate și cea care a devenit odată cu călătoria - pe care anume o va alege?

chiar și celor care nu agreează s.f.-ul, de citit!

alte impresii: la liviu (fan sf).

sursa foto, the guardian

cartea în așteptare de la editura all

ce este cartea în așteptare?
este o campanie ce se desfășoară de către grupul editorial all la târgul de carte gaudeamus.

dacă ești elev(ă) sau student(ă) și nu ai bani de cărți, mergi la gaudeamus, intri la standul editurii all, îți alegi o carte din raftul „cartea în așteptare“ și o iei acasă gratis.

dacă vrei să faci o bucurie unui/unei elev(e) sau student(e), mergi la gaudeamus, intri la standul editurii all, îți alegi o carte, plătești jumătate din prețul ei și o pui în raftul „cartea în așteptare“. elevul sau studentul o va lua acasă.

această campanie livrească este una dintre cele mai frumoase campanii livrești din câte cunosc, și e deja la ediția a doua. prima oară 348 de cărți au ajuns în mâinile unor tineri/tinere.
felicitări editurii pentru așa idee frumoasă!

ce am ales eu?
după ce la bookfest am ales magazinul de sinucideri, acum ales oblomov de goncearov - cartea cu una dintre cele mai frumoase coperte.
alte considerații, mai jos:

kilipirimul de toamnă

6 cărți = 22 de lei

bibliofilii recente montaigne

everyman's library (knopf) și album pléiade (gallimard)

„teatru“ de chistopher marlowe

christopher marlowe 

 teatru 

(marlowe's plays) 

 editura univers, bucurești, 1998 

 traducere de leon levițchi,

 andrei bantaș și florentin toma

 462 de pagini broșate 

 coperta de vasile socoliuc

tamerlan cel mare - o piesă-tabloid cu omoruri

o piesă în două părți, în care tamerlan este un cuceritor de nestăvilit care învinge toate oștile, pe toți împărații și-și bate joc de învinși.
am numărat 8 morți „în direct“, pe scenă, în prima parte și tot atâtea în a doua parte (își omoară chiar unul din cei trei copii, doar pentru că nu cădea-n extaz după război).

piesa e compusă predominant în duelurile cocoșești dintre tamerlan, pe de-o parte, și feluriți împărați și regi, pe de altă parte, care urmează să fie bătuți, apoi, dacă nu mor, înhămați la carul regal al învingătorului. evident, și tiradele de megalomanie ale lui tamerlan însuși:

TAMERLAN:
Așa e, Theridamas! „Vreau“ și „voi“
Sunt vorbe care-l prind pe Tamerlan.
Prielnici aștri spun că va învinge
'Nainte de-a-și întâmpina dușmanul
Eu, bici, urgie-a Celui Prea-Înalt,
Unica spaimă și teroare-a lumii. (p.72)

mai e și o dragoste, între egipteanca zenocrate, prizonieră, soție pentru tamerlan, mamă a trei fii, dar care apoi moare, motiv pentru care tamerlan incendiază o cetate.

desigur că sunt câteva fragmente frumoase în piesă, însă personajele care tot intră și ies în și din scenă doar pentru a se duela verbal, apoi să se vaite c-au pierdut sau să se umfle-n pene c-au câștigat e cam plictisitor.

cum spuneam, cam mulți morți în piesă și, dacă ne-a convins în prima parte că dușmanii-i mor lui tamerlan ca muștele, nu ar fi trebuit să insiste cu asta și-n partea a doua. dacă nu aduce cu urzeala tronurilor, cel puțin seamănă cu o emisiune tabloid. nu mai zic de declamările bombastice, asemenea titlurilor „ediției“ sau ale burtierelor teve.

sursa foto

evreul din malta 

în piesă, marlowe folosește întreg arsenalul mental al epocii sale referitor la evrei: cămătari fabulos de bogați, dușmani ai creștinilor, otrăvitori de fântâni, oameni ce trăiesc doar ca să-i nefericească pe bunii creștini. nu mai spun de numele său, barabas, cel salvat în locul salvatorului nostru isus.

așadar, evreului barabas i se rechiziționează de către autorități toată averea, drept tribut pentru turci. desigur că el mai are rezerve, însa faptul îi adâncește ura și răzbunarea pe concetățenii creștini maltezi. asa ca începe să omoare, pe unul, pe doi, pe trei, chiar și pe fiică-sa. toate relele le aruncă marlowe în capul evreului.

BARABAS:
Dar nu, Barabas e menit să aibă
Mai bună soartă, căci e plămădit
Din alt aluat ca oamenii de rând
Ce numai după azi măsoară totul.
Adâncul minții mele-i răscolit
De gânduri mari, ce foarte sus țintesc
Și viitoru-l chibzuiesc cu grijă
Căci relele pândesc în orice zi. (p.212)

interesant e că shakespeare îl umanizează pe personajul sau evreu din neguțătorul din veneția, shylock. aflat într-o criză asemănătoare, jelania lui omenească, de dincolo de evreitate, ți-l apropie și-ți trezește compătimire. în opoziție, barabas lui marlowe te înfurie.

nici piesa nu e grozav scrisă, unii critici presupun că altcineva a încheiat-o nu marlowe însuși - oricum e cunoscut că scriitorii mai aveau sclavi care-i ajutau la finalizare sau revizuire.
nu mi-a plăcut.

tragica istorie a doctorului faust

în afară de prezența lui mefistofel și a pactului lui john faust cu diavolului, aproape nimic din tragedia lui goethe nu e prezent în piesa lui marlowe.

structurată pe 14 scene, nicidecum pe acte, piesa englezului are în principal anecdoticul, și nimic din meditațiile filozofice ale eroului goethean. dorințele lui faust de a renunța la știință și la umanioare stau mai mult într-un moft, și el alege magia și pactul cu diavolul tot dintr-un moft.

PROLOG:
Când, iată, aripile lui de ceară, 
Umflate de știință și trufie, 
S-au avântat prea mult și s-au topit;
Căci, pasămite, -l urgisise cerul.
Lucrări diavolești ademenindu-l, 
Acum el se înfruptă cu nesaț
Din ale-nvățăturii scumpe daruri
Și cu necromancie se îmbată;
Nimic nu-i pare dulce ca magia,
Nimic nu-i dă atâta mulțumire. (p.296)

cam toată piesa se bazează pe spectaculos și anecdotic - bazate pe lumea diavolească (invocarea spiritelor, apariția diavolilor, personificarea păcatelor de moarte), și pe farsele pe care aceasta le face oamenilor răi sau corupți - de pildă, ajuns la papa de la roma, invizibilul faust îi strică masa și-l pălmuiește; sau aflat la împărat, reînvie spiritele lui alexandru cel mare și al amantei sale, iar unui cavaler îi pune coarne. elena din troia, care la goethe e personaj, la marlowe doar traversează, personaj mut, scena.

aflat între îngerul rău și îngerul bun, faust nu se mai salvează, ca la goethe, ci ajunge direct în iad.

FAUST:
(Intră diavoli)
Nu mă privi atât de aspru, Doamne!
Năpârci și șerpi, lăsați-mă să suflu!
Iad hâd, nu te căsca! Stai, Lucifer!
Sunt gata să-mi ard cărțile! Mefisto! 
(Ies diavolii cu Faust) (p.349)

mefistofel, sursa

eduard al ii-lea

piesa cea mai consistentă a lui christopher marlowe, e o cronică, în cinci acte, a „luptei“ dintre nobilii englezi și regele eduard al ii-lea care își iubea mai mult minionii (amanții) decât țara. prefera deci popoul decât poporul.

REGELE:
Așa ați hotărât, voi, nibili țanțoși?
Decât să-l las pe Gaveston să plece
Mai bine să plutească Anglia pe-ocean
Și-n Indii să ajungă... - țărm pustiu. (p.368)

nu am înțeles de ce se-nverșunau atâta nobilii împotriva plăcerilor regelui, marlowe nu ne spune. putem bănui că erau invidioși pe puterea pe care regele o dădea drăguților lui ariviști, mai întâi lui piers gaveston, apoi tânărului spenser (le despenser) - de unde se vede că regelui îi plăceau franțujii. în fine, cam toată intriga constă în acest duel: regele cu acoliții versus nobilii cu acoliții lor.

pot spune că e cea mai „piesă“ dintre cele patru din antologie, are tot ce trebuie. deși, aranjarea scenelor este uneori haotică, tiradele sunt mai firești, iar mai toată piesa putem spune că rezumă mișcările politice ale epocii eduardiene.

ceea ce mi se pare extrem de modern în piesă este faptul că marlowe este destul de obiectiv cu personajele sale, practic nu este nici un erou negativ. nici chiar regele eduard, cu pasiunea sa homosexuală nu pică prost, ci mai degrabă e un nefericit căzut pradă patimii.

REGELE:
Puteri eterne, știți cumplita grijă
Ce-mi chinuiește sufletul zdrobit!
Străpungeți cu privirea pe-ndrăzneții
Ce își rănesc stăpânul, suveranul!
De dragul tău, Piers Gaveston, îndur!
Doar pentru mine ați murit, și tu, și Spenserii,
Voi suferi-n miit eu pentru voi!
Oridunde-ar fi, cu duhurile lor,
Frățește pe al meu îl vor primi! Oricând li-l dau! (p.447)

sursa

colegul shakespeare

din aceeași generație fiind, e imposibil să nu-l compari pe marlowe cu shakespeare. și se cam vede diferența calitativă - pe când marlowe e preocupat mai mult de senzațional, shakespeare e un stilist mai bun, și mai ales este mai profund, mai plin de idei și de mesaje umaniste. e mult mai renascentist, decât primul, mai tributar instinctelor și prejudecăților.

nu-mi pare deloc rău că l-am citit pe marlowe, pentru că așa-l apreciez mult mai mult pe shakespeare și înțeleg mai bine evoluția teatrului englez și universal.

christopher marlowe

„trei piese utopice“ de aristofan

aristofan

 trei comedii utopice (lysistrata.

 adunarea femeilor. păsările)

 (Λυσιστράτη. Ἐκκλησιάζουσαι.

Ὄρνιθες )

editura vitruviu, bucurești, 2010

 traducere de alexandru miran

 258 de pagini broșate

 autorul copertei neprecizat

lysistrata

lysistrata este o femeie ateniană care organizează împreună cu nevestele din celelalte state un complot împotriva bărbaților lor, de fapt împotriva poftei lor desfrânate de-a organiza războaie unii cu alții. femeile părăsesc astfel cuibul conjugal și se retrag în temple, ținând post de sex.

vă dați seama cât e de greu, no sex no life, avem și câteva trădătoare care, sub pretextul treburilor casnice, vor să-și „vadă“ bărbații. nu mai spun de bărbați, care merg toată ziua cu penișii sculați, căutând „șiștare“ în care să și-i potolească, evident că nimeni nu poate sta stătut atâta timp, așa că bărbații renunță la războaie și se acuplează iarăși cu nevestele. totul într-un party apoteotic. căci treaz nu spui adevarul.

sunt multe poante erotice, cu aluzii la disperarea sexuală a protagoniștilor. și, de asemenea, multe „feminisme“, de fapt surse de umor, căci femei care să se implice - printr-o așa acțiune - în viața politică a cetății era ceva hilar, știut fiind statutul social al femeilor aproape inexistent la greci, în afara celui de procreere și a celui sacru.

despre alte piese (postmoderne) ale lui aristofan am scris aici.

ilustrație de norman lindsay, sursa

adunarea femeilor

piesa este mult mai „politică“ decât precedenta. femeile se deghizează în bărbați și participă la adunarea cetății și legiferează „o lume mai bună“, căci hotărârile pe care le iau bărbații când pui în cumpănă ce au făcut, îți par isprăvi de oameni beți și de smintiți (p. 83). ideile lor sunt, în mare, două:

1. Toți să-și pună averea-n comun și să aibă parte cu toții de-același trai. (p.103)
2. Orice bărbat va putea să se culce cu orice femeie, făcându-le slobod copii. Balcâzele, cârnele, vor zăbori lângă cele splendide, iar cel ce poftește una cu nuri, va mulțumi mai întâi o urâtă. (p.105)

cu alte cuvinte, punerea în comun a averii - comunismul - și liberalizarea sexului, prin care și urâtaniile și babornițele se vor bucura, și ele, de sex:

Vom da din belșug tuturor de toate,
încât fiecare, băut, se va-ntoarce-acasă
purtând cunună pe cap și faclă în mână.
Și iată, femeile, pe la răspântii,
ieși-vor în fața chefliilor și le vor spune:
„La noi lâncezește o mândră copilă.“
Și alta, de sus, din balcon va striga:
„La mine suspină o fată
nespus de frumoasă și albă.
Dar înainte de ea
trebuie-ntâi să te culci cu mine.“
Celor mai zdraveni, flăcăi și bărbați, 
în alai urmărindu-i, le vor zice urâtele:
„Degeaba, unde zoriți?
cu nimic nu v-alegeți acolo,
E lege pentru frumoase:
mai întâi să le facă hatârul
celor cârni și boccii.
Și-n răstimpul acesta, voi,
apucându-vă ramul cu două smochine,
veți altepta înaintea porții
și vă veți mulțumi cu voi înșivă“. (p.111)

ilustrație de pablo picasso la lysistrata, sursa

evident că totul de duce dracu', unii oameni nu vor să dea (cine-i prostul să-și dea avutul, când ar puea să-l primească pe-al altora mai întâi?), ci doar să primească, iar ăia îndrăgostiți de frumos nu vor să aibă mai întâi de-a face cu urâtul (odată obosiți cu ruinele, cine mai poate s-o facă cu bunăciunea?).

piesa se termină, la fel ca precedenta, într-un party apoteotic.
probabil că spectatorii, plecați de la piesă, mergeau să se-nfrupte cu de toate.


păsările

citită a doua oară - prima oară în volumul despre care am scris aici - mi s-a părut cea mai poetică piesă a lui aristofan. este o mare metaforă, în care păsările iau locul zeilor.

Iar noi nu ne vom duce nici la Delphi, nici la zeul Amon, ca să le jertfim, ci printre tufe și măslini sălbatici, stând în picioare, cu boabe de grâu în mâini, ne vom ruga și brațele vom înălța, cerând s-avem pururi parte de bine, și ruga noastră va fi împlinită în schimbul câtorva grăunțe pe care la vom risipi <în aer>. (p.179)

dincolo că actorii purtau măști de păsări, dincolo de legendele mitice despre păsări, despre amestecul păsărilor în treburile zeilor olimpieni (fulgerul lui zeus e înaripat, hermes are la picioare aripi etc.) - totul are la bază scenariul în care sacrul, întreaga religie greacă, se relativizează ironic.

astfel, aristofan are tupeul să creeze chiar o theogonie ornitologică, în locul celei „oficiale“.

         Nimic nu-i mai plăcut, mai dulce, decât să fii înzestrat cu aripi.
         Astfel, închipuiți-vă că unul din noi, spectatorii, ați fi aripați, dacă unul din voi ar fi ros de foame, și i s-ar fi lehămisit de coruri tragice, s-ar duce în zbor și-ar prânzi cu ai săi, pe urmă, cu gușa umplută, s-ar întoarce în zbor la noi.
         De se găsește printre voi un Patrokleides, zorit să ajungă la busă, în loc să asude sub mantia lui, s-ar înălța în văzduh și, după ce-ar slobozi un șir de vânturi, s-ar întoarce în zbor acasă.
         La fel, dacă vreunul din voi ar avea înțelegere cu o femeie, și ar vedea că s-ntoarce  bărbatul aceleia, s-ar înălța printre nori, bătând din aripi, și după ce ar isprăvi întâlnirea de dragoste, s-ar întoarce bătând din aripi acasă.
         Vedeți, a fi înaripat nu e un fleac. (pp. 185)

în cele din urmă, izbucnește chiar un adevărat război între zeii din olimp și păsări, în care primii vor să le-nlăture pe uzurpatoare. totul se termină cu un compromis, evident, iar zeus rămâne cel suprem.

aristofan nu este un revoluționar.
ci aristofan este un tip care, prin râs și ironie, pune probleme importante ale oamenilor lumii sale.
geniul său este unic, și nu e reluat de prea mulți, poate cehov sau hašek îl reîncarnează.

animație după edgar allan poe

„teatru“ de sofocle

sofocle

 aias. trahinienele. electra.

filoctet. oedip rege.

oedip la colonos. antigona

edit. pt. liter. univers., buc., 1969

 traducere de george forino

502 pagini broșate

autorul copertei neprecizat

piesele tebane 

dincolo de faptul tragic ca atare, la sofocle mai sunt prezente două elemente:

1. poeticul - mi se pare ca sofocle are o poezie mai elaborată decât eschil (probabil și traducerea ritmată a lui george fotino - traducător al operei complete sofocliene - are aici un merit)
2. un mod Aristocratic de a suporta suferința, în cazul antigonei, de pildă, prin sinucidere. căci, în cazul ei, principiile - încarnate în poruncile zeilor - sunt mai presus de poruncile (mai ales tiranice) ale puterii contingente. 

mi s-a mai părut interesantă legătura dintre privat (problemele personale ale eroilor), public (puterea politică și viața cetății) și religie (zeii și ritualurile).

de pildă, în oedip rege, amenințarea cu ciumă a cetății teba e „cauzată“ de omorul ascuns al regelui oedip. deși acesta e descoperit, cetatea teba va mai suferi, cei doi fii ai lui oedip se vor război între ei (în oedip la colonos și antigona) și vor muri amândoi (întâmplare povestită și la eschil, în cei șapte contra thebei). până la urmă, dintre copiii lui oedip va rămâne doar ismena, de restul neamului se va alege praful.


aias

o piesă ciudată, metaforă despre ravagiile pe care războiul le face în mintea unor oameni, în cazul de față viteazul argian aias. în timpul luptei din troia, acesta se oftică pentru ingratitudinea tovarășilor săi atrizi care nu-i dau armele defunctului ahile lui, ci lui odiseu/ulise. așa încât, razna la cap, dorește să se răzbune și sare la omor, dar în loc de dușmani, zeița atena pe ochii-i rătăciți îi împânzește năluci, așa încât nebunul, în loc de oameni, omoară niște vaci.
când vede că și până și zeii fac mișto de el, se sinucide.

restul nu-i prea grozav, seamănă cu antigona - fra-su mortului dorește să-l îngroape, dar trufașii atrizi o interzic, să se dea jmekeri.
așa că intervine vicleanul odiseu (feblețea atenei) și rezolvă.

trahinienele

este despre finalul tragic al lui herakles. nevastă-sa, deianira e geloasă pe o tinerică aleasă de eros drept aventură pentru herakles. zice deianira:

                            ... Vreo vină soțului 
Să-i fac eu azi că-a fost de Eros săgetat?
Nebună-ar fi să fiu! Sau s-o învinuiesc 
Pe-această tânără? Dar ce rău mi-a făcut? (pp.86-87)

doar că-i dă o cămașă unsă cu o licoare anti-curvăsărie. doar că licoarea i-o oferise tocmai o victimă a lui herakles, centaurul nessus. proasta, deci, va fi instrumentul de peste ani a răzbunării unei victime.

Din val l-a și izbit; prin păr, lui sângele-i
S-a scurs învălmășit cu creierii albicioși.
Ah! Ce-a țipat norodul îngrozit... (p.98)

un adevărat scenariu horror pățește herakles de la nevastă-sa. dar și de la propriul tată, zeus, ce i-a păscut o așa soartă durereoasă.

Șirag de amaruri cumplite. Dar toate
Purces-au de sus, de la Zeus! (p. 118)

filoctet

nu e o piesă ce mi-a plăcut. filoctet și-a luat-o de la atrizi, ca aias. doar că ăștia mai au nevoie de el. așa că-l trimit pe fiul lui ahile, pe neoptolem, să-l păcălească și să-i fure arcul lui herakles. doar că tinerelului i se trezește conștiința și ezită.

e nevoie de fantoma lui herakles care să-l convingă pe filoctet să se ducă dracu' la troia și să termine odată cu războiul. ceea ce se dovedește că toate aolelile lui filoctet cu durerile de picior și cu lăsatul singur pe o insulă pustie e mai mult teatru (sic!).

Sărmanul, sărmanul de mine! De chinuri
Și-amaruri zdrobit mă voi stinge
Departe de oameni, în scorbura-aceasta,
Vai mie! Să-mi caut azi hrana,
Așa cum făceam odinioară, când repezi
Săgeți azvârleam eu cu mâna-mi
Vânjoasă, eu n-am să mai fiu vreodată
În stare. (p. 243)

filoctet amenință pe odiseu, desen de jacques reattu (1760-1833), sursa 

oedip rege - o piesă polițistă

tragedia e mai mult o piesă polițistă, în care oedip (oidypous înseamnă picior umflat), rege bengos al cetății teba, vrea să descopere cine e criminalul care l-a ucis pe regele laios, căruia el i-a moștenit cetatea și nevasta.

criminalul va fi el, dar asta va descoperi treptat-treptat, și noi alături de el, până la punctul culminant când își scoate singur ochii, cu un ac de pafta (întotdeauna m-am întrebat de ce și-a scos ochii și nu, bunăoară, și-a tăiat mâinile?) azi, să te culci cu propria mamă înseamnă incest, milf, în orice caz o perversiune plăcută, atunci ea era suprema rușine, și o-ncrengătură genealogică ce te ia de cap:

Și-așa, pe lume ai adus părinți care sunt
Și frați cu-i lor copii, copii care sunt și frați
Cu tatăl lor, femei ce și neveste-au fost, 
Și mame-aceluiași bărbat... Mai mari rușini
Nici s-au văzut pe-acest pământ. (p.329)

așa că regele puternic ajunge orb și auto-izgonit în lume. cu alte cuvinte, se duce dracului. morala e cea a lui solon: nu poți zice despre un om dacă a fost sau nu fericit decât după ce-a murit.


oedip la colonos și dispariția sa misterioasă

o piesă cam ciudată. cam dislike.
chestia mișto a fost numai scena în care oedip dispare dintr-o dată, pf! fie în vreo peșteră, fie printr-o deschizătură în pământ, în lumea de dincolo. un loc secret, știut numai de regele atenei, teseu:

Că n-a pierit prin trăsnetul
Lui Zeus; nici vijelii nu s-au pornit pe mări
Să-l fi răpit. Vrun zeu l-a luat, ori s-a deschis 
Pământu-n fața lui și l-a-nghițit; cruțat
De suferințe-a fost; și-așa, el nejălind,
Nici chinuit de boli, s-a dus - e uimitor - 
Cum nimeni nu s-a dus. Veți crede că-s smintit. (p.414)

antigona

evident că cea mai bună piesă este vestita antigona, după numele fecioarei care, împiedicată de unchiul ei, creon, să-și îngroape unul din frați, pe polinike, se spânzură. este un duel între unchi, ai cărui mușchi vrea să-l lase pe nepotul nesuferit să putrezească - și nepoată, care nu poate să-și calce datoria zeiască de soră. puterea profană va birui, însă conștiința va „râde“ la urmă. e drept că în împărăția subpământeană a lui hades și a persefonei.

mesajul piesei este nu fiți nesăbuiți! 

CORIFEUL:
Ah, chibzuința-i har zeiesc... Și cel
Cui soarta va fi dat-o-n dar va fi
Găsit și taina fericirii... Dar
Acei trufași ce-or înfrunta pe zei
Vor fi cumplit loviți... Și-abia atunci
Vor învăța a fi-nțelepți... târziu, 
Târziu...când bătrânețea i-a ajuns. (p.480)

antigona la corpul lui polinike, pictura de nikiphoros lytras (1865), sursa 

antigona consolatoare, pictura de giorgio de chirico (1973) sursa

traducând montaigne 2

odată cu montaigne, încep să reiau tema dragă mie - descoperirea propriei persoane.
prin ceilalți, el căuta să se descopere  pe sine.

uimitor câtă energie consumăm cu ceilalți (de pildă, ce li se întâmplă acum emigranților), în loc a ne gândi la noi înșine.

montaigne învăța din istorie. se mira de nebuniile oamenilor de până la el, și parcă el însuși nu se mai vedea chiar așa rău. sau ăsta îi era, de fapt, scopul?

in illo tempore. montaigne sare din timp, cum poate doat kant a mai făcut-o. în afara limbajului (franceza era încă prematură), poate fi contemporan cu orice om.

dacă ivan ilici al lui tolstoi l-ar fi descoperit pe montaigne, n-ar mai fi urlat atâta trei zile.

la 39 de ani, montaigne a scris primul rând din eseuri.
la 39 de ani, eu m-am apucat să traduc eseurile. ‪

Drama Germaniei este că n-a avut un Montaigne. Ce șansă pentru Franța - să fi început cu un sceptic! emil cioran, demirugul cel rău

„despre servitute“ de étienne de la boétie

étienne de la boétie

despre servitute

 (discours de la servitude

volontaire ou le contr'un)

editura all, bucurești, 2014

traducere de liliana urian

 66 pagini broșate

 coperta de alexandru novac

étienne de la boétie a fost un copil minune al vremii sale, contemporan cu michel de montaigne. multă vreme a fost cunoscut doar prin intermediul acestei prietenii.

în afară de 29 de sonete publicate de însuși montaigne în cartea întâi a eseurilor, de la boétie a mai scris o lucrare politică, discurs despre servitutea voluntară (la vârsta de 22 de ani). pe lângă asta, traduce din greacă pe xenofon, plutarh, vergilius și ariosto. moare la 32 de ani.

discursul despre servitutea voluntară 

cartea se-nvârte în jurul întrebării lui étienne de la boétie - ce anume îi face pe oameni, în colectivitate, să accepte tirania?

Ce viciu îngrozitor e ăsta, să vezi nenumărați oameni, nu doar că se supun, ci că slujesc, nu că sunt guvernați, ci că sunt tiranizați, neavând nici bunuri, nici părinți, nici copii, nici măcar propria lor viață? (p.10)

el găsește două motive:

1. unul este obișnuința - ne obișnuim cu tirania și uităm beneficiile libertății
2. celălalt este educația - unii oameni se nasc sclavi și sunt crescuți ca atare.

după ce stabilește cauzele, étienne de la boétie militează pentru nesupunerea civică în fața tiraniei, o nesupunere pașnică prin care instrumentele prin care tiranul își construiește puterea îi sunt retrase:

Fiți hotărâți să nu mai slujiți și veți fi liberi. Nu vă cer să-l împingeți, să-l zdruncinați [pe tiran], ci doar să nu-l mai susțineți, și-l veți vedea cum se prăbușește sub propria greutate și se sfarmă, asemenea unui colos al cărui soclu a fost distrus. (p.18)

coperta unei ediții italiene

la fel ca montaigne, și étienne de la boétie face excursuri în istorie, mai ales în cea antică. însă, e diferit de primul prin faptul că-și menține ideea călăuzitoare, pe când montaigne alunecă ușor de la una la alta. 

astfel, mai vorbește despre piramida de putere pe care și-o construiește tiranul în jos, cu lingării săi, până la nivelul poporului. mai vorbește și despre intelectuali care, deși ar trebui să fie călăuzitori, rămân dispersați și impotenți:

Cărțile și cugetarea le dau oamenilor, mai mult decât orice altceva, sentimentul demnității lor și forța de a urî tirania... Zelul și pasiunea care, în ciuda împrejurărilor, mai cred în libertate rămân în general fără efect pentru că, oricât de numeroși ar fi, nu se pot pune de acord. Tiranii le iau libertatea de a face, de a voi, și chiar de a gândi, astfel că rămân singuri cu visele  lor. (p.35) 

alte citate:

• Poporul ignorant a fost dintotdeauna așa: vesel și dezmățat când e vorba de plăcerea pe care n-o poate obține în mod onorabil; insensibil când e vorba de nedreptatea și durerea pe care nu le poate îndura cu demnitate. (p.41)
• nu poți fi prieten cu un tiran, prietenia presupune egalitate: Aceasta înflorește în egalitate (p.62)

una peste alta, cărțulia este foarte vie și proaspătă, uimitor pentru o scriere de secol 16. și ceea ce este surprinzător, este foarte actuală.

statuia lui la boétie din sarlat 

„orestia“ de eschil

eschil

orestia (agamemnon.
hoeforele. eumenidele)

 editura univers, bucurești, 1979

 traducere de alexandru miran

 222 pag. broșate

 coperta vasile socoliuc

agamemnon - cel ucis de nevastă în baie

după 10 ani de război troian, agamemnon, după ce a cucerit bogata cetate troia, se-ntoarce acasă.

criminala clitemnestra
prefăcându-se că nu mai putuse de dorul lui, nevastă-sa, clitemnestra, îl întâmpină pe covor roșu. dar ea e sora curviștinei elena care-a provocat războiul, și n-are scrupule, așa că-l omoară pe agamemnon în cadă, la prima baie, în mod sadic. o omoară și pe una dintre amantele pe care învingătorul și-o adusese cu el, pe prorocița blestemată să nu fie crezută, casandra. iată, criminala sadică, cum povestește isprava:

CLITEMNESTRA
Atunci, zăcând, el își dă duhul, iar sângele, țâșnind din rănile străpunse, mă împroașcă, picături întunecate, nu mai puțin plăcute pentru mine, decât e roua sclipitoare, dar dumnezeiesc, pentru semințele din muguri. (p.79)

iaca și amantul
aflăm apoi că în vremea asta, cât timp bărba-su se războia departe, ea și-a tras amant, pe vărul mai laș al soțului, egist. nu era el prea bun la războaie - căci n-a plecat la troia - însă era expert, se pare, în sexul cu femeia altuia iar mai apoi convingerea ei să-l omoare.

uciderea lui agamemnon, desenatorul grec nu citise piesa, căci în locul clitemnestrei, el îl pune pe egist

ceea ce corul bătrânilor cetății îi reproșează:

    Ești o muiere! Ai rămas acasă, pândind să se
întoarcă luptătorii din război!
    Ai pângărit culcușul unui bărbat de seamă, ai pus
la cale moartea maimarelui oștirii! (p.89)

oare merita războinicul agamemnon să fie ucis de nevastă-sa în baie, după 10 de ani de lupte cu troienii?
- ucigașa zice că da, pentru că și-a jertfit fiica, pe ifigenia, înainte de plecarea la război.
- amantul ucigașei zice că da, pentru că tatăl lui agamemnon i i-a servit tatălui lui egist, la masă, pe propriii copii la dejun, așa că blestemat să fie!

Va dăinui o lege, cât Zeus va dăinui pe tron:
„Vinovatului pedeapsă!“ (p.86)

hoeforele

a doua piesă e cea mai slabă din trilogie. are două părți principale:
1) una în care cei doi copii orfani de tată - oreste și electra - își plâng peste ani tatăl
2) oreste, fiul ucisului agamemnon, îndemnat de oracolul din delphi, își ucide mama și pe amantul acestuia, egist.
nimic spectaculos.

eumenidele - cea mai mișto piesă a lui eschil

fără îndoială, mai abitir decât prometeu înlănțuit, eumenidele (binevoitoarele) este cea mai șmecheră din piesele lui eschil.
de ce?

cine erau eriniile? 
pentru că personajele sunt eriniile (furiile la romani), care pornesc după ucigașul de mamă, oreste, să-l înnebunească de cap, ca pedeapsă pentru matricid.

eriniile sunt personaje horror, care fac parte din zeitățile vechi, născute (potrivit theogoniei lui hesiod) din picăturile de sânge scurse în gaia, de la castrarea lui uranos.
sunt ființe înaripate, cu șerpi împletiți în păr sau în mâini și au în mâini torțe sau bice.
au lăcaș în erebos sau în tartaros.

Născute pentru rele, hălăduiesc în umbra din care
se împărtășește răul și sub pământ, în Tartaros, 
de oameni urgisite și de zeii din Olimp. (p.151)

rolul eriniilor este de a-i pedepsi pe oameni: pe prorocii care prevestesc prea mult, dar mai ales pe criminali, care zdruncină echilibrul omenirii și care trebuie să purifice prin canoane, dacă nu înnebunește.

cum le „rezolvă“ atena pe erinii și le face blânde?
ele nu se supun zeilor, nici chiar lui zeus, și se iau în gură chiar cu apolo sau cu atena. doar că șmechera atena le transformă din răuvoitoare în binevoitoare, care-i binecuvântează pe greci. astfel, folosindu-se de unealta tribunalului areopagilor, soarta lui oreste este luată din mâna eriniilor (a blestemului crimei) și dată pe mâna oamenilor.

judecata lui oreste, între apolo și atena

este o acțiune de îmblânzire a stihiilor originare, a schimbării legilor talionului în legile jurisprudenței. iar oreste este prilejul oportun.

nu mai spun despre prezența în piesă a templului de la delphi, centrul lumii elene, unde preoteasa pythia, muritoarea care ședea deasupra crăpăturii din pământ care emana aburi, și care profețea destinele elenilor, se sperie ea însăși de erinii.

oreste la delphi, între atena și apolo, cu eriniile dormind

iată ce spun eriniile despre dreapta măsură:
- Nici anarhie, nici puteri despotice, iată măsura. (p.180)
- Neîngrădit de teamă, care muritor mai știe să rămână drept? (p. 180)
- Nu te-nvoi să-ți petreci în
  orânduire anarhică viață,
  dar nici sub noime despotice,
  Cumpănește în toată măsura,
  așa-i rânduiala divină
  împotriva puterii cu toane. (p.171)
- Cel care, singur, fără să fie silit, 
  se poartă cu dreptate, 
  va dobândi fericirea;
  el nu va pieri niciodată cu totul,
  În schimb, răzvrătitul obraznic,
  care a strâns, împotriva dreptății,
  de-a valma, atâtea grămezi
  de comori ticăloase, 
  fără-ndoială, va fi nevoit
  să-și coboare pânza, cu vremea, 
  când va sta îngrozit
  lângă verga corăbiei ruptă. (p.172)

dincolo de acțiunea plină de personaje mitologice și de zei, eschil pune niște probleme. este, dincolo de poet, un filozof care aduce în mintea spectatorilor idei și probleme ce țin de viața oamenilor în genere și de cea de zi cu zi.