9 ianuarie 2022
2 ianuarie 2022
5 decembrie 2021
primul volum din „corespondența“ lui franz kafka
opera de ficțiune
probabil că scrierile lui Kafka - mă refer la operele sale de ficțiune - nedumeresc pe toată lumea: departe de ficțiunea cu care suntem obișnuiți, ele cer multă atenție și conturează destul de greu acțiuni „acțiuni coerente“, creând mai mult imagini poetice, o atmosferă și mai puțin fire narative romanești. cel puțin asta mi s-a-ntâmplat mie.
edițiile corespondeței lui kafka în românește
așa că m-am îndreptat de curând la corespondență. în românește, există două versiuni:
- o versiune completă a lui mircea ivănescu, de la editura univers, în ediția de opere complete (vol. 4-6, 1998-2000), grupate după destinatari (vol.4, către prieteni și familie, vol. 5, către felice, vol. 6, către milena), o traducere destul de liberă, fără prea mari exigențe editoriale - poate și de aceea ediția este revăzută în prezent la editura humanitas, urmând a fi reeditată
- versiunea incompletă în 3 volume (1900-1917) de la editura rao, grupate cronologic, în traducerea regretatului radu gabriel pârvu. foarte bun cunoscător al lui kafka (îngrijind și alte cărți - antumele, postumele, jurnalul - la aceeași editură), traducerea curge parcă mai bine decât la ivănescu. din păcate, ediția se întrerupe la anul 1918 (ediția originală critică după care s-a tradus se oprise la acel an), lipsind, bunăoară, scrisorile către milena, pe care ediția de la univers le conține.
de ce citesc corespondența?
am luat frumoasele volume de la editura rao și am început citirea lor, pornind de la dorința de a mi-l apropia pe kafka mai puțin prin operă - deși, în cazul lui, unele scrisori pot constitui și ele opere de artă - ci mai mult prin ceea ce fusese ca om.
mai întâi, ca în orice corespondență, există multe fapte cotidiene, multe referințe total neinteresante pentru un cititor terț cum sunt eu, neimplicat în relația expeditor-destinatar. de aceea, ca terț, trebuie să cuprind tot, pentru a descoperi, printre astfel de rânduri total neinteresante, și unele fragmente frumoase, chiar uluitoare, care mi-l descoperă pe expeditor (adică pe kafka) în intimitatea lui, care-mi pun în față gândurile sale cele mai inaccesibile. e ca o goană după aur și cere muncă și mai ales timp, să cerni atâta nisip ca să descoperi pepite. dar merită, căci unele mi-au luat ochii.
oricum, la fel ca jurnalul (pe care intenționez să-l reiau, pentru că l-am citit prima oară demult, acum 20 de ani), orice corespondență descoperă cititorului, dincolo de gândurile intime ale unui om - în cazul de față un scriitor de geniu - față de sine însuși, față de anumite situații concrete de viață și în relaționarea cu ceilalți cărora le scrie.
în cazul de față, o persoană cu o sensibilitate exacerbată, atât fizică, dar mai ales a minții, aproape incapabilă de socializare reală - a cărui singur punt de sprijin este scrisul - ca răspuns la existența în lume și ca mijloc de găsire a celorlalți, ba chiar a iubirii.
primul volum (1900-1912)
primul volum al corespondenței este cel mai optimist. am descoperit un Kafka preocupat mai mult să întâlnească oameni noi - mai ales să vobească cu Max Brod, dar să se și întâlnească în cafenele și să vorbească despre ce cărți au apărut.
Franz Kafka (24 de ani) cu prietenul său Max Brod (23 de ani) în 1907
dincolo de numeroasele anunțuri, mai ales cu prietenul său cel mai bun, Max Brod – când vin la tine, când vii la mine – sunt multe lucruri amuzante, Kafka face spirite, nu e un deprimat. este vegetarian, îi place să stea cu ferestrele deschise. îi place să-și dedice timpul cititului și scrisului - scrie și recenzii la crățile prietenilor - și-i mai place să socializeze în cafenelele pragheze cu literații locali. vom afla din jurnal că frecventează bordelurile. Iată ce făcea într-o stațiune:
Merg mult cu motocicleta, mă scald mereu, dorm ore întregi dezbrăcat în iarbă, pe malul iazului, iar până la miezul nopții zăbovesc în parc cu o fată supărător de îndrăgostită; am întors deja fânul pe pajiște, am construit un carusel, după furtună le-am dat o mână de ajutor pomilor, am dus la păsut vaci și capre și le-am mânat seara acasă, am jucat mult biliard, am făcut plimbări lungi, am băut multă bere și-am fost chiar și la templu (Scrisoarea 60, Către Max Brod, aug 1907).
în ceea ce privește fetele cuminți, îi place să flirtează cu ele - fără să conteze că sunt urâte; le găsește prin locurile pe care le vizitează, obiective turistice sau sanatorii; corespondează cu ele, fiind convins că atuul lui este scrisul, pentru că, slăbătură fiind, știe că fiziul nu-l ajută. îi scrie lui Brod, în 1912:
De-ar fi adevărat că fetele pot fi cucerite prin scris! (Scrisoarea 241)
iar la 20 septembrie a aceluiași an (are 29 de ani), o întâlnește pe Felice Bauer, o tânără evreică căreia-i va scrie peste 1000 de scrisori și cu care va fi logodit de 2 ori. va rupe cu ea după o legătură - predominant epistolară! - de 5 ani (volumul 3 al corepondenței de față), după ce el își va descoperi tuberculoza. iată ce notează în jurnal despre prima întâlnire cu felice bauer (opere complete, vol. 3, editura univers, 1998, trad. m. ivănescu):
Domnișoara Felice Bauer. Când, la 13 august, am ajuns la Brod, ea ședea în fața mesei, și la început mi s-a părut un fel de servitoare. Nici nu eram curios să aflu cine era; mi se părea atunci, în primele momente, cu totul obișnuită. Fața osoasă, goală, purtându-și goliciunea cu sinceritate. Gâtul liber. Bluza îmbrăcată parcă la întâmplare,. Părea foarte casnică, înveșmântată astfel, deși, cum s-a vădit mai târziu, nu era deloc așa. (Mă înstrăinez puțin de ea ca să fiu astfel mai aproape de trupul ei. În orice caz, starea în care mă aflu se înstrăinează de tot ce e bun și tot nu cred) (p. 183)
Următoarele două volume ale ediției prezente (de la rao, trad. pârvu) cuprind predominant scrisorile către Felice (pe toate).
- lui franz kafka îi place să facă pe victima, să se plângă de viața pe care-o duce, serviciu-casă-serviciu, principala preocupare fiind să-i scrie Felicei; e parcă scopul vieții lui să-i scrie - părerea mea fiind că prin aceste scrisori își exersează permanent scrisul.
- îi cere - cel puțin la început - amănunte cu privire la viața ei cotidiană - părând că misiunea vieții asta e, de a găsi în ea un sprijin - Cine știe dacă n-am mai multă nevoie decât dumneavoastră de strângerea unei mâini, dar nu a acelei mâini care liniștește, ci a celei care dă forță (S. 284) - se plânge, de asemenea că, atunci când în zilele de-nceput al scrisorilor îi scrie chiar de trei ori pe zi, ea nu-i răspunde când se-așteaptă el - așa că aoleo, ce tragedie!
- în paralel, pare că această corespondență îi este favorabilă creației - scrie cu mare râvnă la romanul America și nuvela Metamorfoza; de asemenea, scrie povestirea Verdictul, pe care i-l dedică ei și pe care-l citește și-n public.
despre cărți
Cred că ar trebui să citim numai asemenea cărți care ne mușcă sau ne înțeapă. La ce bun să mai citim o carte care nu ne trezește cu un pumn în scăfârlie? Ca să ne facă fericiți, așa cum scrii tu? Dumnezeule, fericiți am fi și de n-am avea cărți, iar astfel de cărți care ne fac fericiți, am putea scrie, la o adică, noi înșine. Dar avem nevoie de acele cărți ce au supra noastră efectul unei nenorociri care ne doare teribil, ca moartea cuiva pe care l-am iubit mai mult decât pe noi înine, și ne face să ne simțim ca i cum am fi izgoniți în codri, departe de toți oamenii, sau ca o sinuciere; o carte trebuie să fie toporul pentru marea înghețată din noi. Așa cred eu. (Scrisoarea 31, Către Oskar Pollak, 27 ian. 1904).
declasarea
Oricum au stat lucrurile în realitate, mie mi s-a părut că sunt un declasat; oamenii care n-au lenevit măcar temporar până la 24 de ani merită toată compătimirea, deoarece eu sunt convins că banii pe care-i câștigăm nu-i luăm cu noi în mormânt, însă perioada de trândăvie, da. (Scrisoarea 75, Către Hedwig Weiler, 9 oct 1907).
mediocritatea
Ieri și azi mi-am dat seama de mediocritatea celor scrise de mine și mă tem că ideea asta n-are să dispară. (Scrisoarea 242, Către Max Brod, 17 iul 1912).
cât era de uscățiv
Și într-adevăr, așa uscățiv cum sunt, și sunt cel mai uscățiv om pe care-l cunoasc (ceea ce spune ceva, fiindcă am umblat mult prin sanatorii), nici n-am altceva de prisos sub aspectul scrisului, sau care s-ar putea numi de prisos în sensul bun al cuvântului. Dacă există, prin urmare, o putere superioară, care vrea să se folosească de mine sau mă folosește, atunci mă aflu în mâna ei, ca un instrument...; dacă nu, atunci nu sunt absolut nimic și mă voi trezi dintr-o dată rămas într-un vid înspăimântător. (Scrisoarea 275, Către Felice Bauer, 1 nov 1912). 201.
despre stilul său de viață
(Scrisoarea 275, Către Felice Bauer, 1 nov 1912).
medicii
Nu, pe faimoșii medici nu-i cred; pe medici îi cred când spun că ei nu știu nimic. (Scrisoarea 279, Către Felice Bauer, 5 nov. 1912).
hainele
Vestimentația mea este în totală dezordine de vreo câțiva ani. Folosesc același costum la birou, pe stradă sau acasă, la masa de scris, fie vară, fie iarnă. Împotriva frigului aproape că sunt mai călit dect o bucată de lemn, dar până la urmă ăsta tot n-ar fi un motiv să umblu așa cum fac eu; de exemplu, fără să port pardesiu sau palton până acum, când, deși am intrat în noiembrie, eu mai apar pe stradă, printre trecătorii înfofoliți, ca un nebun în costum de vară și cu pălăriuță de pai; și nu port nici vestă, din principiu..., ca să nu mai vorbesc de ciudățeniile lenjeriei, cu neputință de descris în continuare. (Scrisoarea 282, Către Felice Bauer, 7 nov 1912).
părinții
Am simțit mereu că părinții mă persecută; până-n urmă cu un an poate că am fost indiferent față de ei, precum și față de întreaga lume, aidoma unui obiect impasibil, dar asta, din câte îmi dau seama acum, n-a fost decât o reprimare a fricii, a îngrijorării și a tristeții. Părinții nu vor altceva decât să te tragă în jos, către ei, în timpurile de altădată, din care dai să te ridici respirând ușurat; din dragoste vor să f acă asta, desigur, dar tocmai acest lucru este oribil (Scrisoarea 309, Către Felice Bauer, 21 nov 1912).
scrisul
Poate, cine știe, pe măsură ce scriu și mă eliberez mai mult, voi deveni mai curat și mai demn de tine; cu siguranță ănsă mai sunt multe de aruncat din mine, iar nopțile nu pot fi niciodată îndeajuns de lungi pentru această t reabă, altminteri destul de plăcută (Scrisoarea 312, Către Felice Bauer, 24 nov 1912).
tânguirile
Să ne-mbrățișăm, iubito, dacă nu cu brațele, măcar cu tânguirile! (Scrisoarea 363, Către Felice Bauer, 22 dec 1912).
franz kafka, corespondență, vol. 1 (1900-1912), ed. rao, bucurești, 2005, 380 pag. legate, coperta de florica zahiu
1 decembrie 2021
27 noiembrie 2021
2 noiembrie 2021
30 octombrie 2021
Concursul „Coperta anului“ - cea mai frumoasă copertă de carte
aflu că există concursul de coperte de cărți - ale cărților publicate în românia -, cu un juriu de 25 de persoane (aici) și cu câștigători.
felicitări ideii, juriului și participanților! o idee minunată! iată primele premii:
19 iunie 2021
5 mai 2021
3 aprilie 2021
20 februarie 2021
16 ianuarie 2021
2 ianuarie 2021
20 decembrie 2020
1 decembrie 2020
6 noiembrie 2020
4 noiembrie 2020
Despre eseurile montaniene ale lui Vlad Russo (2)
continuare de aici
Dacă știi engleză și vrei să afli despre Montaigne, de pildă de pe GoogleBooks, din How to read Montaigne de Terence Cave (2007) sau măcar, de pe LibGen, din Cambridge Companion of Montaigne, 2006 (articolul lui André Tournon), dar și din alte lucrări - ANGLO-SAXONII ÎL RECUPEREAZĂ INTENS PE MONTAIGNE - poți găsi că, într-un capitol scurt (I, 8) există un fragment important, în care Montaigne își prezintă modul în care s-a apucat de scris Eseurile: în timp ce stătea la el acasă, lenevind (variantele românești spun "trândăvind"), mintea-i îi tot producea "himere și monștri fantastici".
Dacă mergem la originalul francez, chiar dacă nu știm franceză, putem să dăm de "chimeres et monstres fantasques". Dar dacă mergem la varianta românească de-acum peste 50 de ani, a Mariellei Șeulescu, dăm de "năluci și năstrușnice grozăvii". Și mai curioși, putem cumpăra cu 67 de lei și aspectuoasa ediție de la Humanitas, apărută zilele trecute; aici ce găsim?: "năluciri și arătări năstrușnice" - în vreme ce variantele engleze mențin termenii originali prin chimeras and fantastic monsters / monstruosities, iar cea italiană chimere e monstri fantastici.
Dragă Humanitas, ce-ai făcut cu himerele și cu monștrii fantastici ai lui Montaigne? N-ai găsit acești termeni în limba română? Nu sună ei bine? Nu folosim în limba română de secol XXI aceste cuvinte? Ai presupus oare că, în vremea când Montaigne scria Eseurile - și când cărturarii români scriau în slavonă - e posibil ca aceste cuvinte să nu fi existat? Dar pentru cine ai tradus: pentru cărturarii aceia sau pentru cititorii de azi, care citesc cărți fantasy și văd filme cu monștri? Unde este acea "noua versiune, deopotrivă riguroasă și firească, care urmărește să-l aducă pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre" despre care tu, editură, trâmbițezi pe coperta a IV-a?
Dar hai să ne liniștim și să credem că traducătorul nostru, la cei 70 de ani ai săi, doar din nostalgie, dorește să omagieze vechea traducere. Și să prezentăm acest fragment important in extenso, așa cum îl găsim în această variantă Humanitas, realizată de Vlad Russo:
Varianta de traducere românească din 1966 (Eseuri, Ed. Științifică), este aceasta:
Iar originalul este acesta (Montaigne, Les Essais, Gallimard, 2007):
În varianta așa-zis nouă de la Humanitas, așa-zis "deopotrivă riguroasă și firească", avem un turcism, bidiviu, în loc de simplul cal (cheval), turcescul abitir în loc de o sută de ori (cent fois) și cuvântul în plus frâu, care nu există în original. Iar sintagma din original il se donne cent fois plus de carriere à soy mesmes, qu'il n'en prenoit pour autruy - tradusă de către Mariella Șeulescu în varianta românească din 1966 - în traducerea Humanitas e fușerită în două cuvinte: decât încălecat.
Se mai reia din prima traducere de-a valma, în loc de unul după altul, și așterne pe hârtie în loc de mettre en role, ultimul traducându-se, de fapt, a scrie în registru, a înregistra, precum se-arată fie în nota ediției după care se revendică traducerea (Gallimard, 2007), fie în nota ediției din care-a fost preluată prefața lui Michel Onfray (Robert Lafont, 2019). A înregistra presupune obiectivitate, a pune pe răboj, cum bine - dar desuet - alege să folosească prima traducătoare, Mariella Șeulescu.
Recitim întregul paragraf și - ups! - nu înțelegem clar cine plăsmuiește: bidiviul, sau mintea? Dacă textul lui Montaigne are o comparație clară (faisant le cheval = [mintea], făcând asemenea calului), la Humanitas calul pare o metaforă implicită, care nu doar că se-avântă, dar și plăsmuiește năluciri și arătări iar scriitorul îl va face pe-acest cal de rușine.
În speță, spre deosebire de vechea traducere (era să zic tălmăcire) românească, plină de termeni cărturărești, dar corectă - "noua" traducere de la Humanitas pare c-o ameliorează, ca o discipolă demnă, dar o și re-creează literar. Fără însă să se întrebe cum vrea să-l înțeleagă pe Montaigne cititorul din secolul al XXI-lea, mai ales cel tânăr, necunoscător de franceză, dar cu varianta engleză cel mai la îndemână (gratis, de pe LibGen). Căci dacă acolo află despre chimeras and fantastic monsters / monstruosities, aici se procopsește cu năluciri și arătări năstrușnice (mă întreb, de ce nu fistichii)?
Ce ghinion pentru Montaigne să fie tradus, a doua oară (integral, se promite), "într-o limbă română retroproiectată, ca mobilele antichizate artificial", cum spunea undeva Bogdan Ghiu despre prima traducere - și nu într-o limbă pe care-o vorbim toți, acum, în secolul al XXI-lea! Ediția atât de frumos tipărită la Humanitas ar fi avut șansa să-l aducă pe Montaigne din secolul al XVI-lea - printr-o limbă vie - la cititorii de-acum. Și nu să-i îndepărteze, arhaizând cu turcisme și slavisme, doar pentru că dlui traducător acestea i se vor fi părut "mai frumoase", de pe vremea când, în tinerețe, citea din Sadoveanu sau din Budai Deleanu. Sau, tot din Ghiu, "dacă nu schimbi pînă la nerecunoaştere originalul înseamnă, pesemne, că nu traduci!"
Evident că nu putem judeca un întreg după un fragment. Însă dacă fragmentul e unul esențial pentru înțelegerea autorului, aceasta lasă mari umbre de îndoială asupra întregului. Una e să te tai în vârful degetului, alta să te tai la venă. Personal, n-am timp să colind traducerea pentru-a o confrunta cu textul original: ar fi fost treaba redactorului. Ca iubitor de Montaigne, traducerea e însă dezamăgitoare.
Dau mai jos cele două variante în engleză (Donald Frame și M.A. Screech), precum și cea italiană (Fausta Garavini). Nota bene: Varianta originală după care s-a tradus în engleză, în italiană și în prima versiune românească diferă cu un cuvânt (d'affaire în loc de carriere), față de cea după care s-a tradus acum.
2 noiembrie 2020
Despre eseurile montaniene ale lui Vlad Russo (1)
Mai poate fi vorba, deci, despre cât sunt de bucuros că o variantă în românește promite să transpună toate cele trei cărți în românește? Așa c-am înșfăcat primul volum apărut în aceste zile și-am pornit în căutarea lui Montaigne în noua românească.
Iată câteva lucruri la o privire de ansamblu.
Mai întâi câteva merite:
- Faptul că cineva din România se încumetă să traducă TOT Montaigne merită multe aplauze (eu însumi n-aș face așa ceva).
- Faptul că fraza lui Montaigne în actuala traducere curge - cum nici în franceza veche în care-a scris Montaigne nu sună - este un merit care poate duce la o primă înțelegere a textului montanian de către cititorul român.
Câteva prime nereușite:
Așa cum bănuiam - și așa cum a fost și cealaltă traducere în românește, de-acum 50 de ani - este o traducere a unui literat. Pare că dl. Vlad Russo (VR) a omagiat-o pe prima traducătoare, Mariella Seulescu (MS) - împrumutându-i mulțime de arhaisme care să 'sune frumos', mai degrabă decât să traducă pentru un public de secol XXI.
Să trecem la exemple, trăgând cu ochiul și la traducerile citate de VR în prefață: traducerea americană a lui Donald Frame și cea italiană a Faustei Garavini.
- Capitolul I, 20, De la force de l'imagination devine la VR Despre puterea închipuirii, după ce la MS era Despre tăria închipuirii. Dar unde este imaginația (din greaca phantasia), termen modern care a intrat deja în vocabularul nostru și pe care-l folosim uzual? Unde este al cincilea simț intern conform filozofiei medievale moștenite de la Aristotel și pe care Montaigne o cunoștea: „simțul comun“ (sensus communis, corespunzător celor cinci simțuri „externe“), „imaginația“ (imaginatio), „fantezia“ (phantasia), rațiunea sau „estimarea“ (estimatio) și „memoria“? Pare că dl VR n-a dorit să caute noțiunile în vreo carte de gândire renascentistă, ci numai vetustețea cuvântului. Ba, atât i-a plăcut cuvântul închipuire, încât și fantezia a tradus-o prin același cuvânt. Unde-o fi rigurozitatea lăudată pe coperta a IV-a? Și iată și variantele străine: în engleză On the Power of the Imagination iar în italiană Della forza dell’immaginazione.
- Să mai luăm un exemplu, al faimoasei expresii dedicate prieteniei (dintre Montaigne însuși și Étienne de La Boétie): 'parce que c'estoit luy: parce que c'estoit moi' (I, 28): la VR este Fiindcă era el, fiindcă eram eu iar la MS, ceva similar, Pentru că era el, pentru că eram eu. În engleză traducerea e cea mai potrivită: Because it was he, because it was I. Dar ideea frazei nu este acest truism - normal că el e el și eu sunt eu - ci că acolo era ceva (c'estoit, it was) unde eram amândoi laolaltă. Puțin mai înainte, Montaigne spune: En l'amitié dequoy je parle, elles se meslent et confondent l'une en l'autre, d'un melange si universel, qu'elles effacent et ne retrouvent plus la couture qui les a jointes (traducerea mea - În prietenia despre care vorbesc, <sufletele noastre> se amestecă și se confundă unul cu altul, într-un amestec atât de total, încât cusătura care le-a unit se șterge și nu mai poate fi găsită.) Chiar și autorul unui best seller ecranizat prinsese ideea: Strigă-mă (pe mine) pe numele tău. Dar se pare că dl VR n-a citit cartea. Mă întreb: n-ar fi fost oare mai în spiritul lui Montaigne formularea: Pentru că el era eu însumi, pentru că eu eram el?
- Mai dăm un titlu de capitol: Cap I, 24, Du pedantisme devine la VR Despre ifosele dascălilor, în vreme ce în engleză se păstrează On Pedantry iar în italiană Della pedagogia. Se pare iar că traducătorul de secol XXI omagiază vechea traducere Despre înfumurarea dăscălicească a MS. Din fericire, avem în românește cuvântul foarte bine folosit și azi pedant ce denumește, pe lângă faptul de a fi pedant – om cu pretenții de erudiție și competență deosebită – și substantivul pedagog, educator, având ca etimologie (cf. Dicționarul Littré) grecescul paidagôgos sau cuvântul pedare din latina vulgară - deci un cuvânt care înseamnă atât ifosele lui VR, cât și pedagogie. Mai e nevoie să spun că Montaigne nu se referă nicidecum la dascăli, ci la filozofi?
În toate edițiile antume și cea postumă a Eseurilor din franceză alineatele lipsesc (inclusiv din Ediția Gallimard Pleiade 2007 din care VR spune că a tradus): voia lui Montaigne însuși către editor era ca textul să curgă fără ele, ca într-un stream of consciousness modern, pe care-l va folosi și Francis Bacon în eseurile sale. Întreruperile sunt făcute doar de citatele latinești. Dar traducătorul pare c-a uitat și-a introdus alineate așa cum i s-a părut lui - sau poate cum i s-au părut altor editori.
- va urma -
30 octombrie 2020
26 septembrie 2020
20 aprilie 2020
„contractul desenatorului“ de peter greenaway
Un film metaforă despre contrângerile artei (cinemaului), între natural și artificialacțiunea nu este foarte complicată: în secolul 17, un desenator este chemat prin contract să facă 12 desene a unei moșii englezești, în lipsa proprietarului, și în prezența soției și fiicei acestuia, pe care le și îngurluiește din când în când în temeiul aceluiași contract.
vor fi și crime și intrigi, dar nu vreau să dezvălui prea multe.
pe lângă faptul că:
- este cel mai bun (și mai ironic) film de epocă pe care l-am văzut până acum
- are cele mai spumoase eșantioane de artă a conversației în limba engleză clasică
apare o teoriei a artei (reproducerii) versus realitate.
în prima parte a filmului, există scene ca într-o piesă de teatru în care desenatorul reproduce, folosindu-se de un cadru de împărțire a perspectivei, diverse tablouri ale moșiei. este interesant cum tot soiul de reguli - dincolo de acel instrument de împărțire, prezent în 80% din film - îl contrâng pe desenator să-și facă treaba: contractul însuși, viața cotidiană cu grădinari, animale domestice, slugi, musafiri și gazde. doar că toate aceste constrângeri - nu mai au de afacere cu realitatea, astfel încât desenatorul ajunge să deseneze realitatea artificială, și nu una a naturii.
filmul devine deîndată o metaforă a artei și a artistului care încearcă să supună ceea ce vede (chiar și realitatea artificială) la ceea ce face - să supună realitatea artei sale. fără să-și dea seama că aceste desene separate, luate împreună, aduc o nouă interpretare chiar a realității.
există un dialog în care fiica gazdei, îi expune desenatorului însuși această teorie:
Obiectele pot fi interpretate ca inocente numai dacă sunt luate unul câte unul, luate însă împreună, pot fi interpretate altfel.
Dacă un om inteligent face o pictură indiferentă - căci pictura necesită o oarecare orbire și necesită un refuz parțial de-a observa toate opțiunile - acest om inteligent va ști mai mult despre ce desenează, decât despre ceea ce vede.
În spațiul dintre a vedea și a ști, omul inteligent va deveni contrâns, incapabil să urmărească ferm o idee, de teama că discernământul privitorilor pe care vrea să-i mulțumească îl va considera deficitar dacă nu le arată nu doar ceea ce el știe, dar și ceea ce ei știu foarte bine.problema desenatorului din film - și a oricărui artist - este că va continua să rămână orb (din cauza orgoliului său) chiar și la realitatea artificială pe care o reproduce. de aceea, va ajunge să plătească pentru asta. arta nu se face prin contract și nici siluind natura.
mai există totuși un anumit tip de raportare la realitate, unul inocent și mai puțin inteligent - reprezentat în film de un servitor care face pe mimul - el nu disprețuiește realitatea, ci încearcă să se cufunde în ea, să facă cu ea un tot. deși este disprețuit de ceilalți, este singurul care se va salva.
probabil că mesajul lui peter greenaway este întoarcerea la realitatea pură - la lumina lumânării, de exemplu, la cuvânt, la cadrul teatral, la ceea ce este nealterat și artificial. chiar și în cinema, atât cât se poate, desigur.
trailer:
26 martie 2020
„berta isla“ de javier marías
 |
javier marías
berta isla
editura litera, bucurești, 2020
traducere de lavinia similaru
542 pag. broșate
coperta de flori zahiu
|
fericit că acest ultim roman a fost tradus și la noi - într-o versiune uluitor de frumoasă, a laviniei similaru, aflată la a treia traducere din acest autor - am purces rapid a mi-o cumpăra și a o citi pe îndelete, așa cum merită toate cărțile lui marías.
- un tânăr spaniol, tomás nevinson, intră printr-un concurs de împrejurări în spionajul englez, grație talentului său poliglot și imitator. trăiește astfel o viață dublă - una de soț al bertei isla, la madrid - și alta de trimis în misiuni de spionaj al coroanei britanice.
până când, la un moment dat, nu se mai întoarce.prilej cu care - așa cum ne-a obișnuit în fiecare roman - javier marías să adune în jurul vieții celor doi protagoniști, soț și soție, povești, gânduri, idei - multe multe cuvinte, într-un stil curgător, frumos și inteligent - de mai mare dragul.
cartea nu este despre vorbe, despre abundența de vorbe - cum era în trilogia chipul tău mâine (care rămâne capodopera lui marías) - ci despre secrete și tăceri. pentru că nu poate vorbi despre experiența sa de spionaj, viața lui nu poate fi povestită - de aceea rămâne atârnată în neant, ea există și așteaptă. acesta va fi blestemul lui și al căsniciei lui - tăcerea.
este de fapt, ceea ce m-a impresionat la această carte: că este despre tăcerea secretelor care nu pot fi spuse, împărtășite - și despre efectele acestei tăceri care se învârt din mintea scriitorului în jurul minții cititorului, pe 542 de pagini - cu savoare și uimire.
romanul acesta nu este cel mai bun al autorului - cum este trilogia chipul tău mâine - însă rămâne o bijuterie și o reușită romanescă. deși avem doi povestitori - naratorul și berta isla - vocea este aceeași de-a lungul întregului roman și este numai găselnița autorului de a mai schimba ritmul și perspectiva. mai aduce și personaje din romanele anterioare, peter wheeler din romanul oxfordului, bertram tupra din trilogia chipul tău, mâine, obsesii livrești cum este cea despre colonelul chabert de balzac regăsită și în îndrăgostirile - totul pentru a-și construi mai bine edificiul creator.
o altă impresie la bogdan-alaxandru stănescu și laura câlțea.
despre alte romane ale lui javier marías am mai scris aici:
- inimă atât de albă
- mâine, în bătălie să te gândești la mine
- bărbatul sentimental
- îndrăgostirile
- romanul oxfordului
- trilogia chipul tău, mâine: 1. febră și lance, 2. dans și vis, 3.venin și umbră și adio.
22 februarie 2020
cum se face o carte?
de la tipografia care tipărește colecția 'pléiade':
și cum anume se leagă cartea manual, la legătorie:
16 februarie 2020
„poveste despre două orașe“ de charles dickens
1. interesant mi s-a părut că, deși dickens s-a străduit - cel puțin la început - să adauge pepite ironice; deși s-a străduit să țină acțiunea în suspans, primele două părți curg destul de greoi:
- un doctor cu mințile rătăcite stă la bastilia ani buni, dar nu știm de ce
- un tânăr francez ascunde un secret, după ce scapă de o condamnare ca trădător la londra
- o franțuzoaică sucește mințile a trei bărbați
2. mi-a plăcut că însăși gloata - în romanul de față - este personaj: cea engleză care așteaptă cu sufletul la gură o condamnare la moarte și mai ales cea franceză pentru care ghilotinările și căsăpirile în stradă devin din spectacol o rutină plictisitoare
3. m-a pus pe gânduri partea a treia - cea cu revoluția franceză - în care dickens reușește să facă o imagine (e-adevărat, ficțională) a haosului și a domniei sângelui. cât de fragilă e viața unui om într-o revoluție, la fel ca în război - cum idealurile ascund instincte sălbatice. IAR AICI DICKENS S-A DOVEDIT BUN.
ps. multe fragmente din partea a treia lipsesc traduse, fiind deseori prezent semnul [...]. am bănuit că sunt pasaje cenzurate de comuniști și poate ar trebui reluate...
charles dickens, poveste despre două orașe (a tale of two cities), editura art, bucurești, 2018, traducere de antoaneta ralian, 490 pagini legate, coperta de alexandru daș
1 februarie 2020
„fracturi“ de mihail victus
 |
mihail victus
fracturi
editura vremea, bucurești, 2019
176 pag broșate
coperta: mihail victus
|
un om își scrie într-o cameră de hotel o tragedie la care a participat: un alt om a avut un accident din cauza lui, așa că e un prilej de a scrie un raport despre stările lui sufletești. (mai există și o relație bolnăvicioas cu două femei).
- e un roman scris foarte bine, frazele curg unele din altele, nici o piedică în lectură, poate fi citit fără oprire - ceea ce este un semn al unui scriitor plin de talent.
- pe mine m-a dus la însemnări din subterană, povestirea lui dostoievski, doar că omul din subterană de aici este un om de suprafață, un om de marketing, de succes;
- mi-a plăcut exagerarea de către personajul însuși a „păcatelor“ sale - o vanitate foarte mare și supunerea față de regulile societății amorale în care trăim - ceea ce m-a făcut pe mine, ca cititor, să nu-l judec prea tare, până când, închizând cartea, să realizez că tocmai acestea vor fi fost păcatele noastre, ale tuturor - cele mici, de nesesizat, pe care tindem să le trecem cu vederea.
- nu mi-a plăcut titlul cărții, total neatractiv pentru mine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
